ICCJ. Decizia nr. 2200/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2200/2014
Dosar nr. 31489/3/2010*
Şedinţa publică din 17 septembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 755 din 27 aprilie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 31489/3/2010 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, s-a admis în parte acţiunea în daune formulată de reclamanţii P.C., P.M.A., P.A.M., P.D., C.A., C.C., C.G.A., M.M., C.V.A. în contradictoriu cu pârâta SC E.A.R. SA şi a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a următoarelor sume: către reclamanta P.C. a sumei de 10.000 RON reprezentând daune materiale şi a sumei de 25.000 RON reprezentând daune morale, către reclamanţii P.M.A., P.A.M., P.D. a câte 25.000 RON fiecare, reprezentând daune morale pentru uciderea tatălui lor P.I.; către reclamanta C.A. a sumei de 10.000 RON reprezentând daune materiale şi a sumei de 100.000 RON reprezentând daune morale, către reclamanţii C.C., C.G.A., M.M. a câte 25.000 RON fiecare, reprezentând daune morale pentru decesul fiului/fratelui G.P. şi către reclamantul C.V.A. a sumei de 25.000 RON reprezentând daune morale pentru decesul lui G.P. şi 10.000 RON reprezentând daune morale pentru suferinţele proprii resimţite în urma accidentului de circulaţie; s-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantele C.A. şi P.C. a câte 3.000 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Soluţionând cauza, prima instanţă a reţinut că la data de 26 iulie 2009 pe DN 3, la KM 35+900 a avut loc un accident rutier soldat cu decesul pasagerilor P.I. şi G.P. şi vătămarea corporală a reclamantului C.V.A., accident în urma căruia a decedat şi şoferul autoturismului, C.C.C., căruia îi aparţine culpa în producerea accidentului, potrivit Rezoluţiei din 23 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară din Dosarul nr. 1160/P/2009 .
Autoturismul condus de autorul accidentului, marca WG, cu număr de înmatriculare X1 era asigurat de răspundere civilă la data producerii accidentului de către E.R.A.R SA.
Faţă de această împrejurare, s-a apreciat că devin incidente prevederile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează asigurarea de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României, reţinându-se că, în cauză, răspunderea civilă delictuală revine asiguratului, conducătorul autovehiculului asigurat (C.C.C.), fiind vorba de o răspundere pentru fapta proprie culpabilă (art. 998, 999 C. civ.), care prin accidentul produs a cauzat decesul lui G.P. şi P.I., dar şi vătămarea corporală a reclamantului C.V.A.
Cum drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule se pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia (art. 57 alin. (1) din lege), în condiţiile în care persoana responsabilă delictual a decedat în urma acestui accident şi cum reclamanţii au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite la repararea prejudiciului produs prin accident, prima instanţă a admis în parte acţiunea şi a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.
În acest sens, a reţinut că reclamanţii P.A.M., P.M.A., P.C., P.D. sunt copiii defunctului P.I., succesori în drepturi ai acestuia, potrivit certificatului de calitate de moştenitor emis de BNP nr. 16432 din 6 aprilie 2011.
Reclamanta C.A. este mama lui G.P., potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, reclamantul C.V.A., accidentat şi el în evenimentul rutier din 26 iulie 2009, este fiul reclamantei C.A. şi frate de mamă cu G.P., reclamantele C.G.A. şi M.M. sunt surorile lui G.P. (după mamă), în timp ce reclamantul C.C. este actualul soţ al reclamantei C.A. şi tatăl celorlalţi reclamanţi C., precum şi tatăl autorului accidentului. C.A. s-a căsătorit cu C.C. în anul 1986, dată la care G.P., copilul dintr-o altă căsătorie a numitei C.A., avea 4 ani. Pe baza probele administrate - înscrisuri şi declaraţii de martori- s-a stabilit că G.P. a fost crescut de mama sa şi de reclamantul C.C., acesta din urmă considerându-l copilul său.
În concluzie, tribunalul a apreciat că toţi reclamanţii au făcut dovada că sunt moştenitori ai persoanelor decedate în accidentul rutier din 26 iulie 2009 (G.P. şi P.I.) şi, prin urmare, sunt îndreptăţite să solicite repararea prejudiciului material şi moral produs în urma acestui eveniment.
În stabilirea despăgubirilor cuvenite, tribunalul a apreciat că reclamanta P.C. a suportat cheltuielile pentru înmormântarea tatălui său în valoare de 10.000 RON, folosindu-se în acest sens declaraţiile martorilor care au fost coroborate cu înscrisurile reprezentând bonuri fiscale pentru cheltuieli cu produse alimentare, precum şi faptul că reclamanţii au beneficiat de un ajutor de înmormântare. La stabilirea acestui cuantum al prejudiciului material, tribunalul a avut în vedere şi posibilităţile materiale ale reclamantei, posibilităţi ce nu-i permiteau să aloce 30.000 RON pentru înmormântarea tatălui său, aşa cum s-a pretins prin cererea formulată.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit de reclamanţii P. prin decesul tatălui lor P.I., tribunalul a acordat pentru fiecare suma de 25.000 RON cu titlu de daune morale, având în vedere la stabilirea cuantumului acestor despăgubiri şi limita de despăgubire pentru vătămare corporală şi deces pentru anul 2009, astfel cum a fost menţionată în poliţa de asigurare, data încheierii acestei asigurări (7 iunie 2001) şi data producerii cazului asigurat (26 iulie 2009), precum şi faptul că în urma aceluiaşi eveniment rutier s-au produs pagube tuturor reclamanţilor, iar totalul despăgubirilor acordate tuturor persoanelor prejudiciate (inclusiv cheltuielile făcute în prezentul proces) nu trebuie să depăşească limita de despăgubire menţionată în poliţa de asigurare.
