ICCJ. Decizia nr. 2232/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2232/2014
Dosar nr. 36144/3/2008**
Şedinţa publică din 13 iunie 2014
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
I. Obiectul cauzei şi hotărârile pronunţate în primul ciclu procesual
1. Reclamanta SC G.M. SRL a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtei SC C.M.R. SRL la plata sumei de 200.000 RON (evaluată provizoriu) cu titlu de daune pentru repararea prejudiciului creat prin nefolosirea maşinilor cumpărate în baza contractelor de leasing, prin înlocuirea acestora cu altele noi, precum şi pentru beneficiul nerealizat.
Iniţial cererea a fost înregistrată în Dosarul nr. 6547/3/2007 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, ca cerere reconvenţională la pretenţiile formulate de SC C.M.R. SRL, iar prin încheierea din data de 22 septembrie 2008 Tribunalul Bucureşti a dispus disjungerea ei de acţiunea principală şi înregistrarea ei în dosarul nou format cu nr. 36144/3/2008.
În motivare reclamanta a susţinut ca pentru un număr de 6 autoturisme au fost încheiate contracte de leasing ale căror rate trebuiau să fie achitate de societate, că aceste autoturisme nu au putut fi utilizate deoarece societatea de leasing a eliberat taloanele către pârâta SC C.M.R. SRL ceea ce a condus la crearea unui prejudiciu în patrimoniul său constând în lipsa de folosinţă a autoturismelor şi contravaloarea ratelor de leasing pentru noile maşini achiziţionate.
2. Pârâta SC C.M.R. SRL a formulat în cauză cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei SC G.M. SRL la plata următoarelor sume: 67.274 RON reprezentând contravaloarea facturilor aferente perioadei mai - iulie 2006, facturi emise de societatea de leasing SC U.L. SA în baza contractelor de leasing având ca obiect autoturismele şi aparatură medicală preluate la 4 mai 2006 de societatea reclamantă, facturi ce au fost achitate de SC C.M.R. SRL; 52.049,51 RON reprezentând dobânda legală calculată până la 3 noiembrie 2008 pentru debitele reclamantei rezultate din neachitarea facturilor aferente perioadei mai 2006 - noiembrie 2007; 15.371,31 RON reprezentând daune interese constând în diferenţele rezultate din dobânzile efectiv plătite de pârâtă pentru creditele bancare contractate începând cu luna mai 2006 şi dobânda legală, daune calculate până la 3 noiembrie 2008.
În motivare pârâta a arătat că a încheiat cu SC U.L. SA mai multe contracte de leasing pentru autoturisme şi aparatură medicală, emiţând bilete la ordin lunare, pentru toată perioada contractelor, bilete ce au fost încasate direct de societatea de leasing din contul său.
Susţine pârâta că ulterior încheierii contractelor de leasing a avut loc divizarea parţială a SC C.M.R. SRL şi potrivit proiectului de divizare publicat în M. Of. Partea a IV-a nr. 1716/31.05.2006, reclamanta SC G.M. SRL prelua o parte din aparatura medicală şi autoturismele care făceau obiectul contractelor de leasing; că începând cu data de 4 mai 2006, înainte ca divizarea să-şi producă efectele şi înainte cu 18 luni de finalizarea contractelor de leasing, reclamanta a preluat aparatura şi autoturismele beneficiind în mod exclusiv de folosinţa lor fără a plăti chirie sau contravaloarea ratelor de leasing.
În acest context, pârâta arată că reclamanta şi-a mărit patrimoniul cu suma de 67.284 RON contravaloarea ratelor de leasing datorate pe perioada mai - iulie 2006.
În ceea ce priveşte dobânda legală pârâta susţine că reclamanta o datorează pentru perioada mai 2006 - noiembrie 2007 pentru facturile achitate de societate, suma fiind în cuantum de 52.049,51 RON calculată până la 3 noiembrie 2008.
3. În cauză au fost încuviinţate şi administrate la cererea ambelor părţi proba cu interogatoriu, înscrisuri şi expertiză contabilă; în raport de concluziile expertizei contabile pârâta şi-a majorat pretenţiile la 72.262,86 RON dobândă legală calculată până la 31 mai 2009 şi la 17.220,21 RON diferenţa dintre dobânda bancară şi dobânda legală, iar reclamanta şi-a precizat cererea principală solicitând obligarea pârâtei la 385.647 RON reprezentând daune.
