ICCJ. Decizia nr. 2279/2014. Civil. Contestaţie decizie de concediere. Revizuire - Apel
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2279/2014
Dosar nr. 2947/1/2014
Şedinţa publică din 18 septembrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 513 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., asupra cererii de revizuire de faţă, constată că;
Prin Decizia civilă nr. 267/CM din 16 iulie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta M.M. împotriva sentinţei civile nr. 340 din 17 februarie 2014 a Tribunalului Constanţa, în contradictoriu cu pârâta CN PR. SA, având ca obiect anularea Deciziei nr. 8926 din 6 septembrie 2013, prin care a fost desfăcut contractul de muncă, reintegrarea în funcţia avută anterior şi plata drepturilor salariale de care nu a beneficiat după momentul desfacerii contractului de muncă.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire reclamanta, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C.proc. civ.
În motivarea cererii, revizuenta a susținut că decizia a cărei anulare o solicită este contradictorie cu Decizia civilă nr. 800 din 29 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 2375/116/2013, deoarece prin această din urmă hotărâre s-a dat câștig de cauză reclamanților, salariați ai aceleiași pârâte CN P.R. SA, în acțiuni ce au avut același temei juridic.
În opinia revizuentei, soluţia Curţii de Apel Constanţa, care a menţinut sentinţa tribunalului, ignoră autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 800 din 29 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti şi dă o dezlegare juridică greşită problemei de drept ce interesează în speţă.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea cererii de revizuire.
La termenul din 18 septembrie 2014 Înalta Curte a rămas în pronunţare pe admisibilitatea cererii de revizuire.
Analizând condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - Legea nr. 134/2010, Înalta Curte constată următoarele:
Revizuenta a solicitat instanţei anularea Decizia civilă nr. 267/CM din 16 iulie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., normă care deschide părţilor calea acestei căi extraordinare de atac, de retractare, pentru cazul în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau grade deosebite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
A susţinut că decizia a cărei anulare se cere este în contradicţie cu Decizia civilă nr. 800 din 29 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin care, admiţându-se apelul formulat de reclamanta D.G., s-a schimbat sentinţa civilă nr. 1803 din 16 decembrie 2013 a Tribunalului Călăraşi, secţia civilă; s-a admis acţiunea reclamantei; s-a anulat Decizia nr. 9408 din 6 septembrie 2013 emisă de către pârâtă; s-a dispus reintegrarea reclamantei pe funcţia deţinută anterior concedierii şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta de la data concedierii până la integrarea sa efectivă.
Potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. „ Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă- pct. 8- există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Din conţinutul textului legal redat reiese că pentru admisibilitatea acestei căi extraordinare de atac este necesar a fi îndeplinite, cumulativ, mai multe condiţii printre care aceea să existe identitate de părţi, de cauză şi de obiect, mai precis elementele caracteristice lucrului judecat, hotărârile să fie pronunţate în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.
În aplicarea dispoziţiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că revizuirea este inadmisibilă, întrucât pentru a fi incidentă teza de la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se cer a fi întrunite cumulativ anumite condiţii, care nu se verifică în cauză.
Revizuenta afirmă o pretinsă contrarietate între hotărâri definitive ale unor instanţe diferite (Curtea de Apel Constanţa şi Curtea de Apel Bucureşti), pronunţate în cauze similare, în privinţa altor părți ce sunt salariați ai aceleiași intimate.
Din chiar motivarea căii de atac exercitate, Înalta Curte constată că revizuenta solicită anularea deciziei Curţii de Apel Constanţa, pe considerente de practica neunitară, respectiv de aplicare şi interpretare diferită a dispoziţiilor art. 68-74 şi următoarele C. muncii şi care reglementează protecţia salariatului, membru de sindicat, în procedura de concediere colectivă, iar nu pe chestiuni ce ţin de încălcarea autorităţii de lucru judecat, aşa cum impun rigorile legii.
