ICCJ. Decizia nr. 2258/2014. Civil. Excepţie de neconstituţionalitate. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2258/2014
Dosar nr. 24985/3/2011
Şedinţa publică din 18 septembrie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea din Camera de Consiliu data de 15 mai 2013 pronunţată în Dosarul nr. 24985/3/2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis cererea de lămurire a dispozitivului formulată de contestatorul S.G., în contradictoriu cu intimata Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti; a lămurit dispozitivul sentinţei civile nr. 5112 din 30 mai 2012 în sensul că diferenţa pe care pârâta urmează să o restituie reclamantului este cea rezultată în urma scăderii din suma reprezentând cota de C.A.S.S. de 5,5% calculată asupra cuantumului total al pensiei, care include indemnizaţia prevăzută de Legea nr. 309/2002, a sumei reprezentând cota de C.A.S.S. de 5,5% calculată asupra câtimii care depăşeşte suma de 740 lei.
Pentru a pronunţa această încheiere, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că prin cererea formulata la data de 8 aprilie 2013 in Dosarul nr. 24985/3/2011 contestatorul a solicitat lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 5112 din 30 mai 2012 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a, în sensul de a se indica dacă cota de 5,5% CASS se va calcula şi aplica doar asupra cuantumului pensiei care depăşeşte 740 lei sau nu se va mai aplica deloc întrucât este beneficiarul Legii nr. 309/2002.
Prin sentinţa civilă nr. 5112 din 30 mai 2012 s-a admis acţiunea fiind obligată pârâtă la restituirea diferenţei dintre cota de C.A.S.S. calculată asupra cuantumului total al pensiei şi cea calculată asupra câtimii care depăşeşte 740 lei.
Tribunalul a reţinut că, separat de indemnizaţia acordată potrivit Legii nr. 309/2002, reclamantul realizează venituri din pensie.
Potrivit Legii nr. 95/2006, după modificarea intervenită prin O.U.G. nr. 107/2010, acordarea facilităţii de neplata a contribuţiei C.A.S.S. se menţine pentru persoanele ale căror drepturi au fost stabilite prin Legea nr. 309/2002 numai în ipoteza în care nu realizează alte venituri decât cele provenite din drepturile băneşti acordate potrivit respectivei legi, ceea ce nu este cazul reclamantului.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs reclamantul prin care a solicitat modificarea în tot a acesteia.
În motivarea recursului, a arătat că încheierea pronunţată este netemeinică şi nelegală conducând la grave confuzii datorită schimbării înţelesului sentinţei civile nr. 5112 din 30 mai 2012.
În acest sens, a arătat că lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 5112 din 30 mai 2012 a avut ca scop de a sesiza instanţa asupra neconstituţionalităţii prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 107/2010, care a anulat drepturile acordate de legile speciale privind asistenţa medicală şi medicamente în mod gratuit.
A susţinut că la emiterea încheierii din 15 mai 2013 s-a strecurat o înţelegere greşită a includerii indemnizaţiei acordate de Legea nr. 309/2002 ca fiind un venit impozabil rezultând astfel o confuzie gravă, care ar putea să fie extinsă şi la celelalte indemnizaţii acordate prin legi speciale similare cu cele enumerate în art. 1 din O.U.G. nr. 107/2010. Art. 2 din Legea nr. 309/2002 precizează că indemnizaţia acordată este neimpozabilă şi nu poate fi adăugată la venitul impozabil, fapt care ar conduce la infirmarea corectitudinii lămurii dată de încheierea din 15 mai 2013.
La data de 10 aprilie 2014, recurentul S.G. a depus la dosarul cauzei cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 107/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
Prin încheierea din 15 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurent, reţinând că neconstituţionalitatea textului legal invocat de recurent nu are absolut nicio legătură cu soluţia ce se va pronunţa în recursul formulat împotriva sentinţei civile. Aceasta deoarece prin lămurirea dispozitivului acestei hotărâri are loc înlăturarea eventualelor interpretări divergente cu privire la conţinutul măsurilor luate de către instanţă prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti pronunţate.
Astfel, recurentul nu justifică un interes în invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât soluţionarea acestei excepţii nu este de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul pendinte.
Curtea a reţinut şi că autorul excepţiei, respectiv recurentul, nu a făcut trimitere la nici un text din Constituţie în raport de care dispoziţiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 107/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii ar fi neconstituţionale.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 3368 din 15 mai 2014 a respins recursul împotriva încheierii din Camera de Consiliu din data de 15 mai 2013 pronunţată în Dosarul nr. 24985/3/2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
Curtea a reţinut că hotărârea de lămurire a dispozitivului este în concordanţă cu dispozitivului sentinţei civile nr. 5112 din 30 mai 2012 pronunţată de tribunal, care reprezintă punerea în aplicare a deciziei Curţii Constituţionale ce a stabilit că dispoziţiile art. 295 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 sunt constituţionale numai în măsura în care se aplică asupra veniturilor din pensii care depăşesc suma de 740 de lei, astfel că şi indemnizaţia primită de reclamant se adaugă la pensia acestuia şi din care se deduce suma de 740 de lei, aşa cum a stabilit instanţa de fond.
Totodată, a reţinut că prin motivele de recurs nu au fost aduse critici concrete faţă de încheierea de lămurire a dispozitivului, reclamantul arătând doar că s-a strecurat o greşeală gravă cu privire la indemnizaţia acordată de Legea nr. 309/2002 ca fiind un venit impozabil, critică care este contrară dispozitivului sentinţei civile nr. 5112 din 30 mai 2012 prin care s-a dispus doar restituirea sumei ce a fost reţinută cu încălcarea deducerii sumei de 740 de lei.