4. Prin sentinţa comercială nr. 5225 din 23 aprilie 2010 Tribunalul Bucureşti ca primă instanţă, a admis în parte cererea principală şi a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 124.647 RON despăgubiri, precum şi la predarea cărţilor de identitate şi certificatelor de înmatriculare pentru autoturismele preluate în urma divizării, autoturisme menţionate în proiectul de divizare.
Cererea reconvenţională formulată de pârâtă a fost respinsă ca neîntemeiată.
Prima instanţă a reţinut în argumentarea soluţiei că, bunurile transmise reclamantei în urma divizării au intrat în posesia acesteia la data de 12 iulie 2006 conform protocolului de predare primire încheiat la acea dată şi recunoaşterii reclamantei la interogatoriu.
Susţinerea reclamantei în sensul că nu a putut utiliza autoturismele preluate în perioada 31 august 2006 şi până de finalizarea duratei leasingului (noiembrie 2007) deoarece nu a preluat şi contractele de leasing şi nu i-au fost predate taloanele, a fost înlăturată cu motivarea că preluarea contractelor de leasing a fost tranşată irevocabil prin sentinţa comercială nr. 854 din 22 ianuarie 2007 care a statuat cu putere de lucru judecat că nu era necesară transferarea contractelor de leasing pe numele reclamantei, dreptul de folosinţă asupra autoturismelor fiind transferat în virtutea legii, ca efect al divizării.
În consecinţă tribunalul a constatat că nu este probată existenţa prejudiciului constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a celor şase autoturisme aferente perioadei 31 august 2006 - şi până la finalizarea leasingului.
Pentru perioada ulterioară finalizării contractelor de leasing tribunalul a apreciat că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în sarcina societăţii pârâte căreia îi revenea, în calitate de utilizator în acest contracte obligaţia de a solicita autorităţilor competente înscrierea în certificatul de înmatriculare a dreptului de proprietate asupra autoturismelor în favoarea reclamantei, în temeiul proiectului de divizare.
Prima instanţă şi-a însuşit concluziile expertizei în ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate pentru perioada analizată respectiv 124.647 RON.
Referitor la soluţia adoptată pe cererea reconvenţională formulată de pârâtă, Tribunalul constată că reclamanta nu datorează ratele de leasing înainte de înregistrarea în registrul comerţului a hotărârilor de aprobare a divizării faţă de prevederile art. 249 din Legea nr. 31/1990 republicată, înregistrare dispusă prin încheierea judecătorului delegat de la registrul comerţului din data de 30 august 2006. Prin urmare, conchide instanţa, cererea de obligare a reclamantei la plata sumei de 67.284 RON reprezentând contravaloarea plăţilor efectuate în intervalul mai - iulie 2006 se vădeşte neîntemeiată şi în egală măsură şi cererea de obligare a dobânzii legale aferentă acestei sume faţă de caracterul accesoriu al cererii.
Pentru perioada august 2006 - martie 2009, prima instanţă a constatat că cererea de daune interese formulată de pârâtă în prezenta cauză depinde de soluţia adoptată în Dosarul nr. 6547/2007 având ca obiect obligarea SC G.M. SRL la plata către SC C.M.R. SRL a ratelor de leasing aferente perioadei august 2006 - noiembrie 2007.
În acest sens, tribunalul reţine că sentinţa civilă nr. 10854 din 20 octombrie 2008 pronunţată în acea cauză a fost desfiinţată în calea de atac şi ca atare şi cererea de despăgubiri aferente pretenţiilor pârâtei respinse printr-o hotărâre definitivă se impune a fi respinsă.
5. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC C.M.R. SRL, apel care a fost admis prin decizia nr. 348 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul că s-a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtă, reclamanta fiind obligată la plata dobânzii legale aferentă ratelor lunare de leasing din perioada august 2006 - noiembrie 2007, dobândă calculată cu începere de la scadenţa fiecărei rate, dar nu mai devreme de 10 noiembrie 2006 şi până la 31 mai 2009, precum şi pentru perioada 23 aprilie 2010 - 22 martie 2011, celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate au fost păstrate.
