ICCJ. Decizia nr. 2326/2014. Civil. Rezoluţiune contract. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2326/2014
Dosar nr. 16416/3/2010
Şedinţa publică de la 19 iunie 2014
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3628 din 29 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată, de reclamanta SC T.N.C. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC M. România SRL.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că stipularea unei clauze penale pentru o anumită „abatere” de la prevederile contractului are drept consecinţă tranşarea definitivă a răspunderii debitorului în culpă, deoarece prin clauza penală se determină anticipat tocmai despăgubirile pe care debitorul le va plăti pentru acea abatere, adică pentru neexecutarea contractului.
În speţă, singura clauză penală convenită de părţi a fost doar pentru nelivrarea la termen a utilajului.
S-a constatat faptul că atât livrarea bunului, cât şi plata preţului, ca obligaţii principale au fost executate de către cele două părţi.
Instanţa de fond a reţinut faptul că, prin încheierea de şedinţă din data de 23 noiembrie 2010, s-a pus în vedere reclamantei să depună la dosar şi Anexele 1 şi 2 la contractul de vânzare-cumpărare, însă partea nu a înţeles să se conformeze dispoziţiilor instanţei. Mai mult decât atât, prin concluziile scrise depuse la dosar, reclamanta susţine că Anexa 2 de reparaţii nu a existat niciodată.
Sub aspectul funcţionalităţii utilajului, aspect esenţial care a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare, s-a reţinut că reclamanta a recunoscut faptul că nu avea aşteptări mari de la performanţele utilajului, acceptând astfel un produs slab calitativ, întrucât menţionează prin cererea de chemare în judecată următoarele: „când în sfârşit ne-a fost livrat utilajul, am solicitat probe de funcţionare şi i-am făcut proba în prezenţa reprezentanţilor pârâtei, încercând să aspirăm praful şi frunzele înainte de asfaltare (…) ocazie cu care am constatat că utilajul nu aspira decât foarte, foarte slab şi nu funcţiona bascularea cuvei după încărcare. Am încercat şi aspirarea pietrişului după frezare şi am constatat că nu funcţionează, dar nu am avut pretenţii sub acest aspect, interesându-ne să aspire măcar praful şi frunzele”.
Instanţa de fond a apreciat că în calitate de proprietar, reclamanta avea obligaţia de a se asigura că odată cu predarea-primirea bunului, va recepţiona de la vânzător şi documentaţia tehnică a utilajului, respectiv toate documentele care descriau starea acestuia, etc., tocmai pentru a se putea efectua o analiză corectă şi completă a stării tehnice, a funcţionării normale/necorespunzătoare a acestui utilaj second-hand, „parametrii de utilizare acceptaţi” la cumpărare, etc.
Având în vedere lipsa de diligenţă a reprezentanţilor reclamantei, lipsa dovezilor certe cu privire la starea tehnică a utilajului la momentul predării-primirii, s-a reţinut că nu se poate stabili dacă, într-adevăr, defecţiunile utilajului fac parte din categoria celor „acceptabile” în opinia reclamantei, şi prin prisma cărora aparatul ar fi trebuit să aspire măcar „praful şi frunzele” sau, după caz se circumscriu ideii de defecţiune pentru care trebuie angajată răspunderea pârâtei pe temeiul prevederilor privind „garanţia”- art. VII contractul de vânzare-cumpărare, respectiv să se stabilească dacă reprezintă sau nu un viciu ascuns, etc, mai ales că reclamanta a avut de la început reprezentarea eventualelor dezavantaje presupuse de achiziţionarea unui utilaj second-hand.
Chiar şi prin simpla raportare la menţiunile olografe din finalul protocolului de predare-primire, Tribunalul a constatat că acestea vizează, în principal, consumabile gen „schimb ulei de motor, filtru motorină, filtru ulei motor, filtru aer etc.,” care nu pot fi considerate ca fiind impedimente majore care să aducă utilajul în stare de nefuncţionare, astfel cum s-a constatat de către expert cu ocazia deplasării sale la faţa locului.
Reclamanta nu a făcut dovada în cauza că ar fi procedat la punerea în întârziere potrivit dispoziţiilor art. 1079 C. civ. şi că i-ar fi adresat pârâtei vreo notificare în vreunul dintre modurile reglementate de acest text de lege, ceea ce ar fi putut fi o dovadă a manifestării exprese a poziţiei sale ferme în raport de anumite eventuale neajunsuri sesizate la utilajul achiziţionat.
Dimpotrivă, reclamanta a înţeles să promoveze acţiunea de faţă, la aproximativ 3 ani de la constatarea „deficienţelor”.