În ceea ce priveşte prejudiciul material suferit de reclamanta C.A., constând în cheltuieli făcute cu înmormântarea lui G.P., tribunalul a apreciat că acesta este în sumă de 10.000 RON. Referitor la prejudiciul moral suferit prin decesul fiului său, tribunalul a considerat că suma de 100.000 RON ar asigura o reparaţie echitabilă.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit de reclamanţii C.G.A., M.M., C.V.A., fraţi după mamă cu G.P., tribunalul a acordat fiecăruia suma de 25.000 RON cu titlu de daune morale pentru suferinţa provocată de moartea fratelui lor.
Daunele materiale solicitate de reclamantul C.V.A., reprezentând cheltuieli aferente spitalizării şi tratamentului necesar ca urmare a vătămărilor suferite, nu au fost acordate întrucât nu s-a făcut dovada efectuării cheltuielilor pretinse, înscrisurile medicale depuse la dosar dovedind că reclamantul a făcut analize medicale ulterior accidentului (la data de 26 august 2009), fără însă să fie evidenţiată existenţa vreunei legături de cauzalitate cu evenimentul rutier produs. Nici biletul de ieşire din spital al acestui reclamant, din data de 25 noiembrie 2009, nu stabileşte un raport de cauzalitate precis între neliniştea care a determinat spitalizarea acestuia timp de 15 zile şi evenimentul rutier produs la 26 iulie 2009. De asemenea, nu a rezultat că reclamantului i s-a stabilit diagnosticul de schizofrenie, nu există un istoric al stărilor de nelinişte, ci din acel bilet de ieşire din spital rezultă că pacientul nu are antecedente psihiatrice.
Reclamantul C.V.A. a primit suma de 10.000 RON reprezentând daune morale solicitate pentru vătămările fizice şi psihice pe care le-a suferit în urma accidentului de circulaţie din data de 26 iulie 2009, avându-se în vedere că reclamantul se afla în autovehiculul implicat în accident, iar decesul şoferului şi al celorlalţi pasageri l-au marcat puternic, astfel că este îndreptăţit să i se acorde această despăgubire pentru repararea prejudiciului moral suferit.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit de reclamantul C.C., tribunalul i-a acordat suma de 25.000 RON cu titlu de daune morale pentru suferinţa provocată de moartea lui G.P., având în vedere că acesta l-a crescut de la vârsta de 4 ani, fiind considerat ca şi copilul său, astfel cum rezultă din declaraţia martorului E.I.
Capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% începând cu data de 24 iunie 2010, a fost respins ca neîntemeiat, având în vedere conţinutul art. 37 din Ordinul nr. 20/2008 potrivit căruia „Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenul prevăzut la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere”.
Dar potrivit art. 36 alin. (1) din acelaşi Ordin: „Despăgubirea se efectuează de către asigurătorul RCA în maximum 15 zile de la data la care asigurătorul a definitivat investigaţia necesară evaluării sumei pe care este obligat să o plătească sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească”.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel toate părţile, acestea fiind admise prin Decizia civilă nr. 33A din 27 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a desfiinţat hotărârea de primă instanţă şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, reţinându-se că prima instanţă a nesocotit dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 136/1995, potrivit cu care, stabilirea drepturilor persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule, care se exercită direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, are loc cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei.
Cum cel răspunzător de producerea pagubei a decedat în cazul dedus judecăţii, s-a arătat că trebuiau citaţi moştenitorii acestuia, care au figurat în proces doar ca reclamanţi, iar instanţa nu a analizat problema dublei calităţi a acestora în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995.
Prin Decizia nr. 188 din 23 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva acestei decizii, care a fost casată, iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, observându-se că, în cauză, succesorii persoanei responsabile de producerea accidentului au figurat ca părţi în proces încă de la momentul începerii acestuia, în calitate de reclamanţi, fiind astfel îndeplinite condiţiile impuse de art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, modificată şi republicată, situaţie în care nu se mai impunea citarea acestora şi în calitate de intervenienţi forţaţi, după cum eronat a dispus prin hotărârea sa instanţa de apel.
În rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti s-a format Dosarul nr. 31489/3/2010*.
Prin Decizia civilă nr. 299A/23.10/2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii C. şi M.M., au fost admise apelurile declarate de reclamanţii P. şi de pârâta SC E.A.R. SA, a fost schimbată în parte sentinţa de primă instanţă, în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamanţii P. a câte 50.000 RON fiecare, cu titlu de daune morale, şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de despăgubiri formulată de C.C., menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut că apelanţii-reclamanţi P.C., P.M.A., P.A.M., P.D., C.A., C.C., C.G.A., M.M. şi C.V.A. au criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul cuantumului daunelor morale şi materiale acordate, în timp ce apelanta-pârâtă SC E.A.R. SA a criticat aceeaşi hotărâre întrucât prima instanţă nu a statuat asupra temeiului de drept al acţiunii promovate, că nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 136/1995 cu privire la citarea în calitate de intervenienţi a autorului faptei ilicite, că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru a se angaja răspunderea asigurătorului şi, în subsidiar, întrucât cuantumul despăgubirilor acordate este prea mare în raport de circumstanţele concrete ale comiterii evenimentului rutier.
Apelul reclamanţilor P. a fost găsit întemeiat, reţinându-se că tatăl acestora, decedat în accidentul auto, era pasager şi, prin urmare, nu poate fi considerat vinovat de producerea acestuia.
Decesul unui părinte determină producerea unor suferinţe psihice pentru copii, suferinţe care sunt amplificate de contextul în care a decedat şi de împrejurarea că era singurul părinte al apelanţilor-reclamanţi.
Stabilind că, sub aspectul criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral, trebuie să se ţină cont de lipsa culpei decedatului în producerea accidentului, gradul de rudenie al părţilor, de vârsta apelanţilor şi de efectele asupra dezvoltării profesionale, instanţa de apel a reţinut că P.C., P.M.A., P.A.M. şi P.D. sunt fii lui P.I. şi că efectele negative ale decesului tatălui lor au fost accentuate de faptul că cei patru copii erau la început de drum în viaţă. Aceştia şi-au pierdut în mod tragic singurul sprijin moral şi material, la o vârstă cuprinsă între 20 - 24 de ani, când copiii aveau nevoie de sprijinul moral şi financiar al părintelui pentru a-şi alege un drum în viaţa profesională. În urma tragicului eveniment rutier, aceştia au fost nevoiţi sa îşi revizuiască în mod determinant modul de viaţă, s-au confruntat cu însemnate nevoi materiale şi, unii dintre ei, au renunţat la forma de învăţământ pe care o urmau.