Hotărârea de lămurire la cererea reclamantului nu a făcut decât să arate modul de aplicare a procentului de 5.5% asupra sumei ce depăşeşte cuantumul de 740 de lei şi nu are nicio influenţă asupra drepturilor acordate prin Legea nr. 309/2002.
Curtea mai reţinut că faţă de cererea de lămurire a dispozitivului, recurentul a formulat pretenţii noi legate fie de indemnizaţia acordată de Legea nr. 309/2002, fie de drepturile reprezentând asistenţa medicală şi medicamente gratuite, aspecte care exced dispoziţiilor art. 316 raportate la art. 294 alin. (1) C. proc. civ. şi care nu permit formularea de cereri noi în căile de atac.
Totodată, a reţinut că nu poate să creeze recurentului în propria sa cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată.
La data de 19 mai 2014 S.G. a declarat recurs împotriva încheierii din 15 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurent.
A susţinut că al doilea capăt principal al cererii era solicitarea de transmitere către Curtea Constituţională a analizării art. 1, pct. 1, al O.U.G. nr. 107/2010 din punct de vedere al neconstituţionalităţii.
Acest capăt principal a fost întemeiat în baza art. 99 alin. (2) C. proc. civ. şi acceptat de instanţă, fiind întemeiat pe acelaşi titlu, aflat în strânsă legătură şi a fost dedus judecării printr-o unică cerere de chemare în judecată.
Prevederile art. art. 99 alin. (2) C. proc. civ. nu au fost respectate deoarece instanţa prin încheierea din 15 mai 2011 a refuzat să înainteze cererea reclamantului către Curtea Constituţională pentru analizarea prevederilor art. 1, pct. 1 al O.U.G. nr. 107/2010 din punct de vedere al respectării drepturilor constituţionale.
A susţinut că pot apare implicaţii juridice datorită refuzului de transmitere a sesizării de neconstituţionalitate către Curtea Constituţională a cauzei care constituie un conflict de interese şi se poate pronunţa o decizie insuficient fundamentată, ce poate fi folosită ca autoritate de lucru judecat, în viitor, de către Casa de Pensii pentru a diminua drepturile constituţionale obţinute de luptătorii pentru drepturi democratice care au fost recompensaţi prin atribuirea unor despăgubiri (îndemnizaţii neimpozabile)pentru prejudiciile suferite, prin includerea indemnizaţiilor ca venituri impozabile.
Recurentul a menţionat, apoi, în memoriul de recurs măsurile guvernamentale menite să asigure ieşirea din criza economică şi a susţinut că obiectul prezentei cauze îl reprezintă încercarea de a aduce venituri suplimentare la bugetul centralizat al statului prin considerarea tuturor indemnizaţiilor neimpozabile, stabilite de cele 7 legi ca venituri impozabile. Momentul actual în care România a fost nominalizată cu cel mai înalt nivel de dezvoltare din U.E. în trim. I/2014 nu mai justifică încălcarea unor drepturi acordate luptătorilor pentru drepturi democratice, primite sub formă de recompensă acordată de Statul Român.
Aplicarea prevederilor art. 1, pct. 1 din O.U.G. nr. 107/2010 nu a fost utilizată, iar recurentul solicită admiterea recursului în sensul de a obţine câştig de cauză în demersul său de declarare ca neconstituţional a art. 1, pct. 1 al O.U.G. nr. 107/2010.
La termenul de judecată din data de 18 septembrie 2014 Înalta Curte, învestită fiind cu soluţionarea cererii de recurs, a pus în discuţie dacă criticile formulate vizează considerentele reţinute de curtea de apel în motivarea încheierii atacate.
Examinând recursul contestatorului S.G. sub aspect formal, din perspectiva încadrării criticilor formulate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., chestiune supusă dezbaterii contradictorii în şedinţa publică din 18 septembrie 2014, Înalta Curte constată că acesta este nul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Deşi nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei în soluţionarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.
În speţa de faţă, susţinerile recurentului se referă la chestiuni vizând politici economice ce au condus la diminuarea drepturilor constituţionale obţinute de luptătorii pentru drepturi democratice, care au fost recompensaţi prin atribuirea unor îndemnizaţii pentru prejudiciile suferite şi faptul că, în prezent, nemaifiind acută o criză economică, măsurile bugetare restrictive nu mai au justificare.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei, care a motivat în considerentele încheierii atacate de ce nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului.
Recurentul nu a înţeles să se raporteze la argumentele instanţei în fundamentarea hotărârii recurate cu privire la faptul că nu erau îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 respectiv faptul că textul legal reclamat de recurent ca fiind neconstituţional nu are legătură cu soluţionarea cauzei şi că recurentul nu a făcut trimitere la niciun text constituţional în raport de care dispoziţiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 107/2010 ar fi neconstituţionale.
Astfel, memoriu de recurs nu conţine critici propriu-zise, fiind străine de considerentele hotărârii atacate şi referindu-se la împrejurări ce nu pot fi configurate ca fiind critici de nelegalitate.
În calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate.
Criticile recurentului nu au legătură cu argumentele deciziei atacate prin prezentul recurs şi, din acest motiv, nu pot fi încadrate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În această situaţie, sancţiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, ce să poată fi examinate din oficiu de către instanţa de recurs.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va constata, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea căii de atac exercitate de contestatorul S.G.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de contestatorul S.G. împotriva încheierii din 15 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 24985/3/2011.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2250/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2260/2014. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