Prin aceiaşi decizie a fost anulată ca netimbrată cererea de aderare la apel formulată de reclamanta SC G.M. SRL.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că este întemeiat numai capătul din cererea reconvenţională referitor la dobânda legală solicitată, urmare a rămânerii irevocabile a sentinţei comerciale nr. 10854 din 20 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 6547/2007 prin care s-a admis acţiunea în restituirea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, reclamanta SC G.M. SRL fiind obligată la plata către SC C.M.R. SRL a sumei de 273.247 RON reprezentând contravaloarea ratelor de leasing aferente perioadei august 2006 - noiembrie 2007.
6. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC G.M. SRL, recurs ce a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 48 din 16 ianuarie 2013 cu opinie majoritară, în sensul casării în parte a deciziei nr. 348/2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi trimiterii cauzei spre rejudecarea cererii reconvenţionale formulată de pârâta SC C.M.R. SRL, fiind menţinute restul dispoziţiilor deciziei.
Înalta Curte a constatat că decizia din apel este nemotivată sub aspectul acordării dobânzii legale, întrucât instanţa nu a examinat dacă în cazul îmbogăţirii fără justă cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea daunelor interese moratorii, respectiv dobânda legală, trecând direct la stabilirea cuantumului acesteia.
Totodată, Înalta Curte constată că soluţia din apel este o consecinţă a rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 10854/2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 6547/2007 prin care s-a admis acţiunea formulată de SC C.M.R. SRL în sensul obligării SC G.M. SRL la plata sumei de 273.247 RON în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Această soluţie a fost confirmată intrând în puterea de lucru judecat prin decizia nr. 221 din 19 ianuarie 2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a constatat aplicarea corectă a legii în raport de îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea acţiunii de in rem verso.
Aşa fiind, înalta Cure a dispus ca instanţa de apel în rejudecarea apelului urmează a răspunde criticilor cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, să ceară părţilor să administreze probele pe care le consideră necesare şi să aibă în vedere, dacă în situaţia îmbogăţirii fără justă cauză, care are la bază săvârşirea unei fapte licite, sunt sau nu aplicabile prevederile art. 1088 C. civ.
De asemenea, instanţa în rejudecarea apelului urmează să stabilească dacă reclamanta datorează sau nu dobânda solicitată, pentru ce sumă, pe ce perioadă şi ce fel de dobândă.
7. În rejudecare, după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 367 din 17 octombrie 2013 a admis în parte apelul declarat de pârâta SC C.M.R. SRL împotriva sentinţei comerciale nr. 5225/2010 a Tribunalului Bucureşti, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul admiterii în parte a cererii reconvenţionale formulată de pârât, reclamanta fiind obligată să plătească pârâtei suma de 72.262,86 RON reprezentând dobândă legală până la data de 31 mai 2009, din care se scade dobânda aferentă debitului pentru perioada mai - iulie 2006.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că dobânda legală solicitată de pârâtă are la bază debitul în cuantum de 273.247 RON reprezentând contravaloarea ratelor de leasing pentru perioada august 2006 - noiembrie 2007, obţinut prin hotărâre judecătorească, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză conform sentinţei comerciale nr. 10854/2008 a Tribunalului Bucureşti rămasă definitivă la 19 ianuarie 2011 prin decizia nr. 221 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, pe de o parte, iar pe de altă parte debitul în sumă de 67.284 RON ce reprezintă contravaloarea facturilor emise în baza contractelor de leasing în perioada mai - iulie 2006, solicitată prin acţiunea de faţă.
În cauză, reţine în continuare instanţa de apel, sunt incidente dispoziţiile art. 43 C. com. coroborate cu prevederile O.G. nr. 9/2000 potrivit cărora datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua în care devin exigibile.
Astfel, debitul în sumă de 273.274 RON confirmat prin decizia nr. 221/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintă pentru reclamanta pârâtă reconvenţional o obligaţie comercială, scadenţele ratelor fiind confirmate prin această decizie, situaţie în care, din ziua în care au devenit exigibile produc dobândă de drept fără nicio distincţie cu privire la izvorul obligaţiei neexecutate, contract, fapt juridic licit sau fapt ilicit.