Dispariţia tatălui a schimbat viaţa reclamanţilor într-un mod irevocabil, acesta fiind singurul părinte care îi avea în grijă, astfel că cei patru copii au rămas fără niciun părinte care să ii sprijine, sa ii sfătuiască, cu greutăţi şi responsabilităţi pe care nu ar fi trebuit să le întâmpine în mod normal la această vârstă.
Cum prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că defunctul reprezenta singurul sprijin material şi moral al celor patru copii ai săi (mama acestora fiind decedată de mai mulţi ani), şi că, deci, afectarea acestor reclamanţi a fost mai mare, instanţa de apel a apreciat că o dezdăunare rezonabilă presupune acordarea fiecăruia dintre ei a unei sume de 50.000 RON, cu titlu de daune morale.
Critica referitoare la obligarea apelantei-pârâte SC E.A.R. SA la plata penalităţilor, a fost găsită nefondată, având în vedere dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 20/2008, care prevede că asigurătorul RCA are un termen de 15 zile pentru efectuarea plaţii, de la data la care asigurătorul a definitivat investigaţia necesară, respectiv de la data primirii unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Or, obligaţia de plată a despăgubirilor de către asigurător nu este încă nici certă şi nici exigibilă deoarece cuantumul acestora nu a fost stabilit, în mod definitiv, prin nicio hotărâre judecătorească, numai după finalizarea prezentei cauze, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care asigurătorul este obligat la plata despăgubirilor, se va naşte în mod efectiv şi obligaţia de plată în sarcina acestuia. Numai din acel moment asigurătorul are obligaţia de a achita sumele stabilite cu titlu de despăgubiri, iar în lipsa îndeplinirii acestei obligaţii, datorează penalităţi de întârziere pentru neexecutare.
Până în momentul în care nu se stabileşte obligaţia asigurătorului nu se poate pretinde plata penalităţilor de întârziere, aşa cum pretind apelanţii-reclamanţi.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale, s-a arătat că prima instanţă a avut în vedere toate probele administrate şi a apreciat în mod corect asupra cuantumului acestora, iar în calea de atac a apelului nu au fost administrate alte mijloace de probă sub acest aspect, motiv pentru care critica a fost apreciată drept nefondată.
În ceea ce priveşte apelul reclamanţilor C.A., C.C., C.G.A., M.M. şi C.V.A., acesta a fost considerat nefondat, arătându-se că situaţia apelanţilor din familia C. este diferită de situaţia apelanţilor din familia P., deoarece C.C.C., un membru al familiei lor, a fost vinovat atât de producerea accidentului rutier, dar şi de decesul fratelui G.P.
Acţiunea promovată de aceştia are ca obiect acordarea de despăgubiri morale pentru suferinţa produsă de pierderea lui G.P., iar nu repararea prejudiciului moral cauzat ca urmare a decesului lui C.C.C., conducătorul auto vinovat de producerea accidentului.
Este irelevant că apelanţii erau rude cu conducătorul auto, deoarece prin cererea formulată aceştia nu au solicitat obligarea asigurătorului la plata despăgubirilor morale pentru suferinţa resimţită de pierderea conducătorului auto, ci acordarea de daune morale pentru durerea determinată de pierderea lui G.P., care era fiul lui C.A. şi fratele celorlalţi apelanţi. Or, a rezultat din datele speţei că G.P. era pasager în autovehiculul condus de către C.C.C. şi nu are nicio vină în producerea accidentului.
Astfel fiind, în mod corect prima instanţă a statuat că reclamanţii C.A., C.G.A., M.M. şi C.V.A. au dreptul la despăgubiri morale pentru a remedia suferinţa pierderii lui G.P., având în vedere relaţiile de familie dintre aceştia şi gradul de afecţiune.
Însă, la aprecierea pretenţiilor morale trebuie avute în vedere circumstanţele personale ale rudelor victimelor, precum şi contextul producerii accidentului rutier, elemente de care prima instanţă a ţinut cont la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale şi a apreciat în mod corect asupra cuantumului acestora.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale acordate, prima instanţă a avut în vedere toate probele administrate şi a apreciat în mod corect asupra cuantumului acestora, iar în calea de atac a apelului nu au fost administrate alte mijloace de probă sub acest aspect, motiv pentru care critica a fost considerată nefondată.
Cu referire la apelul declarat de apelanta-pârâtă SC E.A.R. SA, s-a apreciat că acesta este fondat numai parţial, în ceea ce priveşte lipsa dreptului reclamantului C.C. la acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul produs prin decesul lui G.P., celelalte critici fiind nefondate.
Astfel, criticile referitoare la temeiul de drept al acţiunii promovate şi la obligativitatea citării în calitate de intervenienţi forţaţi a moştenitorilor autorului accidentului au fost soluţionate prin Decizia civilă nr. 188 din 23 ianuarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în calea de atac a recursului, în care s-a statuat asupra temeiul de drept al acţiunii deduse judecăţii şi asupra împrejurării că au fost respectate dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, motiv pentru care instanţa de apel nu le-a mai analizat din nou.
Critica referitoare la neîndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile a asigurătorului, este nefondată întrucât răspunderea asigurătorului nu este una obiectivă, ci depinde în primul rând de existenţa răspunderii asiguratului, ceea ce presupune verificarea şi dovedirea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, iar în cauză s-a făcut dovada existenţei faptei ilicite, a culpei conducătorului auto, a prejudiciului produs şi a legăturii de cauzalitate pe baza celor reţinute prin rezoluţia parchetului de neîncepere a urmăririi penale împotriva lui C.C.C.
Nici critica referitoare la reţinerea confuziunii nu a fost găsită întemeiată, arătându-se că, pentru a opera confuziunea, este necesar să existe o creanţă certă a unei persoane faţă de altă persoană, iar cel obligat să devină moştenitorul sau creditorul creditorului său, înainte de stingerea creanţei prin alte modalităţi de plată.
