ICCJ. Decizia nr. 2312/2014. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2312/2014
Dosar nr. 11302/3/2012
Şedinţa publică din 23 septembrie 2014
Prin cererea înregistrată la data de 05 aprilie 2012 pe rolul Tribunalului București, reclamanta C.D.C. a chemat în judecată pe pârâtul N.M., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce urmează a pronunţa să constate că mărfurile reţinute de autorităţile vamale, conform notificării Autorităţii naţionale a Vămilor din 14 martie 2012 aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcii comunitare D. din 13 noiembrie 2007 şi mărcilor internaţionale C.D. din 26 ianuarie 1958 şi C.D. din 26 ianuarie 1948; să dispună interzicerea importului şi a comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând mărci identice sau similare mărcilor reclamantei; să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 06 martie 2012, în temeiul prevederilor Legii nr. 344/2005 şi în baza cererii sale de intervenţie, autorităţile vamale din cadrul Biroului Vamal Otopeni Călători au reţinut de la numitul N.M., ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală, un număr de 11 produse inscripţionate fără drept cu semne identice sau similare mărcii comunitare D. din 13 noiembrie 2007 şi mărcilor internaţionale C.D. din 26 ianuarie 1958 şi C.D. din 26 ianuarie 1948.
Reclamanta a arătat că mărcile sale reprezintă mărci înregistrate în baza de date OMPI şi OHIM, iar importul şi comercializarea neautorizată a produselor ce poartă mărci identice sau similare cu mărcile reclamantei de către pârât aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute asupra mărcilor.
Reclamanta a invocat disp. art. 11 şi 17 din Legea nr. 344/2005, art. 9 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009, art. 11 din Regulamentul CE nr. 1383/2003 şi a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Pârâtul N.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.
OSIM a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale în cauză, faţă de obiectul cererii reclamantei privind încetarea importului şi comercializării produselor purtând mărci identice sau similare mărcilor internaţionale ale reclamantei, arătând că OSIM este organ de specialitate privind asigurarea protecţiei mărcilor pe teritoriul României, atribuţiile sale, conform disp. art. 97 din Legea nr. 84/1998 rep., privind mărcile şi indicaţiile geografice fiind limitate la examinarea şi publicarea cererilor de înregistrare a mărcilor, eliberarea titlurilor de protecţie, neavând competenţe în cazurile de interzicere a importului şi comercializării neautorizate a mărfurilor.
La termenul de judecată din 05 septembrie 2012 s-a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a OSIM, tribunalul admiţând excepţia şi constatând că OSIM nu este legitimat pasiv în prezenta cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 1424 din 5 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secţia a III-a civilă, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta.
Prin decizia civilă nr. 514 din data de 14 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul formulat de apelantul-reclamant C.D.C. împotriva sentinţei civile nr. 1424 din 05 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 11302/3/2012 în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi N.M. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, ca nefondat.
În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.
Apelanta susține că instanța ar fi trebuit să analizeze natura actului realizat de pârât din perspectiva numărului total de 141 produse ce poartă fără drept semne identice sau similare cu mărci înregistrate.
Pe de altă parte, apelanta susține că acțiunea trebuia analizată din perspectiva incidenței art. 36 din Legea nr. 84/1998, ca singur temei al acțiunii în contrafacere.
Or, pe de o parte, acțiunea a fost întemeiată în drept pe art. 9 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009, art. 11 din Regulamentul CE nr. 1383/2003 și art. 11 și 17 din Legea nr. 344/2005, ulterior, la o dată neprecizată, cu pixul, a fost completat temeiul de drept și cu art. 36 din Legea nr. 84/1998.
Prin urmare, art. 36 din Legea nr. 84/1998 nu a fost singurul temei al cererii. Pe de altă parte, chiar raportând cererea doar la dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, instanța nu putea face o analiză din perspectiva tuturor produselor reținute în vama de la pârât, ci doar din perspectiva produselor susceptibile a aduce atingere drepturilor asupra mărcilor a căror titulară este reclamanta.