Instanţa de apel, constată că potrivit dispoziţiilor art. 1088 C. civ., daunele interese pentru neexecutarea obligaţiilor în bani nu pot cuprinde decât dobânda legală, iar pentru acordarea acestora creditorul nu trebuie să facă dovada vreunui prejudiciu, răspunderea şi condiţiile angajării ei fiind absorbite de textul de lege care le consacră.
Concluzionând, instanţa de prim control judiciar apreciază că cererea reconvenţională este întemeiată în parte, respectiv pentru dobânda legală aferentă ratelor de leasing pentru perioada august 2006 - noiembrie 2007, rate în valoare de 273.274 RON acordat pârâtei prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, sens în care se impune, în temeiul art. 296 C. proc. civ. admiterea apelului şi schimbarea în parte a hotărârii atacate şi admiterea în parte a cererii reconvenţionale cu obligarea reclamantei la plata sumei de 72.262,86 RON dobândă legală datorată până la 31 mai 2009, din care se scade dobânda aferentă debitului de 67.284 RON pentru perioada mai - iulie 2006, debit solicitat prin prezenta acţiune şi care a fost respins.
8. Recursul. Motivele de recurs
Împotriva acestei decizii date în rejudecarea apelului, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC G.M. SRL solicitând modificarea în parte a deciziei în sensul respingerii apelului formulat de societatea pârâtă şi pe cale de consecinţă respingerea în totalitate a cererii reconvenţionale formulate de pârâtă.
Recurenta şi-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând încălcarea şi aplicarea greşită a legii sub următoarele aspecte:
Susţine recurenta că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 43 C. com. cu încălcarea principiului disponibilităţii, a dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii şi a dreptului la un proces echitabil în condiţiile în care pârâta nu şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 43 C. com., iar instanţa nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor această modificare a temeiului juridic al acţiunii.
Potrivit recurentei dispoziţiile art. 43 C. com. nu sunt incidente în cauză deoarece debitul la care s-a calculat dobânda nu reprezintă o datorie comercială, între părţi neexistând raporturi comerciale, iar debitul are la bază o cauză licită fiind consecinţa îmbogăţirii fără justă cauză.
Potrivit recurentei daunele interese moratorii sunt acordate numai în situaţia existenţei unui prejudiciu rezultat dintr-o faptă ilicită a debitorului, iar în cauză, buna sau reaua - credinţă a debitorului este lipsită de relevanţă, şi ca atare nu sunt întrunite două din condiţiile necesare pentru acordarea daunelor interese - respectiv fapta ilicită şi vinovăţia debitorului.
Totodată recurenta arată că instanţa de apel nu a respectat îndrumările cuprinse în decizia de casare în sensul rejudecării apelului prin raportare la motivele de fapt şi de drept invocate de fiecare parte.
9. Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Înalta Curte notează sub un prim aspect că rejudecarea apelului s-a dispus prin decizia de casare nr. 48 din 16 ianuarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a stabilit limitele casării dând indicaţii obligatorii instanţei de trimitere care urma să stabilească în raport de susţinerile şi apărările părţilor dacă în situaţia îmbogăţirii fără justă cauză, care are la bază săvârşirea unei fapte licite, sunt sau nu aplicabile prevederile art. 1088 C. civ. şi în raport de aceasta, dacă reclamantul datorează dobânda solicitată, pentru ce sumă şi pe ce perioadă.
Cu respectarea întocmai a acestor indicaţii instanţa de apel în rejudecare a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1088 C. civ. după care daunele interese pentru neexecutarea obligaţiilor în bani nu pot cuprinde decât dobânda legală, iar pentru acordarea acestora creditorul nu trebuie să facă dovada vreunui prejudiciu, răspunderea şi condiţiile angajării ei fiind absorbite de textul legal care le consacră.
Totodată instanţa în rejudecare a stabilit natura comercială a obligaţiei guvernată de norme speciale şi derogatorii privind existenţa de drept în întârziere a debitorului obligaţiei conform art. 43 C. com.
