ICCJ. Decizia nr. 2228/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2228/2014
Dosar nr. 6491/105/2012
Şedinţa publică din 18 septembrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Decizia instanţei de apel
Prin Decizia civilă nr. 76 din 21 ianuarie 2014, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul V.M.Gh.Ş.R. împotriva Sentinţei civile nr. 683 din 6 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Prahova.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de şedinţă de la termenul din 20 februarie 2013, ce face parte integrantă din sentinţa atacată, la apelul nominal al cauzei la respectivul termen de judecată, părţile au lipsit, nereieşind din cuprinsul încheierilor anterioare de şedinţă că s-ar fi solicitat de către reclamant, prin avocat, strigarea cauzei la o anumită oră şi nedepunându-se de către reclamant, prin apărător, vreo cerere la dosar, pentru termenul de judecată din data de 20 februarie 2013, de lăsare a cauzei la ultima strigare sau de luare a dosarului la o anumită oră.
Mai mult, instanţa a amânat pronunţarea, iar la dosarul cauzei s-au depus de către reclamant, prin avocat, note de concluzii sistematizate, ce au vizat inclusiv excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ce fusese invocată de instanţă, din oficiu. În cuprinsul concluziilor respective se face referire la prezentarea în instanţă a apărătorului reclamantului, la termenul din 20 februarie 2013, abia în jurul orei 13:00. Or, de vreme ce în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul de fond de către intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, s-a solicitat în mod expres judecarea cauzei în lipsă, iar la apelul nominal al părţilor în cauză, la termenul din data de 20 februarie 2013, s-a constatat lipsa acestora, în mod corect prima instanţă a păşit la judecarea pricinii la acel termen chiar şi în lipsa reclamantului, prin apărător, în condiţiile mai sus arătate, instanţa amânând pronunţarea, iar reclamantul având posibilitatea de a depune la dosarul cauzei concluzii scrise, ceea ce s-a şi întâmplat efectiv.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond de către intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, s-a solicitat în mod expres judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ.
Faptul că în cuprinsul încheierii de şedinţă de la termenul din 20 februarie 2013 nu s-a consemnat în mod expres că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin DGFP Prahova, solicitase judecarea cauzei în lipsă prin întâmpinarea depusă la dosar, nu schimbă cu nimic datele problemei, de vreme ce această cerere de judecare a cauzei în lipsă a fost efectiv formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin DGFP Prahova.
Nici critica conform căreia în mod greşit a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu a fost considerată întemeiată. Terenul revendicat nu a aparţinut pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, care nu trebuie confundat cu Statul Român, iar pe de altă parte, nici raportat la prevederile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, în formele avute pe parcursul timpului, titlu ce se referă la Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, nu se poate conchide cu privire la existenţa calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice în cauza de faţă.
În privinţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată de instanţă din oficiu la termenul din 20 februarie 2013, nu exista niciun impediment pentru invocarea respectivei excepţii la termenul respectiv de judecată, iar, pe de altă parte, instanţa a amânat pronunţarea în cauză, reclamantul, prin apărător, depunând concluzii scrise, în care şi-a expus, practic, punctul de vedere şi cu privire la excepţia invocată de instanţă.
Soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă este corectă. Astfel, din cuprinsul Dosarului nr. 461/331/2007 al Judecătoriei Vălenii de Munte, rezultă că prin cererea ce a format obiectul dosarului respectiv reclamantul din pricina de faţă a formulat, în contradictoriu cu Comisia Judeţeană Prahova pentru reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi Comisia Locală Măneciu de aplicare a legilor fondului funciar, plângere împotriva Hotărârii nr. 5008 din 15 decembrie 2006 emisă de Comisia Judeţeană Prahova, solicitând reconstituirea dreptului de proprietate pentru un teren în suprafaţă de 960 ha cu vegetaţie forestieră. În motivarea plângerii respective, petentul a arătat că a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 960 ha teren cu vegetaţie forestieră, iar Comisia Locală Măneciu a propus reconstituirea doar pentru 672,60 ha şi pentru restul, de 287,40 ha, a propus acordarea de despăgubiri. A învederat petentul că împotriva acestei măsuri a formulat contestaţie solicitând acordarea în natură a întregii suprafeţe de pădure, de 960 ha şi, spre surprinderea acestuia, Comisia Judeţeană Prahova, care i-a admis contestaţia prin hotărârea indicată, a dispus reconstituirea pentru 583 ha teren forestier şi 50 ha teren agricol, dându-i-se, practic, mai puţin decât i s-a dat de Comisia Locală Măneciu. Prin Sentinţa civilă nr. 1365 din 19 iulie 2007, Judecătoria Vălenii de Munte a admis în parte plângerea formulată de petent şi a anulat Hotărârea nr. 5008 din 15 decembrie 2006 emisă de Comisia Judeţeană în ceea ce priveşte contestaţia petentului dispunând reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea petentului, ca moştenitor al defunctei Z.V.S. pentru suprafaţa de 594,79 ha teren forestier pe vechiul amplasament şi 50 ha teren agricol din terenul aflat la dispoziţia comisiei locale, aceasta din urmă fiind obligată să întocmească documentaţia corespunzătoare şi să o înainteze Comisiei Judeţene în vederea eliberării titlului de proprietate. S-a concluzionat că autoarea petentului a avut în proprietate, la momentul preluării de către stat, pe lângă cele 20 ha teren forestier pentru care au fost emise deja titluri de proprietate, şi suprafaţa de 594,79 ha teren forestier pentru care s-a dispus prin sentinţă reconstituirea dreptului de proprietate. Referitor la suprafaţa de 365,16 ha devenită fâneaţă conform argumentelor arătate de instanţă tot în considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că sunt aplicabile disp. art. 3 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, care limitează reconstituirea dreptului de proprietate la 50 ha.
Este adevărat că prima instanţă, prin sentinţa atacată în apelul de faţă, a făcut pe larg referire în considerentele sentinţei la cauza anterioară, soluţionată potrivit legii speciale, însă acest lucru s-a impus tocmai pentru a se arăta cu exactitate faptul că în ceea ce priveşte terenurile preluate abuziv de stat, cum este şi terenul fost proprietate a autoarei apelantului, acesta avea la dispoziţie exclusiv calea prevăzută de legea specială, concluzionându-se în mod just că adresându-se direct instanţei de judecată în baza normei generale, reclamantul încalcă dispoziţiile normei speciale ce fixează regimul juridic în materie, cu consecinţa respingerii acţiunii acestuia ca inadmisibilă.
Acţiunea introductivă a fost înregistrată la instanţa de fond, respectiv Tribunalul Prahova, la data de 4 septembrie 2012, acţiunea fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 563 şi următoarele C. civ., invocându-se preluarea abuzivă de către Statul Român a unei suprafeţe de teren cu vegetaţie forestieră, ce a aparţinut bunicii reclamantului, din care, potrivit Legii fondului funciar, cu modificările şi completările ulterioare şi hotărârilor judecătoreşti indicate, respectiv Sentinţa civilă nr. 1385 din 19 iulie 2007 a Judecătoriei Vălenii de Munte şi Decizia civilă nr. 1260 din 6 noiembrie 2007 a Tribunalului Prahova, reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate numai pentru 594,79 ha teren cu vegetaţie forestieră, solicitându-se prin acţiunea de drept comun adresată instanţei de fond diferenţa de 367, 07 ha teren, iar în subsidiar, plata despăgubirilor cuvenite pentru acest teren.
În apel, s-a precizat de către apelantul-reclamant că după soluţionarea cauzei de către instanţa de fond, la data de 6 martie 2013, i-a fost emis Titlul de proprietate nr. 211560/2013, prin care i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru 50 ha fâneaţă - titlu pe care l-a depus, în copie, la dosar, învederându-se că în această situaţie, cererea apelantului de retrocedare a pădurii fostă proprietate a autoarei sale se reduce la 317,07 ha.
Câtă vreme pentru terenurile preluate abuziv de stat, cum este şi terenul ce a aparţinut autoarei petentului, s-a adoptat o lege specială, ce a suferit în timp modificări şi completări, care prevede în ce condiţii şi limite aceste terenuri se pot restitui persoanelor îndreptăţite sau se acordă despăgubiri, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii fondului funciar nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de actele normative cu caracter special şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, iar cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura legii speciale, nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare.
Ca atare, aplicarea principiului de drept specialia generalibus derogant exclude ca, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii fondului funciar, să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de Statul Român pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ. şi, ulterior abrogării acestuia şi intrării în vigoare a Noului C. civ., prin art. 563.
Ca lege specială, Legea fondului funciar, cu modificările şi completările ulterioare, se impune pe principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situaţiilor juridice privitoare la terenuri de genul celui în discuţie în cauză, pentru care nu a fost iniţiată, anterior intrării legii speciale în vigoare, procedura de drept comun.