În consecinţă, dată fiind conduita reclamantei, probele administrate, tribunalul a reţinut că, în mod cert, părţile şi-au executat obligaţiile principale şi că nu se poate reţine, în sarcina pârâtei, neexecutarea fie şi parţială a unor obligaţii considerate esenţiale la încheierea contractului, pentru a putea dispune rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare din 05 martie 2007, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către pârâtă.
Prin urmare, Tribunalul a respins primul capăt de cerere ca neîntemeiat şi pe cale de consecinţă, dată fiind soluţia adoptată, a apreciat că nu se cuvin reclamantei nici despăgubirile solicitate cu titlu de beneficiu nerealizat, contravaloare depozitare utilaj, dobânzi legale.
De asemenea, tribunalul a apreciat că nu i se cuvin reclamantei nici sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere pentru nerespectarea termenului de livrare a utilajului, în condiţiile în care între momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare din 05 martie 2007, şi cel al semnării protocolului de predare-primire, 18 iunie 2007, nu a existat nici o încercare a reclamantei de punere în întârziere cu privire la această obligaţie, ci dimpotrivă, părţile au dat eficienţă voinţei lor contractuale prin semnarea acelui protocol la o dată ulterioară, fără a se invoca prevederile art. V alin. (1) din contractul de vânzare-cumpărare.
Apelul formulat de reclamanta SC T.N.C. SRL împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 425 din 7 noiembrie 2013. A fost obligată apelanta reclamantă la plata către intimata pârâtă a sumei de 2215,93 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu apărător.
În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că potrivit menţiunilor Cap. V din contractul menţionat, pârâta trebuia să-i livreze utilajul cel târziu la data de 30 martie 2007, în stare de funcţionare, iar în cazul nerespectării termenului de livrare, vânzătorul este obligat la plata de penalităţi de 0,05% pe zi de întârziere, din valoarea totală a contractului, stipulându-se în mod expres faptul că drepturile de proprietate privind utilajele livrate trec asupra reclamantei în momentul achitării integrale.
Deşi nu s-a menţionat expres în cuprinsul contractului, părţile au avut în vedere vânzarea-cumpărarea unui bun second hand, aspect necontestat în cauza de faţă, chiar reclamanta precizând prin acţiunea introductivă că utilajul este second-hand, dar şi în motivele de apel.
În capitolul VII, s-a stipulat că „recepţia utilajului se realizează în momentul preluării produselor, atât cantitativ, cât şi calitativ, în prezenţa delegaţilor împuterniciţi ai părţilor”, recepţia finală urmând a se face la punerea în funcţiune a utilajelor şi reglarea acestora – când se va încheia un proces-verbal corespunzător. Garanţia acordată utilajelor a fost de 4 luni de la data punerii în funcţiune a acestora, iar vânzătorul se angaja să înlocuiască eventualele piese defecte, pe cheltuiala lui, dacă defectul nu se datorează cumpărătorului şi dacă defectul constituie viciu ascuns ce nu este descoperit mai târziu de 6 luni de la data punerii în funcţiune, cum corect s-a reţinut şi de prima instanţă.
S-a constat că s-a depus protocolul de predare-primire şi acceptare din 18 iunie 2007, prin care părţile declarau expres că echipamentele specificate în cuprinsul documentului, obiect al contractului din 05 martie 2007 au fost livrate şi predate de către vânzător către cumpărător în deplină conformitate cu specificaţia contractului.
Părţile au menţionat expres şi că riscurile şi beneficiile aferente posesiei obiectului contractual trecând asupra utilizatorului la data semnării protocolului de recepţie.
S-a reţinut că proprietatea asupra bunului s-a transmis de la vânzător la cumpărător nu la momentul semnării Contractului şi nici la momentul livrării, ci ulterior, la momentul achitării integrale a utilajului.
Sub aspectul posesiei, părţile au convenit prin contract că, Drepturile de proprietate privind utilajele livrate trec asupra SC T.N.C. SRL în momentul achitării integrale.
Astfel, rezultă drepturile Cumpărătorului de a opune excepţia neexecutării contractului de către apelantă când bunul nu ar fi corespuns standardelor urmărite, de a nu mai efectua plăţi şi de a nu dobândi proprietatea unui utilaj nefuncţional al cărui preţ fusese convenit de Părţi la suma însemnată de 51.500 euro + TVA.
Potrivit art. 6.1 din Contract, Părţile au convenit că vânzătorul se obligă să livreze echipamentul conform anexei nr. 2 de reparaţii menţionate în contract, anexă care va cuprinde operaţiile de înlocuire dispozitiv măturare - aspirare (perii, tubulatură, aspirator dacă este cazul) cu unele noi, reparaţia capitală, vopsire completă în câmp electrostatic a utilajului, iar Cumpărătorul se obligă să preia marfa şi să plătească preţul conform dispoziţiilor prezentului Contract.