Or, practica neunitară a instanţelor datorată aplicării şi interpretării greşite a unor norme de drept material nu poate constitui motiv de revizuire în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8. C. proc. civ., această cale de atac neavând menirea de a remedia astfel de situaţii.
Scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este cel al îndreptării hotărârilor greşite prin anularea acestora şi pronunţarea altora, ci respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, prin restabilirea situaţiei determinate de nesocotirea acestuia, premisă ce nu se verifică în speţă.
Pe de altă parte, contrar celor susţinute de revizuenţi, instituirea normei de la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. răspunde imperativului respectării autorităţii de lucru judecat, dar şi celui al asigurării securităţii raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-un apel deghizat, de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplu fapt că „există două puncte de vedere diferite asupra aceleiaşi chestiuni”, constantă a jurisprudenţei C.E.D.O., afirmată în cauza Stanca Popescu c. României din 7 iulie 2009.
De asemenea, aceeaşi curte, în alte decizii de speţă recente (cauza Iordan Iordanov şi alţii contra Bulgariei din 2 iulie 2009) a statuat asupra faptului că divergenţele de jurisprudenţă nu pot justifica o intervenţie prin intermediul căilor extraordinare de atac prin care să se desfiinţeze hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat. Cu toate că în aceste cauze a fost admisă nevoia de a corecta erorile judiciare şi de a asigura o jurisprudenţă unitară a instanţelor judecătoreşti, aceeaşi curte europeană a considerat că acestea nu trebuie atinse cu orice preţ şi mai ales cu încălcarea principiului securităţii juridice. Prin urmare, încălcarea puterii de lucru judecat nu poate fi admis în baza deciziilor altor instanţe care pronunţă soluţii de admitere în numeroase cazuri, similare cu cea în care fusese respinsă reclamantei. A constatat astfel că, în aceste situaţii nu se urmăreşte unificarea jurisprudenţei, ci mai degrabă, anularea unor hotărâri judecătoreşti ce nu erau favorabile celor care le promovau, nefiind vorba despre un veritabil demers judiciar întreprins în scopul armonizării practicii instanţelor şi care ar fi condus la pronunţarea unor soluţii general valabile şi obligatorii pentru restul sistemului judiciar. În realitate, soluţiile astfel pronunţate, rămân la nivel de speţă, fără să “lege” în niciun fel instanţele de judecată, servind numai la desfiinţarea unor precedente nefavorabile pentru cei care uzează de această cale extraordinară de atac. Prin urmare, C.E.D.O. pare să fie reticentă în a îndrepta “un rău”, respectiv divergenţele de jurisprudenţă prin intermediul altor mijloace care sunt de natură să aducă atingere principiului securităţii juridice în aceeaşi măsură.
Înalta Curte constată că demersul judiciar al revizuentei nu a fost determinat de existenţa unei hotărâri judecătoreşti potrivnice în sensul dispoziţiei legale mai sus amintite, ci de nemulţumirea acesteia faţă de soluţia nefavorabilă pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, spre deosebire Decizia nr. 800 din 29 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţată într-o cauză similară.
În temeiul legii prin “una şi aceeaşi pricină ” se înţelege întrunirea condiţiilor triplei identităţi, de obiect, de cauză şi de părţi cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluţionarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei dintâi, consecinţa în acest caz fiind, potrivit art. 327 alin. (1) C. proc. civ., anularea celei de a doua hotărâri.
Or, în cauza pendinte nu se verifică niciuna dintre condiţiile enunţate: prima hotărâre este pronunţată între reclamanta D.G. şi pârâta CN P.R. SA cu obiect contestaţie împotriva deciziei de concediere nr. 9408 din 06 septembrie 2013, cea de a doua hotărâre are ca părţi pe revizuenta M.M. şi pârâta CN P.R. SA, cu obiect contestaţie împotriva Deciziei de concediere nr. 9144 din 06 septembrie 2013.
Pentru considerentele precedente, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulate de M.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de M.M. împotriva Deciziei nr. 267 din 16 iulie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2278/2014. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 2283/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