În cauza de faţă, acţiunea în revendicare, având în mod incontestabil ca obiect material un teren care cade sub incidenţa dispoziţiilor legii speciale, a fost promovată la data de 4 septembrie 2012, deci ulterior intrării în vigoare a prevederilor legii speciale. Deşi este real că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a legii fondului funciar, iar Noul C. civ. consacră la art. 563 acţiunea în revendicare, ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate privată, acest din urmă articol fiind invocat ca temei de drept al acţiunii de faţă, acţiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate, nu se poate susţine că se încalcă accesul la justiţie în situaţia în care judecătorul constată incidenţa unei norme speciale şi care înlătură aplicarea normei cu caracter general.
A considera că după intrarea în vigoare a legii speciale, orice acţiune în revendicare a unor terenuri de genul celui în cauză este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar şi a jurisprudenţei instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă.
Nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior intrării în vigoare a legii fondului funciar, cu modificările şi completările aduse acesteia şi fondată pe dreptul comun pentru terenuri de genul celui în cauză, preluat abuziv, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un ,,bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta. Noţiunea de ,,bun” nu are accepţiunea de obiect material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute petenţilor - o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate etc.
Or, în contextul dat, apelantul nu s-a prevalat în cauză de un „bun”, astfel că nu se încadrează într-o situaţie care să permită admiterea acţiunii sale în revendicare, fondată pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului său.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor ,,concrete şi efective” (cauza Păduraru contra României, 2005).
După intrarea în vigoare a legii fondului funciar, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ca fiind „concret şi efectiv”, situaţie ce nu se regăseşte în prezenta cauză.
Reclamantul a apelat anterior la calea instituită de legea specială, soluţia dată fiind cea sus-arătată, iar o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, formulată în anul 2012, nu poate fi, în mod evident, primită, raportat la considerentele ce preced.
Împrejurarea că vechiul C. civ. a fost abrogat, iar Noul C. civ., în vigoare la momentul introducerii acţiunii la instanţa de fond, consacră în mod expres, la art. 563, acţiunea în revendicare, ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate privată, nu schimbă cu nimic datele problemei în cauză, neputându-se conchide, având în vedere considerentele mai sus arătate, că raportat la dispoziţiile art. 563 din Noul C. civ. acţiunea de faţă ar fi admisibilă şi s-ar impune judecarea pe fond a acesteia.
Faptul că în practicaua sentinţei atacate s-a consemnat că dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 20 februarie 2013, iar instanţa a amânat pronunţarea direct la data de 6 martie 2013, când a dat sentinţa respectivă, reprezintă doar o evidentă eroare materială, ce nu afectează legalitatea sentinţei şi nu poate justifica admiterea apelului, rezultând din cuprinsul încheierii din data de 20 februarie 2013 că iniţial, pronunţarea a fost amânată la data de 26 februarie 2013, după care, potrivit Încheierii din data de 26 februarie 2013, s-a dispus amânarea din nou a pronunţării pentru data de 5 martie 2013, dată la care pronunţarea a fost din nou amânată pentru data de 6 martie 2013, toate încheierile de amânare a pronunţării aflându-se la dosarul cauzei.
Sentinţa atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, reieşind din cuprinsul motivării care sunt considerentele pentru care a fost pronunţată sentinţa apelată, iar soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă este corectă având în vedere şi precizările aduse în considerentele prezentei decizii. Câtă vreme acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, nu s-a mai impus cercetarea pe fond a cauzei, acesta fiind considerentul pentru care în motivarea sentinţei nu se regăsesc argumente privitoare la aspecte de fond, respectiv la temeinicia sau netemeinicia acţiunii de drept comun cu a cărei soluţionare reclamantul a învestit prima instanţă.
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamantul a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:
În mod greşit a apreciat instanţa de apel că judecata cauzei în primă instanţă, în lipsa avocatului reclamantului şi a celorlalte părţi, s-a făcut în condiţii legale, cu atât mai mult cu cât, la ultimul termen de judecată s-a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pe care, fiind o excepţie dirimantă, instanţa era obligată să o motiveze şi să o pună în discuţia părţilor.
Niciuna dintre părţi nu a fost prezentă în sala de judecată şi niciuna nu a cerut soluţionarea cauzei cu prioritate.
În mod greşit a considerat instanţa de apel că tribunalul putea să judece dosarul pentru că Ministerul Finanţelor Publice solicitase judecata în lipsă, omiţând că acest pârât nu are calitate procesual pasivă. Deci, nici cererile sale nu au vreun efect.