Cumpărătorul nu a fost niciodată împiedicat să procedeze la inspectarea şi testarea utilajului, drepturi pe care de le-a şi exercitat. Îndeplinirea obligaţiilor sale de preluare a bunului şi de achitare a preţului nu pot veni decât ulterior îndeplinirii de către apelantă a obligaţiilor asumate.
Apelanta reclamantă a achitat în tranşe, integral şi prin plăţi succesive, preţul convenit de părţi prin Contractul din anul 2007.
Împrejurarea că obligaţia Cumpărătorului de a achita preţul a cuprins-o şi pe aceea privind un avans de numai 25% din valoarea totală, plătibil anterior livrării bunului, dă consistenţă dreptului şi libertăţii pe care cumpărătorul le avea de a-şi proteja interesele prin neachitarea restului de preţ şi prin invocarea excepţiei de neexecutare a contractului în situaţia în care utilajul nu ar fi corespuns standardelor urmărite de el la achiziţionare.
Instanţa de apel a mai reţinut şi faptul că înainte de semnarea Contractului, apelanta reclamantă şi-a delegat reprezentanţi în Germania în mod special pentru observarea şi inspectarea utilajului.
S-a constatat că aşa cum corect s-a reţinut şi de prima instanţă, în calitatea sa de proprietar, reclamanta avea obligaţia de se asigura că odată cu predarea-primirea bunului, va recepţiona de la vânzător şi documentaţia tehnică a utilajului, respectiv toate documentele care descriau starea acestuia, etc., tocmai pentru a se putea efectua o analiză corectă şi completă a stării tehnice, a funcţionării normale/necorespunzătoare a acestui utilaj second-hand, „parametrii de utilizare acceptaţi” la cumpărare, etc.
Având în vedere lipsa de diligenţă a reprezentanţilor reclamantei, lipsa dovezilor certe cu privire la starea tehnică a utilajului la momentul predării-primirii, nu se poate stabili dacă, într-adevăr, defecţiunile utilajului fac parte din categoria celor „acceptabile” în opinia reclamantei, şi prin prisma cărora aparatul ar fi trebuit să aspire măcar „praful şi frunzele” sau, după caz se circumscriu ideii de defecţiune pentru care trebuie angajată răspunderea pârâtei pe temeiul prevederilor privind „garanţia”- art. VII contractul de vânzare-cumpărare, respectiv să se stabilească dacă reprezintă sau nu un viciu ascuns, etc, mai ales că reclamanta a avut de la început reprezentarea eventualelor dezavantaje presupuse de achiziţionarea unui utilaj second-hand.
Reclamanta nu a făcut dovada în cauză că ar fi procedat la punerea în întârziere potrivit dispoziţiilor art. 1079 C. civ. şi că i-ar fi adresat pârâtei vreo notificare în vreunul dintre modurile reglementate de acest text de lege, ceea ce ar fi putut fi o dovadă a manifestării exprese a poziţiei sale ferme în raport de anumite eventuale neajunsuri sesizate la utilajul achiziţionat.
Dimpotrivă, reclamanta a înţeles să promoveze acţiunea de faţă, la aproximativ 3 ani de la constatarea „deficienţelor”.
Împotriva sentinţei civile nr. 3628 din 29 aprilie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi a deciziei civile nr. 425 din 7 noiembrie 2013 a Curţii de Apel, secţia a V-a civilă, reclamanta SC T.N.C. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivelor de recurs invocate, recurenta a arătat, în esenţă, că instanţa de apel preia în hotărâre unele menţiuni din capitolul VII al contractului şi menţionând unele dispoziţii din protocolul de predare – primire şi acceptare din data de 18 iunie 2007 trăgând concluzia greşită că s-a făcut recepţia calitativă şi cantitativă a utilajului, a făcut o interpretare necorespunzătoare a actului juridic dedus judecăţii.
Recurenta susţine că deşi instanţa de apel arată că în cuprinsul protocolului de predare-primire şi acceptare „părţile declarau expres că (…)” este evident că protocolul a fost redactat de intimată şi semnat doar de către aceasta, astfel încât reclamanta nu are calitatea de parte în acest protocol.
Aprecierea instanţei de apel conform căreia din declaraţiile reclamantei rezultă că utilajul a funcţionat după preluarea lui, este eronată, susţine recurenta, întrucât a susţinut mereu că utilajul nu a funcţionat.