Chiar prin raportare la numărul total al mărfurilor reținute în vamă pe numele pârâtului (141), s-a probat în cauză că familia pârâtului este una numeroasă, compusă din 8 adulți care, la rândul lor, au familii. Produsele reținute sunt diferite (rochii, genți, sacou, bluze, treninguri copii). Totodată, pârâtul este persoana fizică.
În aceste circumstanțe, pentru incidența în cauză a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998, apelanta-reclamantă avea obligația să facă dovada scopului comercial al introducerii în țară a produselor în discuție, un astfel de scop nefiind evident în condițiile concrete reținute mai sus.
Cum pârâtul nu este comerciant, simplul fapt al introducerii acestor produse în țară, fără caracter repetat, nu este suficient pentru a considera că este vorba de un act de comerț. Dimpotrivă, în prezenta cauză, numărul și natura produselor, raportate la numărul membrilor familiei pârâtului, fac plauzibilă susținerea acestuia în sensul că produsele respective au fost achiziționate în scop privat, pentru membrii familiei și pentru a fi făcute cadou prietenilor.
În lipsa dovezii scopului comercial al achiziției bunurilor de către pârât nu se poate reține nici incidența în cauză a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998.
În același sens sunt și dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, potrivit cărora ”Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import şi pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial”.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.D.C., S.A.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Hotărârea recurată a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa, a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 8/1998 apreciind că importul nu are caracterul comercial.
Deşi instanţa de apel a reţinut, în mod corect, dispoziţia Legii nr. 84/1998, potrivit căreia titularul mărcii se poate opune actelor de „import", totuşi nu a aplicat această dispoziţie şi cauzei de faţă, care se referă la importul unor produse realizat de către o persoană fizică, din afara spaţiului UE în teritoriul României, stat membru. Legea interzice actul importului în sine, chiar dacă acesta nu este urmat de acte de comercializare ulterioare.
Faptul că importatorul este o persoană fizică nu schimbă în niciun fel definiţia şi noţiunea actului de import, care este obiectiv determinată de lege indiferent de calitatea importatorului. Prin introducerea în spaţiul comunitar a unei cantităţi de mărfuri, persoana fizică devine importator, iar actul este unul de import, indiferent dacă persoana fizică avea sau nu calitatea de comerciant anterior recunoscută în mod administrativ sau nu prin înregistrarea sa.
Acest aspect este subliniat explicit chiar de C. civ. când determină calitatea de comerciant în sensul legii mărcilor. Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. „(1) în cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a C. civ., referirile la comercianţi se consideră a fi făcute la persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege". Dar „(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică termenului "comerciant" prevăzut în: a) Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată (…)".
Cu alte cuvinte, în sensul Legii nr. 84/1998 calitatea de comerciant nu este limitată la acea persoană fizică care îşi desfăşoară activitatea numai ca urmare a înregistrării acesteia la registrul comerţului, respectiv într-un cadru organizat, oficial, acoperind orice persoană care săvârşeşte oricare din actele de comerţ prevăzute de art. 36 din Legea nr. 84/1998.
Conform art. 612 din H.G. nr. 707/2006 prin care se aprobă Regulamentul Vamal (Regulamentul de aplicare a C. vam.): „Persoanele fizice pot introduce sau scoate din ţară mărfuri fără caracter comercial, în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege".
Legislaţia naţională este armonizată cu cea comunitară, astfel că normele amintite mai sus pot fi regăsite şi în art. 6 al Directivei 2007/74/CE privind scutirea de TVA şi de accize pentru bunurile importate de către persoanele care călătoresc din ţări terţe, conform căruia „Natura sau cantitatea acestor bunuri nu trebuie sa indice faptul ca sunt importate in scopuri comerciale."
Conform art. 7 din aceeaşi Directivă, statele membre scutesc de TVA şi accize importurile de bunuri a căror valoare totală nu depăşeşte 430 de euro, în cazul pasagerilor care folosesc transportul aerian.
Aceste dispoziţii au fost transpuse şi în legislaţia română prin Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006, în art. 3.