În mod greşit instanţa de fond nu a suspendat soluţionarea cauzei constatând lipsa tuturor părţilor.
În mod greşit a admis instanţa de fond excepţia lipsei de calitate procesuală a Ministerului Finanţelor Publice pentru că Ministerul Finanţelor Publice este cel obligat la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea bunurilor ce nu mai pot fi restituite în natură.
În mod greşit s-a considerat că acţiunea este inadmisibilă şi niciuna dintre instanţe nu a invocat autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 1365/2007 a Judecătoriei Văleni de Munte, deşi ambele instanţe au susţinut că acesta este argumentul pentru inadmisibilitate.
Niciuna dintre instanţe nu a analizat aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 563 C. civ.
Legiuitorul nu a interzis posibilitatea revendicării unor bunuri imobiliare asupra cărora procedurile cuprinse în legile speciale, inclusiv cele judiciare, nu s-au pronunţat în vreun fel. Deşi reclamantului i se recunoaşte constant calitatea de proprietar al celor 961,86 ha pădure i s-au retrocedat numai 594,79 ha pădure şi 50 ha păşune necerută vreodată. Pentru restul de 317,097 ha pădure nu există nicio soluţionare din partea instanţelor.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Prin întâmpinarea depusă la 28 septembrie 2012, Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova a solicitat ca judecata cauzei să se facă în condiţiile art. 242 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, la termenul din 20 februarie 2013 instanţa putea să soluţioneze procesul, chiar în absenţa ambelor părţi, legal citate sau care aveau termen în cunoştinţă.
Împrejurarea că, la acest termen, a fost admisă excepţia lipsei de calitate procesuală a părţii care solicitase judecata în lipsă nu împiedica instanţa să continue judecata, de vreme ce această posibilitate este apreciată în raport cu situaţia din dosar de la momentul la care se face apelul părţilor.
Pe de altă parte, modul în care a procedat prima instanţă de fond nu a fost de natură să-i provoace reclamantului vreun prejudiciu procesual, de vreme ce, aşa cum s-a reţinut şi de către instanţa de apel, a cunoscut problema pusă în discuţie la ultimul termen de judecată, şi care a întemeiat soluţia instanţei. Astfel, din notele scrise formulate de către reclamant rezultă că, deşi apărătorul acestuia s-a înfăţişat în instanţă după închiderea dezbaterilor, a fost înştiinţat asupra excepţiei invocate de către instanţă - „faţă de obiectul acţiunii” - şi care a şi fost consemnată în încheierea de dezbateri ce face parte integrantă din hotărâre.
De vreme ce încheierea de şedinţă constituie un înscris autentic, în măsura în care cele consemnate în cuprinsul acesteia nu corespundeau adevărului trebuia declanşată procedura înscrierii în fals, în condiţiile art. 180 C. proc. civ., prin chiar motivele de apel, lucru care însă nu s-a întâmplat.
Nu este întemeiată nici cea de-a doua critică, vizând soluţionarea greşită a excepţiei lipsei de calitate procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice. Astfel, prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată pe motiv că reclamantul nu a urmat procedura administrativ prealabilă stabilită prin legile fondului funciar.
Câtă vreme reclamantul nu a criticat această soluţie, nearătând de ce considerentele instanţei legate de inadmisibilitatea unei cereri exercitate direct, fără urmarea procedurii prealabile obligatorii, sunt eronate, nu justifică nici un interes procesual în obţinerea obligării Ministerului Finanţelor Publice pe fondul cererii.
În al treilea rând, instanţele nu trebuiau să invoce chestiunea autorităţii lucrului judecat decurgând din sentinţa pronunţată în sistemul Legii nr. 18/1991, pentru că soluţia în cauză nu s-a întemeiat pe reţinerea efectului negativ al autorităţii lucrului judecat, ci pe neparcurgerea procedurii prealabile. Or, reclamantul nu s-a referit prin motivele de apel la acest aspect, nici măcar enunţiativ.
În fine, faţă de faptul că soluţia a fost pronunţată în temeiul unei excepţii procesuale de fond, vizând neîndeplinirea unei condiţii suplimentare de exerciţiu a acţiunii, instanţele nu trebuiau să cerceteze în ce măsură în cauză este incident sau nu art. 563 C. civ.
Faţă de cele ce preced, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.M.G.Ş.R. împotriva Deciziei civile nr. 76 din 21 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2224/2014. Civil. Asigurări sociale. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2257/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