Recurenta susţine că nu pot fi sancţionaţi pentru faptul că nu au opus excepţia de neexecutare şi că a achitat totuşi utilajul, deşi acesta nu funcţiona deloc. Deşi în proces au adus o serie de probe în favoarea lor, fiecare din ele au fost interpretate împotrivă şi nu înţelege de ce ambele instanţe au reţinut că au semnat acel protocol de predare-primire şi acceptare din data de 18 iunie 2007 deşi se poate observa contrariul.
Instanţa de apel, susţine recurenta, apreciază că au fost lipsiţi de diligenţă şi nu au produs dovezi certe cu privire la starea tehnică a utilajului la momentul predării-primirii, deşi au depus o serie de înscrisuri din care rezultă cu prisosinţă acest aspect, inclusiv acel protocol de predare-primire şi acceptare din data de 18 iunie 2007 care nu a fost semnat niciodată.
Totodată, susţine recurenta, nu s-a observat că reclamanta şi-a îndeplinit cu bună credinţă-obligaţia de plată a preţului şi cea de reclamare a deficienţelor constatate, în schimb nimeni nu a pus problema că partea adversă nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, măcar obligaţia de a se asigura că are semnat un proces-verbal de predare-primire şi recepţie.
Recurenta consideră că printr-o asemenea soluţie se încalcă prevederile art. 969-970 C. civ. şi fiind vorba de neexecutarea culpabilă a unei obligaţii contractuale esenţiale, era firesc să se aplice dispoziţiile legale privind rezoluţiunea contractului, repunerea părţilor în situaţia anterioară (art. 1020-1021 C. civ.).
În ceea ce priveşte susţinerea celor două instanţe în sensul că nu a făcut dovada punerii în întârziere ca şi condiţie necesară pentru acordarea daunelor interese, recurenta invocă art. 1079 alin. (2) pct. 1 C. civ., care prevede că debitorul este pus în întârziere, fără nicio fomalitate, în cazurile anume prevăzute de lege, iar unul din cazurile prevăzute de lege este art. 43 C. com., care prevede că în materie comercială debitorul este de drept în întârziere şi în speţa noastră este vorba chiar despre o obligaţie comercială.
Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinţei şi deciziei recurate, iar pe fondul cauzei să se dispună admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Prin concluziile scrise depuse la dosar intimata pârâtă SC M. România SRL a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei recurate.
Înalta Curte, analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 3628 din 29 aprilie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în raport de dispoziţiile art. 137 alin. (1) şi art. 299 C. proc. civ., constată că aceasta este întemeiată şi, pe cale de consecinţă, va respinge recursul, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:
În sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti, exercitarea acestora şi efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalităţii căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituţional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac şi exercitarea lor în condiţiile legii, potrivit cu natura şi scopul lor şi într-o anumită ordine.
Este de necontestat că recunoaşterea unei căii de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.
Potrivit dispoziţiilor art. 299 C. proc. civ. „sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, precum şi cele date în apel”.
Se constată că sentinţa civile nr. 3628 din 29 aprilie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost supusă apelului şi nu mai poate face obiectul analizei în această etapă procesuală a recursului.
Recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 425 din 7 noiembrie 2013 a Curţii de Apel, secţia a V-a civilă, este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greşită a actului dedus judecăţii şi schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Aceste dispoziţii vizează încălcarea principiului potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Din acest punct de vedere trebuie reţinut că natura raporturilor juridice a fost determinată ţinând seama de contractul de vânzare–cumpărare din 05 martie 2007 încheiat între părţi şi de clauzele acestuia şi că actului dedus judecăţii nu i-a fost dată o altă calificare.
Susţinerea recurentei conform căreia instanţa de apel prin preluarea în hotărâre a unor menţiuni din capitolul VII al contractului şi menţionând unele dispoziţii din protocolul de predare–primire şi acceptare din data de 18 iunie 2007, face o interpretare necorespunzătoare a actului juridic dedus judecăţii trăgând concluzia greşită că s-a făcut recepţia calitativă şi cantitativă a utilajului, este nefondată.
Astfel, se constată că prin interpretarea dată contractului, instanţa de apel nu a schimbat natura lui, ci interpretând clauzele stabilite de părţi le-a dat înţelesul şi finalitatea urmărită la încheierea contractului de vânzare-cumpărare supus spre analiză, constatând, în mod corect, că în capitolul VII s-a stipulat că „recepţia utilajului se realizează în momentul preluării produselor, atât cantitativ, cât şi calitativ, în prezenţa delegaţilor împuterniciţi ai părţilor”. Susţinerea recurentei conform căreia instanţa de apel a „tras concluzia greşită că s-a făcut recepţia calitativă şi cantitativă a utilajului” nu se regăseşte în considerentele deciziei. Instanţa de apel nu a făcut decât să analizeze situaţia de fapt a cauzei din perspectiva clauzelor contractuale stipulate de părţi în contractul de vânzare-cumpărare.