Este interzisă introducerea în Comunitate a mărfurilor care aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală şi care prin cantitatea ori natura lor sugerează că sunt introduse în scop comercial. Aşa cum a stabilit şi legiuitorul, prin art. 2 din Legea nr. 344/2005 nu se aplică dispoziţiile acestei legi bunurilor aflate în bagajele călătorilor, în măsura în care este vorba despre „bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import şi pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial". Altfel spus, dacă bunurile nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de plata drepturilor de import şi dacă există simple indicii că mărfurile sunt importate în scop comercial, atunci devin incidente dispoziţiile Legii nr. 344/2005. Coroborând dispoziţiile mai sus citate, în mod evident că indiciile privesc natura, respectiv cantitatea bunurilor.
Calificarea produselor ca fiind pentru uz personal sau obiectul unei operaţiuni economice se realizează de autorităţile vamale la momentul efectuării operaţiunilor de vămuire pe baza valorilor şi cantităţilor acestora, nefiind relevantă destinaţia declarată de importator. Această calificare trebuie făcută de vamă pentru a se stabili dacă pentru anumite bunuri se aplică sau nu dispoziţiile Legii nr. 344/2005, dacă pentru anumite bunuri se plătesc sau nu taxele de import.
În cauză, autorităţile vamale, în mod corect au reţinut produsele deoarece având în vedere cantitatea şi valoarea, au existat indicii că bunurile sunt importate in scop comercial şi se impune plata drepturilor de import, dar şi aplicarea Legii nr. 344/2005.
Măsura reţinerii acestor produse a fost contestată de către actualul intimat pârât motivat şi de faptul că agentul vamal a apreciat greşit valoarea bunurilor, acesta emiţând 4 adeverinţe de reţinere fiecare în sumă de 430 de euro, reprezentând contravaloarea bunurilor reţinute. Astfel valoarea totală a importului - 1720 de euro depăşeşte cu mult limita valorică permisă de lege - 430 de euro. În concluzie, bunurile importate de pârât nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import, încadrându-se prin valoare în sfera operaţiunilor comerciale.
Exista indicii că bunurile sunt importate în scop comercial în speţă, prin importul făcut, intimatul pârât a încercat să introducă în ţară o cantitate totală de 141 de produse.
Faptul că au fost importate 141 de produse rezultă în mod clar din decizia autorităţilor vamale. Această cantitate reprezintă mai mult decât un simplu indiciu cu privire la caracterul comercial al operaţiunii.
Caracterul comercial al unui import se califică în funcţie de natura operaţiunii în sine şi nu în funcţie de numărul de produse ce poartă o anumită marcă. Cum în cauză cantitatea totală este de 141 de produse purtând diverse mărci, număr ce depăşeşte în mod evident nevoile personale ale unui individ, consideră că este deplin dovedit caracterul comercial al operaţiunii. Ceea ce interesează în acesta situaţie este cantitatea totală de produse pe operaţiunea de import, deoarece în realitate este vorba de o singură operaţiune de import, chiar dacă titularii au înţeles să acţioneze în instanţă în mod independent. Nu exista nicio dispoziţie legală care să prevadă că stabilirea caracterului comercial al unui import se apreciază în funcţie de numărul de produse purtând aceeaşi marcă.
Un alt indiciu în sensul că bunurile sunt importate in scop comercial, este evident reprezentat de valoarea mare a bunurilor, care depăşeşte limita valorică acceptată de legiuitor, aşa cum s-a arătat mai sus.
Oricum, apărarea apelantului în sensul că bunurile sunt destinate familiei sale numeroase este necredibilă şi simpla depunere a unor acte de stare civilă nu reprezintă o dovadă în sensul că bunurile le erau destinate acelor persoane. Prin acceptarea acestei „scuze" a familiei numeroase, se încurajează practic acest tip de comerţ ilicit, pârâtul încercând doar eludarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate.
Bunurile aflate în bagajul fiecărui călător pentru a fi considerate pentru uz personal trebuie să conţină numai obiecte de uz personal care se utilizează în mod curent pe durata călătoriei, cum ar fi haine, lenjerie, articole de toaletă, cărţi şi echipamente sportive şi ca acestea să nu fie importate în scopuri comerciale.