Situaţia premisă pentru existenţa confuziunii este reprezentată de existenţa unei creanţe care să aibă caracter cert, or, în cauza de faţă, nu există nicio creanţă a apelanţilor faţă de persoana vinovată de producerea accidentului, respectiv C.C.C. şi nici invers pentru a se putea invoca existenţa unei confuziuni.
Dispoziţia art. 1048 C. civ., care prevede că „atunci când unul din debitori devine erede unic al creditorului, sau când creditorul devine unic erede al unuia din debitori, confuziunea nu stinge creanţa decât pentru partea debitorului sau a creditorului”, nu este aplicabilă în cauză deoarece, pe de o parte, apelanţii-reclamanţi C.A., C.C., C.G.A., M.M. şi C.V.A. nu au nici o creanţă faţă de C.C.C., iar autorul accidentului nu are avea nicio creanţă faţă de apelanţii din familia C.
Inexistenţa unei creanţe certe anterioare cererii de chemare în judecată determină inaplicabilitatea dispoziţiilor cu privire la confuziune.
Împrejurarea că apelanţii din familia C. se află în relaţii de rudenie cu autorul accidentului, respectiv C.C.C., este nerelevantă sub aspectul incidenţei confuziunii atâta timp cât răspunderea autorului accidentului izvorăşte dintr-o faptă ilicită care ar fi atras răspunderea penală personală a acestuia, dacă nu ar fi decedat. Răspunderea penală are un caracter strict personal, motiv pentru care şi răspunderea civilă delictuale care izvorăşte dintr-o faptă ilicită prevăzută de legea penală (infracţiune) are un caracter strict personal.
Dreptul subiectiv al apelanţilor-reclamanţi C.A., C.G.A., M.M. şi C.V.A. are un caracter strict personal şi are ca izvor suferinţa personală şi individuală a fiecăruia dintre apelanţi faţă de decesul unei rude apropiate respectiv G.P.
Având în vedere caracterul strict personal al răspunderii autorului accidentului, respectiv al lui C.C.C., dar şi caracterul strict personal al drepturilor subiective exercitate de către C.A., C.G.A., M.M. şi C.V.A., ca o consecinţă a decesului lui G.P., s-a apreciat că nu poate interveni confuziunea între acestea, nefiind incidente dispoziţiile art. 1048 C. civ. din 1864.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, Curtea a constatat că este vorba despre o critică comună cu aceea formulată de reclamanţi, fiind incidente considerentele reţinute în examinarea apelului acestora.
Singura critică fondată formulată de către SC E.A.R. SA a fost aceea prin care s-a invocat inexistenţa dreptului subiectiv personal al lui C.C. de a obţine despăgubiri, având în vedere că acesta nu era tatăl lui G.P., ci doar tatăl lui C.C.C., autorul producerii accidentului, reţinându-se că nu s-au administrat probe din care să reiasă că C.C. se afla în întreţinerea lui G.P. sau cu privire la relaţiile apropiate dintre acesta şi G.P., care să ilustreze suferinţa provocată de pierderea acestuia.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul C.C. şi pârâta SC E.A.R. SA.
1. Prin recursul declarat de recurentul-reclamant C.C., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost criticată pentru nelegalitate hotărârea instanţei de apel, în privinţa soluţiei de nerecunoaştere a dreptului său de a fi dezdăunat pentru prejudiciile morale suferite în urma decesului fiului soţiei sale, G.P.
În motivarea recursului declarat, acesta a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere tot materialul probator al cauzei, pronunţând o hotărâre nelegală în ceea ce-l priveşte .
Recurentul C.C. a reamintit că s-a căsătorit cu mama victimei (G.P.), reclamanta C.A., în anul 1986 (conform certificatului de căsătorie), când victima avea 4 ani. Deşi nu este tatăl biologic al lui G.P., C.C. este singurul tată pe care victima l-a avut, acesta fiind tatăl adoptiv (deşi nu au fost întocmite niciodată formele legale). Reclamantul l-a crescut şi educat ca pe propriul copil, l-a primit în domiciliul său de la o vârsta fragedă, după căsătoria cu mama sa, şi nu a făcut nici un fel de diferenţă între acesta şi ceilalţi copii ai săi.
Pierderea unui fiu adoptiv, crescut şi educat vreme de mai bine de 20 de ani, este la fel de tragică precum cea a unui fiu natural, devenind de neînţeles respingerea cererii reclamantului în apel. Este de neînţeles raţiunea instanţei de apel, câtă vreme există probe certe din care reiese legătura de afectivitate dintre reclamant şi victimă, respectiv declaraţia martorului E.I., care declara că victima a fost crescută de către reclamant, fiind considerat de către acesta ca fiind propriul său fiu.
Raportându-se la dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., recurentul a susţinut că obligaţia răspunderii civile delictuale nu este condiţionată de alte împrejurări, în afara producerii unui prejudiciu, care, în speţă, a fost dovedit.
Prejudiciul moral nu se probează ci se constată, fiind supus prezumţiei simple a judecătorului, dedus din cauzalitate, acesta fiind chemat să evalueze datele personale ale celui care aspiră la remedierea situaţiei sale injuste, componentele personalităţii sale, legătura de rudenie sau orice altă relaţie privilegiată a acestuia cu victima al cărui deces reprezintă cauza traumei morale suferite.
Recurentul a mai susţinut că are dreptul să primească despăgubirii, suferinţa sa fiind una certă şi acesta având calitatea de terţă persoană păgubită, situaţie care corespunde dispoziţiei legale a art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 care prevede că, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţi răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule .
2. Prin recursul declarat de recurenta-pârâtă SC E.R.A.R. SA, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că decizia instanţei de apel a fost, parţial, pronunţată cu încălcarea legii şi cu ignorarea materialului probator, sub aspectul incidenţei confuziunii şi sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, care sunt nejustificat de mari .