Din perspectiva aceluiaşi motiv recurenta a repus în discuţie concludenţa şi interpretarea probelor legate de protocolul de predare-primire, de declaraţiile făcute de recurentă privind funcţionarea utilajului, de înscrisul din 02 martie 2007 numit Plan de revizie/reparaţie, de dovezile cu privire la starea tehnică a utilajului la momentul predării-primirii. Or, toate aceste chestiuni vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea soluţiilor anterioare.
De altfel, în argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta a relatat opinii proprii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei, iar motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această etapă procesuală.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a susţinut că prin hotărârea pronunţată se încalcă prevederile art. 969-970 C. civ. şi fiind vorba de neexecutarea culpabilă a unei obligaţii contractuale esenţiale, era firesc să se aplice dispoziţiile legale privind rezoluţiunea contractului, repunerea părţilor în situaţia anterioară (art. 1020-1021 C. civ.).
Înalta Curte, observă că trimiterea la aceste dispoziţii legale a fost făcută în scopul de a repune în discuţie situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi reanalizată de instanţa de apel.
Din acest punct de vedere trebuie reţinut că natura raporturilor juridice a fost determinată ţinând seama de contractul de vânzare-cumpărare şi de clauzele acestuia şi că actului dedus judecăţii nu i-a fost dată o altă calificare. În privinţa clauzelor contractului şi a interpretării lor recurenta nu a demonstrat că instanţa de apel a confirmat faptul că în fond instanţa s-a substituit părţilor contractante modificând prin interpretare aceste clauze şi că astfel au fost încălcate dispoziţiile art. 969 C. proc. civ.
Cum potrivit art. 969 C. civ. convenţiile legal făcute au putere de lege între părţi, soluţia adoptată în cauză nu este susceptibilă de critică sub aspectul încălcării sau aplicării greşite a legii.
Altfel spus, situaţia de fapt stabilită de instanţa fondului şi confirmată de instanţa de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale susmenţionate de natură să impună casarea sau modificarea soluţiei adoptate.
Se constată că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 C. civ., sub aspectul interpretării clauzelor stabilite de părţi dându-le înţelesul şi finalitatea urmărită la încheierea convenţiei supusă spre analiză instanţelor.
Cu alte cuvinte, principiul de interpretare a contractelor conform căruia trebuie să se acorde prioritate voinţei reale şi nu sensului literal al cuvintelor, invocat în alţi termeni în argumentarea recursului, a fost respectat.
În cauză, se constată că nu sunt întrunite cerinţele legale în sensul dispoziţiilor art. 1020-1021 C. civ., pentru a se dispune rezoluţiunea, contractului.
Între părţi a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 05 martie 2007, care este un contract sinalagmatic. Un astfel de contract naşte obligaţii în sarcina ambelor părţi, ceea ce se exprimă în ideea reciprocităţii obligaţiilor, fiecare parte asumându-şi obligaţii în considerarea obligaţiilor celeilalte părţi şi ce creează interdependenţa acestor obligaţii.
Se constată că aşa cum corect au reţinut ambele instanţe anterioare, părţile şi-au executat obligaţiile principale şi că nu se poate reţine, în sarcina pârâtei, neexecutarea fie şi parţială a unor obligaţii considerate esenţiale la încheierea contractului, pentru a putea dispune rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare din 05 martie 2007 pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către pârâtă.
Mai mult decât atât, în speţă, se constată că reclamanta nu a notificat pârâta în legătură cu eventualele neajunsuri sesizate la utilajul achiziţionat şi dimpotrivă reclamanta a înţeles să promoveze acţiunea de faţă, la aproximativ 3 ani de la constatarea „deficienţelor”.
Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul să fie respins, ca nefondat.
Constatând culpa procesuală a recurentei în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimata pârâtă, urmează a se aplica dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi a obliga recurenta reclamantă la plata către intimata pârâtă SC M. România SRL a sumei de 2725 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamanta SC T.N.C. SRL împotriva sentinţei civile nr. 3628 din 29 aprilie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC T.N.C. SRL împotriva deciziei civile nr. 425 din 7 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Obligă recurenta-reclamantă SC T.N.C. SRL la plata sumei de 2725 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC M. România SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2325/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2327/2014. Civil → |
|---|