Prin urmare Înalta Curte constată că în rejudecare au fost respectate întrutotul prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la chestiunile ce se impuneau a fi tranşate în rejudecare, niciuna din părţi nu a solicitat încuviinţarea altor probe în această fază procesuală conform celor consemnate în practicaua deciziei, astfel că această critică a reclamantului apare ca nefondată.
Sub un al doilea aspect Înalta Curte constată că recurentul reclamant prin motivele de recurs nu critică-explicit aplicarea dispoziţiilor art. 1088 C. civ. ci se referă la neîndeplinirea condiţiilor acordării de daune interese moratorii în situaţia în care prejudiciul provine dintr-o faptă licită, respectiv din îmbogăţirea fără just temei.
Or, simpla enumerare a existenţei unei fapte ilicite, a unor prejudicii şi a vinovăţiei debitorului, nu reprezintă argumente peremptorii în înlăturarea dispoziţiilor art. 1088 C. civ. după care la obligaţiile care au ca obiect plata unei sume de bani, întârzierea la executare nu poate atrage o altă despăgubire decât plata dobânzii legale, fără nicio altă examinare cu privire la existenţa sau inexistenţa unei pagube.
Totodată Înalta Curte aminteşte, în acest punct al examinării dispoziţiilor legale incidente în cauză, că obligaţiile cunosc un regim juridic independent de izvoarele lor, fie că se nasc din contract, cvasi-contract (ca în speţă) sau delict, plata lor este supusă aceloraşi reguli statuate în Cartea a lll-a din C. civ. „Despre efectele obligaţiilor" (art. 1073-1090).
Aceste reguli generale care privesc efectele obligaţiilor, fără distincţie între izvorul lor, stabilesc dreptul creditorului de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar dreptul la desdăunare (art. 1073 C. civ.) pentru neexecutare sau executare cu întârziere, cu toate că nu este de rea-credinţă, cu menţiunea cuprinsă în art. 1088 referitoare la obligaţiile care au ca obiect o sumă de bani.
În cauză pârâta-reclamantă reconvenţional şi-a indicat în cererea reconvenţională temeiurile de drept, printre care şi dispoziţiile art. 1088 C. civ. şi O.G. nr. 9/2000 - aşa încât nu se poate considera că instanţa a modificat temeiul cererii cu încălcarea principiului disponibilităţii, contradictorialităţii şi dreptului la apărare prin referire la art. 43 C. com. deoarece dispoziţiile art. 1088 fac trimitere la regulile speciale în materie de comerţ şi la curgerea de drept a dobânzii prevăzute de lege.
Natura comercială a obligaţiei instituite în sarcina reclamantei de plată a debitului constând în contravaloarea ratelor de leasing şi pe cale de consecinţă şi a dobânzii aferente plăţii cu întârziere a acestei sume, îşi are fundamentul în prezumţia de comercialitate instituite de art. 4 C. com. care asimilează faptelor de comerţ toate contractele şi obligaţiile unui comerciant.
În cauză faptul juridic care a fundamentat îmbogăţirea fără justă cauză, ca izvor autonom de obligaţii, nu este civil sau esenţialmente civil pentru a fi înlăturată prezumţia de comercialitate, ci dimpotrivă cei doi participanţi implicaţi, sărăcitul şi îmbogăţitul au calitatea de comercianţi, iar dreptul de creanţă stabilit judecatoreşte se înglobează regulilor aplicabile fondului de comerţ prevăzut ca o universalitate mobiliară.
În sfârşit, Înalta Curte aminteşte că soluţionarea prezentei cauze în ambele cicluri procesuale s-a derulat în faţa instanţelor comerciale fără să se pună în discuţie competenţa de atributiune a acestora, aşa încât aplicarea regulilor speciale în materie comercială era obligatorie după art. 1 C. com. care stabileşte domeniul său de aplicare.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat şi va obliga recurenta reclamantă ca parte căzută în pretenţii, potrivit art. 274 C. proc. civ. la plata către intimata pârâtă a sumei de 9.920 RON reprezentând cheltuieli de judecată în această fază procesuală respectiv onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC G.M. SRL Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 367 din 17 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Obligă recurenta-reclamantă SC G.M. SRL Bucureşti către intimata-pârâtă SC C.M.R. SRL Bucureşti la plata sumei de 9.920 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2224/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2325/2014. Civil → |
|---|