În motivarea recursului declarat, recurenta-pârâtă a invocat următoarele critici de recurs:
- Instanţa de apel a considerat eronat ca asigurătorul răspunde în temeiul art. 998 - 999 C. civ., în pofida faptului că instanţa de recurs a lămurit irevocabil problema cadrului procesual al cauzei.
Potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule", iar potrivit art. 50 din aceeaşi lege "Despăgubirile se acorda pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri".
Ambele texte normative citate instituie principiul răspunderii subsidiare a asigurătorului, răspunderea acestuia nefiind nici delictuală (întrucât nu a săvârşit nicio faptă ilicită) şi nici contractuală (întrucât între păgubiţi şi asigurător nu există nicio convenţie juridică). Pentru a se solicita angajarea răspunderii asigurătorului, reclamanţii trebuia să probeze îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale a autorului faptei, iar apoi existenţa contractului de asigurare între acesta şi asigurător.
Eroarea instanţei de apel, dar şi a instanţei de fond, constă în neanalizarea îndeplinirii ambelor condiţii de angajare a răspunderii asigurătorului, asigurătorul răspunzând direct în baza Legii nr. 136/1995 numai faţă de asiguratul său, în timp ce faţă de persoanele păgubite el poate răspunde numai în baza răspunderii conjuncte a autorului faptei ilicite întemeiate pe prevederile art. 998 - 999 C. civ.
Vinovăţia conducătorului autoturismului nu se sprijină pe probe administrate de organele de urmărire penală, rezoluţia în cauză nefăcând referire la vreo probă administrată în vederea aflării adevărului şi stabilirii vinovăţiei.
Potrivit art. 22 alin. (1) din C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Or, instanţa civilă avea obligaţia de a stabili, pe baza de probe, toate aceste aspecte, de vreme ce o hotărâre penală nu putea fi pronunţată ca urmare a survenirii decesului făptuitorului. Neprocedând astfel, prin decizia recurată au fost încălcate prevederile art. 1169 C. civ., ale art. 129 din C. proc. civ. şi art. 22 alin. (1) din C. proc. pen., considerându-se greşit că rezoluţia în discuţie dovedeşte vinovăţia conducătorului autoturismului.
Chiar admiţând că sunt probate toate condiţiile necesare angajării răspunderii civile delictuale, potrivit legii, prejudiciul trebuie acoperit de autorul faptei ilicite, iar în cazul decesului acestuia prejudiciul va fi acoperit de moştenitorii săi legali, în limita masei succesorale.
Chiar dacă dispoziţiile Legii nr. 136/1995 dau dreptul persoanelor păgubite de a se îndrepta direct împotriva asigurătorilor, fondul cauzei nu poate fi soluţionat decât verificând ce persoană răspunde patrimonial pentru faptele săvârşite, iar abia ulterior dacă există un caz de angajare a răspunderii asigurătorului.
Or, în speţa de faţă, verificând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., şi având în vedere decesul lui C.C.C., acoperirea prejudiciului trebuie făcută de moştenitorii acestuia, care sunt tocmai apelanţii reclamanţi C.A., C.C., C.G.A., M.M., C.V.A.
- În mod greşit instanţa de apel a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile legale privitoare la confuziune.
Făcând trimitere la motivele sale de apel, recurenta a indicat că a susţinut că, în ceea ce-i priveşte pe reclamanţii C.A., C.C., C.G.A., M.M., C.V.A., sunt aplicabile prevederile art. 1154 C. civ., intervenind confuziunea, fără să facă vreo trimitere la dispoziţiile art. 1048 ori la cele ale art. 1091 C. civ., analizate prin decizia de apel.
Potrivit recurentei, faptul că apelanţii C.A., C.C., C.G.A., M.M., C.V.A. sunt moştenitorii legali ai lui C.C.C. (şi nu doar în relaţii de rudenie) este un aspect determinant în soluţionarea cauzei. Din acest motiv reclamanţii menţionaţi prezintă calităţi necompatibile, producându-se astfel confuziunea, în conformitate cu dispoziţiile art. 1154 C. civ.
Raţionamentul instanţei de apel, care nu a împărtăşit teza confuziunii, conduce la situaţia absurdă în care chiar şi şoferul vinovat, dacă nu ar fi decedat, ar fi avut dreptul să solicite despăgubiri morale pentru decesul fratelui său, fiindcă şi în acest caz erau întrunite condiţiile de angajare a răspunderii civile delictuale şi exista o poliţă RCA.
În mod eronat a considerat instanţa de apel că nu s-a produs confuziunea.
- În mod greşit instanţa de apel a dispus majorarea daunelor morale cuvenite reclamanţilor P. Fără a nega tragedia suferită în urma pierderii singurului părinte, este de urmărit dacă această împrejurare nu este folosită de apelanţii-reclamanţi în cauză ca o sursa de îmbogăţire, deturnându-se astfel chiar scopul măsurilor reparatorii.
Recurenta a subliniat inconsecvenţa instanţei de apel care a respins criticile sale cu privire la cuantumul daunelor morale, apreciind că prima instanţă a analizat corect împrejurările cauzei, dar a admis majorarea cuantumului acestora pentru apelanţii P.C., P.M.A., P.A.M., P.D., deşi acestea au fost stabilite de aceeaşi instanţa de fond.
În plus, astfel cum reiese din actele medico-legale comunicate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară, conducătorul autoturismului se afla la momentul producerii accidentului - ora 15:10 - sub influenţa băuturilor alcoolice, având o alcoolemie de 0.20 gr ‰ .
În aceste condiţii exista deja o prezumţie că persoanele decedate şi persoana vătămată au urcat în autoturism cunoscând faptul că şoferul se afla sub influenta băuturilor alcoolice, împrejurare care le face răspunzătoare în parte faţă de evenimentele produse şi care este, în acelaşi timp, de natură să restrângă aria răspunderii persoanei vinovate şi, pe cale de consecinţă, a asigurătorului.
Faptul că şoferul s-a urcat la volan sub influenţa băuturilor alcoolice la ora 15:10 indică cel puţin un obicei al acestuia de a consuma băuturi alcoolice înainte de a se urca la volan, obicei care nu putea să nu fie observat de ceilalţi membri ai familiei sale, inclusiv de cei care au decis, cunoscând situaţia, să se urce în autoturismul condus de acesta.
Având în vedere circumstanţele personale ale reclamanţilor, dar şi împrejurările în care s-a produs accidentul rutier, recurenta-pârâtă a susţinut că o reparaţie corectă a prejudiciului suferit de aceştia ar fi presupus acordarea unor despăgubiri de câte 10.000 RON cu titlu de daune materiale şi daune morale pentru membrii familiei C. şi de câte 15.000 RON cu titlu de daune morale pentru fiecare membru al familiei P., plus 10.000 RON cu titlu de daune materiale.
Recurenta-pârâtă a mai solicitat şi judecarea cauzei în lipsă, conform dispoziţiilor art. 242 C. proc. civ.
La data de 8 septembrie 2014, intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat. Intimaţii au arătat, în esenţă, că pârâtă răspunde faţă de terţele persoane păgubite prin accidentele auto în baza legii şi a contractului de asigurare. Confuziunea invocată de pârâtă este exclusă atâta timp cât aceasta nu are o acţiune în regres împotriva celui vinovat de producerea accidentului decât în patru cazuri limitativ menţionate de art. 58 din Legea nr. 136/1995, care nu se regăsesc în speţă. De altfel, pârâta nici nu a probat introducerea unei astfel de acţiuni împotriva moştenitorilor conducătorului auto. Cuantumul daunelor ce s-au acordat este situat sub media daunelor acordate în speţe similare.
În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Înalta Curte apreciază că ambele recursuri declarate sunt nefondate, în considerarea următoarelor argumente.
1. Cu referire la recursul declarat de reclamantul C.C., se reţine că acesta a criticat soluţia instanţei de apel de neacordare a despăgubirilor solicitate cu titlu de daune morale pentru prejudiciile de ordin afectiv suferite în urma decesului fiului soţiei sale, numitul G.P.
În dezvoltarea criticii sale, recurentul a susţinut că deşi nu a fost tatăl natural al victimei G.P., l-a crescut şi educat pe acesta de la vârsta de 4 ani, comportându-se ca un tată natural, că nicio diferenţă reală nu poate exista între pierderea unui fiu natural şi cea a unuia adoptat, crescut timp de 20 de ani, şi că dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. nu impun nicio condiţie suplimentară pentru angajarea răspunderii civile delictuale, sub rezerva producerii unui prejudiciu, care a fost dovedit în cazul său.
Admiţând, întocmai ca şi recurentul, că pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară şi suficientă dovedirea elementelor acesteia - faptă ilicită, vinovăţia, prejudiciul produs, chiar de ordin moral, afectiv, şi legătura de cauzalitate - Înalta Curte constată că motivul reţinut de instanţa de apel pentru neacordarea despăgubirilor solicitate de acest reclamant nu a vizat neîndeplinirea vreunei condiţii legale, cum ar fi aceea a legăturii de rudenie cu victima accidentului, bazată pe distincţiile utilizate de către recurent, respectiv fiu natural/fiu adoptiv, ci aprecierea instanţei de apel asupra nedovedirii prejudiciului de ordin afectiv reclamat a fi reparat în cazul concret al acestui titular al acţiunii.
Practic, semnalând că reclamantul C.C. nu este tatăl biologic al lui G.P., instanţa de apel nu a mai aplicat prezumţia producerii unui prejudiciu prin decesul acestuia din urmă, aşa cum a procedat spre exemplu, în cazul mamei naturale a lui G.P., numita C.A., ci a considerat necesară existenţa unui probatoriu care să dovedească natura raporturilor dintre cei doi, fie sub forma unei relaţii de întreţinere, fie sub forma unei relaţii afective apropiate pentru ca, pornind de la acestea, să poată deduce producerea unui prejudiciu de ordin afectiv în persoana reclamantului C.C.
Apreciind ca fiind legal regimul probator impus de instanţa de apel în cazul acestui reclamant, în considerarea raporturilor diferite existente între acesta şi victima accidentului (spre deosebire de ceilalţi reclamanţi C. şi victima G.P., rude prin filiaţia după mamă), Înalta Curte constată că a răspunde criticii recurentului-reclamant ar presupune o reevaluare a probatoriului administrat în faţa instanţelor de fond, activitate ce a fost sustrasă de legiuitor din competenţele instanţei de recurs prin modalitatea de reglementare a cazurilor de modificare şi/sau casare regăsite în cuprinsul art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Aceasta întrucât, prin soluţia sa, instanţa de apel l-a exclus pe acest reclamant din sfera persoanelor ce urmează a fi despăgubite de asigurător nu pentru motivul neîndeplinirii unei cerinţe legale (cea a calităţii de rudă), nereţinută, de altfel, ca fiind impusă prin vreo dispoziţie normativă de către instanţa de apel, ci pentru motivul neprobării adecvate şi suficiente a prejudiciului reclamat.
Cum recursul declarat împotriva hotărârilor instanţei de apel în condiţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. deschide calea exercitării exclusiv a unui control în legalitate care, nici pe tărâmul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (temeiul de drept indicat de reclamant pentru recursul exercitat), nici pe tărâmul altui punct de la art. 304, nu ar permite o reevaluare a elementelor indicate de recurent ca probe în dovedirea prejudiciului suferit de el (prezumţii deduse din istoricul vieţii şi circumstanţelor în care cei doi s-au aflat de-a lungul timpului, datele lor personale, componentele personalităţii acestora, depoziţia unui martor) şi nici formularea unei critici de nelegalitate care să reclame faptul că „instanţa de apel nu a avut în vedere tot materialul probator al cauzei”, Înalta Curte va respinge acest recurs ca nefondat.
2. Cu referire la recursul declarat de pârâta SC E.A.R. SA, se reţine că acesta a criticat soluţia instanţei de apel sub aspectul reţinerii ca fiind dovedite elementele angajării răspunderii asigurătorului, sub aspectul înlăturării apărării sale bazate pe instituţia confuziunii, ale cărei elemente a pretins că sunt regăsite în situaţia moştenitorilor conducătorului auto C.C.C., dar şi sub aspectul cuantificării daunelor morale acordate.
Cea dintâi critică a acestei recurente a invocat deopotrivă eronata reţinere de către instanţa de apel a temeiului răspunderii asigurătorului ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 998 - 999 C.civil, neanalizarea condiţiilor de angajare a răspunderii asigurătorului şi greşita reţinere a autorităţii de lucru judecat în prezenta cauză, sub aspectul dovedirii elementelor răspunderii civile delictuale, a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 23 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară.
Înalta Curte constată că nicăieri în cuprinsul hotărârii sale instanţa de apel nu a menţionat că temeiul răspunderii asigurătorului SC E.A.R. SA pentru fapta ilicită a conducătorului auto C.C.C. ar fi reprezentat de dispoziţiile art. 998 - 999 C.civil, pentru a îndreptăţi formularea unei atare critici din partea recurentei-pârâte.
Dimpotrivă, examinarea analizei făcută de aceasta la secţiunea „În drept”, ca şi analiza criticilor de apel ale acestei părţi dovedesc că instanţa de apel a avut în vedere că temeiul angajării răspunderii asigurătorului este unul legal, reprezentat fiind de dispoziţiile art. 49 şi următoarele din Legea nr. 136/1995, texte de lege ce au fost, de altfel, reţinute ca temei juridic al cererii de chemare în judecată şi prin Decizia de recurs intermediară nr. 188 din 23 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Şi critica de neanalizare a condiţiilor de angajare a răspunderii asigurătorului este nefondată, atât instanţa de apel, dar şi cea de primă instanţă făcând trimitere directă atât la elementele răspunderii civile delictuale, a căror întrunire au verificat-o şi constatat-o ca fiind îndeplinită în raport cu conducătorul auto C.C.C. (autorul accidentului auto, aşadar a faptei ilicite prejudiciabile) cât şi la existenţa unui contract de asigurare valabil încheiat şi în vigoare la data evenimentului rutier, pentru autoturismul înmatriculat sub nr. X1, împrejurare dedusă din existenţa poliţei de asigurare de răspundere civilă auto RCA, având ca emitent societatea pârâtă.
Aşadar, soluţionând acţiunea de faţă, instanţele de fond au verificat şi reţinut ca dovedite atât elementele răspunderii civile delictuale (în condiţiile art. 998 - 999 C. civ.) în raport cu autorul accidentului auto, cât şi incidenţa prevederilor art. 49, 50, 54 şi 55 din Legea nr. 136/1995, potrivit cu care asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule. Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată, iar plata acestora se efectuează de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.
Cât priveşte modalitatea în care instanţele de fond au stabilit elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta conducătorului auto C.C.C., Înalta Curte nu reţine niciun motiv de nelegalitate care să justifice critica recurentei-pârâte.
Este adevărat că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, şi, în acelaşi timp, este real că, din pricina circumstanţelor cazului, soldat cu decesul inclusiv al conducătorului auto, pronunţarea unei hotărâri penale de sancţionare a făptuitorului nu a mai fost posibilă.
Este adevărat şi că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale împotriva lui C.C.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de „ucidere din culpă” şi „vătămare corporală din culpă” ca urmare a decesului făptuitorului nu este echivalentă hotărârii definitive a instanţei penale la care se referă art. 22 alin. (1) C. proc. civ.
Însă, Înalta Curte constată că instanţele de fond s-au raportat la acest înscris, pe baza căruia au reţinut dovedirea în speţă, a tuturor elementelor răspunderii civile delictuale în persoana conducătorului auto, nu în considerarea autorităţii de lucru judecat de care s-ar bucura aceasta (sub aspectul existenţei faptei ilicite, persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei sale), ci în considerarea forţei sale probante necontestate în proces, ca înscris emanat de la o autoritate a statului învestită prin lege cu atribuţii în investigarea faptelor penale (Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară), şi care se sprijină în privinţa elementelor pe care le constată - fapta produsă, autorul acesteia, vinovăţia, consecinţele produse, circumstanţele în care s-a săvârşit fapta - atât pe probe imposibil de administrat instanţei civile în raport cu data sesizării sale - proces-verbal de cercetare la faţa locului, dar şi pe probe ştiinţifice (de asemenea imposibil de administrat în instanţa civilă din cauza factorului timp) - rapoarte medico-legale de necropsie ale tuturor victimelor rezultate din accident ori proces-verbal de constatare tehnică a autoturismului implicat în evenimentul rutier.
Este relevant de menţionat în analiza acestei critici că în faţa primei instanţe societatea pârâtă nu a fost prezentă la niciun termen de judecată (nici cel de propunere a probelor, nici cel de susţinere a concluziilor pe fond), iar prin întâmpinarea trimisă la dosar a invocat lapidar câteva apărări, niciuna privitoare la probaţiunea faptei generatoare a riscului asigurat.
Deşi prin apelul declarat împotriva hotărârii de primă instanţă reclama încălcarea aceloraşi dispoziţii legale arătate şi prin prezentul recurs - art. 22 (1) C. proc. pen., art. 1169 C. civ., art. 129 C. proc. civ. - solicitând ataşarea la dosarul cauzei a probatoriilor administrate de organul de anchetă penală, la termenul de discutare a probelor în faţa instanţei de apel, pârâta s-a opus ataşării dosarului de investigare penală a cazului, declarând că rezoluţia parchetului (aflată deja la dosar) este suficientă pentru soluţionarea cauzei, şi, în acelaşi timp, că nu doreşte să administreze alte probe în dosar.
Aşadar, nu numai că recurenta-pârâtă nu a administrat probe contrare celor aflate la dispoziţia instanţelor de fond, dar nici nu a fost interesată în încuviinţarea unor atare probe.
În aceste circumstanţe, date de lipsa oricărei probe care să infirme ori să contrazică în vreun fel elementele stabilite prin rezoluţia organului de investigare penală, în mod corect instanţele de fond au reţinut ca dovedite elementele răspunderii civile delictuale, în raport cu conducătorul auto C.C.C., pe baza rezoluţiei parchetului de neîncepere a urmăririi penale, document la care acestea s-au raportat ca la orice înscris ale cărui concluzii nu au fost contrazise în proces printr-un alt element probator contrar.
Sunt, de asemenea, nefondate şi criticile recurentei privitoare la nereţinerea instituţiei juridice a confuziunii în raporturile sale litigioase cu succesorii celui vinovat de producerea accidentului, respectiv reclamanţii C.
Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a procedat corect atunci când a înlăturat această apărare a pârâtei (invocată şi prin motivele sale de apel), deşi argumentele care justifică soluţia sunt altele decât cele reţinute în considerentele deciziei recurate.
Astfel, este vădit greşit întreg fundamentul construcţiei juridice pe care recurenta-pârâtă îşi sprijină această apărare întrucât porneşte de la ipoteza greşită că, potrivit legii (nr. 136/1995), în toate cazurile asigurate pentru răspunderea civilă delictuală prin accidente de vehicule (aşadar, în toate cazurile de producere de prejudicii faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule) prejudiciul trebuie acoperit, în cele din urmă, de autorul faptei ilicite, iar în cazul decesului acestuia, de moştenitorii săi legali, în limita masei succesorale.
Or, această ipoteză contravine în mod fundamental raţiunii instituirii mecanismului legal al asigurării de răspundere civilă auto şi soluţiei legislative create prin Legea nr. 136/1995, potrivit cu care asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei doar în patru cazuri limitativ menţionate la literele a) - d) ale art. 58 din lege (aşadar nu întotdeauna, după cum lasă de înţeles recurenta în recursul său), pentru celelalte cazuri asigurătorul preluând riscul integral.
A afirma, la momentul actual, că prejudiciile provocate prin fapta conducătorului C.C.C. trebuie acoperite de moştenitorii legali ai acestuia, care sunt chiar reclamanţii C.A., C.G.A., M.M. şi C.V.A., ar însemna să se prejudece o eventuală (doar) acţiune în regres a asigurătorului îndreptată împotriva acestora, al cărei deznodământ este condiţionat de dovedirea întrunirii cerinţelor limitative ale vreuneia din cele patru ipoteze de acţiuni în regres reglementate de art. 58 din Lege.
Or, pe de o parte, Înalta Curte reţine că o astfel de acţiune în regres, având ca temei legea şi contractul de asigurare încheiat pentru autoturismul condus de C.C.C., este una distinctă şi subsecventă celei de faţă, care are ca temei legea şi dispoziţiile din materia răspunderii civile delictuale (art. 998 - 999 C. civ.), iar pe de altă parte, că la momentul invocării confuziunii de către asigurător, acesta nici nu a dovedit promovarea acţiunii în regres împotriva persoanei vinovate/succesorilor acesteia şi, cu atât mai puţin, soluţionarea sa favorabilă prin recunoaşterea unei creanţe împotriva autorului accidentului/succesorilor săi în drepturi, ipoteză necesară pentru întrunirea condiţiilor legale ale confuziunii.
Criticile privitoare la cuantificarea daunelor morale acordate de instanţele de fond sunt nefondate.
Instanţa de apel a explicat suficient argumentele care au determinat-o să facă o diferenţă între cele două familii ale victimelor accidentului auto, sub aspectul daunelor morale acordate, respectiv între membrii familiei P. şi cei ai familiei C.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că cei patru copii ai victimei P.I. au rămas lipsiţi de orice sprijin, material şi moral, prin moartea unicului lor părinte în viaţă, la vârsta la care unii dintre ei se aflau încă în continuarea studiilor, iar alţii la începutul vieţii de adult, împrejurare ce a justificat nevoia acordării unor despăgubiri mai mari acestora, o atare împrejurare excluzând ipoteza speculării incidentului rutier ca pe o sursă de îmbogăţire, după cum a pretins recurenta.
Nu este nimic contradictoriu şi nici inconsecvent în raţionamentul instanţei de apel care, cenzurând hotărârea de primă instanţă, a stabilit că judecătorul fondului a apreciat corect împrejurările cauzei şi consecinţele faptei ilicite, însă doar în raport cu reclamanţii C., deducându-se implicit că acelaşi lucru nu a fost realizat de aceeaşi manieră în privinţa reclamanţilor P., unde a fost nevoie de intervenţia şi corecţia instanţei de apel, pentru motive justificate şi rezonabile.
Cât priveşte prezumţia cunoaşterii de către ceilalţi pasageri ai autoturismului implicat în accident a pretinsului obicei al conducătorului auto de a consuma băuturi alcoolice înainte de a se urca la volan, Înalta Curte apreciază că aceasta nu poate fi dedusă doar din rezultatul examenului medico-legal (ce indica o alcoolemie relativ scăzută a şoferului la ora accidentului) şi din ora la care a avut loc evenimentul rutier. Un eventual obicei al şoferului de a consuma băuturi alcoolice înainte de a se urca la volan ar fi trebuit probat în proces, ceea ce recurenta nu a făcut, iar prezumţia cunoaşterii stării şoferului, de la data producerii accidentului, de către ceilalţi pasageri ar fi trebuit să se sprijine pe elemente de fapt colaterale faptului de dovedit, mult mai concrete, cum ar fi consumul de alcool anterior, de către toţi cei implicaţi, ori starea evidentă de ebrietate a şoferului, tradusă într-o alcoolemie mărită, etc., elemente ce lipsesc din economia litigiului pendinte.
Prin urmare, nu se poate reţine că instanţele de fond nu ar fi analizat cauza în raport de ansamblul elementelor şi circumstanţelor relevante în cuantificarea despăgubirilor acordate, după cum fără temei a pretins recurenta-pârâtă.
În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că ambele recursuri sunt nefondate, Înalta Curte le va respinge în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul C.C. şi de către pârâta SC E.A.R. SA împotriva Deciziei nr. 299 A din 23 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2196/2014. Civil. Obligaţie de a face.... | ICCJ. Decizia nr. 2202/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