Instanţa reţine că bunurile sunt destinate uzului personal întemeindu-se pe simpla afirmaţie a pârâtului că a achiziţionat bunurile pentru familia sa, or, este evident că pârâtul îşi face apărări în susţinerea poziţiei sale procesuale. Dar, simpla afirmaţie a pârâtului în acest sens, fără a fi coroborată cu alte probe din care să rezulte cele susţinute, nu poate fi reţinută de instanţă.
Concluzionând, arată că Legea nr. 344/2005 este aplicabilă în speţă, deoarece importul are caracter comercial, bunurile nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import, există indicii că mărfurile fac parte dintr-un trafic comercial ţinând cont de valoarea şi cantitatea lor mare.
În speţă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a acţiunii în contrafacere, astfel: reclamantul este titularul dreptului de proprietate asupra mărcilor C.D.; pârâtul a importat bunuri ce poartă semne identice cu marca companiei titulare; această faptă reprezintă o încălcare a drepturilor asupra mărcii înregistrate în lipsa unei justificări legitime pentru folosirea mărcii din partea pârâtului.
În drept: art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 612 din H.G. nr. 707/2006, art. 6, 7 din Directiva 2007/74/CE.
Intimatul pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În apărare intimatul a arătat că a sosit pe Aeroportul Otopeni, fiindu-i oprite de agentul vamal din cadrul ANV o serie de bunuri din bagajele de călătorie, printre care 8 rochii şi 3 genţi pe care se regăseşte denumirea C.D., iar în data de 21 martie 2012 pârâtul a transmis o contestaţie către ANV, rezultând din conţinutul acesteia că se opune măsurii reţinerii bunurilor şi solicită restituirea acestora, întrucât cele 8 produse au fost aduse de pârât în limitele permise de transportul de călători, drept cadouri pentru familia sa foarte numeroasă, așa cum a dovedit cu actele de stare civilă depuse, din călătoria făcută în scop turistic. Pârâtul nu a efectuat călătoria în scop comercial, nu a importat şi nu a comercializat produse, fiind persoană fizică, deci neavând calitatea de comerciant, pentru a putea fi acuzat că săvârşeşte fapte de comerţ, aşa încât nu există nici un temei legal pentru reţinerea bunurilor.
Pârâtul a arătat că reţinerea bunurilor s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale, întrucât disp. art. 2 şi 3 din Legea nr. 344/2005 nu sunt aplicabile bunurilor aflate în bagajele călătorilor, aşa încât acţiunea care face obiectul prezentei cauze este neîntemeiată. Bunurile reţinute sunt bunurile personale ale pârâtului care nu sunt destinate comerţului, neputând face parte din categoria celor care aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală, în sensul reglementărilor legale invocate de reclamanta din cauză.
A mai arătat pârâtul că reclamanta a afirmat că pe bunurile sale se află semne pentru care ar exista mărci înregistrate, fără a se face dovada că pârâtul importă şi comercializează aceste bunuri, reclamanta neproducând probe cu privire la pretenţiile sale.
Intimatul a arătat în continuare că instanța nu se poate extinde în analiza pe care o face asupra altor produse decât cele care fac obiectul cauzei de față, că reclamanta nu și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998, neexistând nicio precizare a acțiunii în acest sens care să-i fi fost comunicată, că nu s-a făcut dovada că ar desfășura comerț clandestin, că nu are nici un temei legal afirmația că autoritățile vamale ar avea atribuții legale în a face încadrarea bunurilor din bagajele călătorilor fie în produse de uz personal, fie în produse destinate operațiunilor economice, fără a fi nevoie de altă calitate a persoanei de comerciant sau de persoană fizică.
Intimatul a mai arătat în apărare că pretenția recurentei de a se răsturna sarcina probei, adică de a face pârâtul dovada că nu este comerciant este contrară regulii potrivit căreia cel care face o afirmație în fața instanței trebuie să o probeze, că pretențiile recurentei privind contrafacerea, importul, exportul nu au legătură cu calitatea sa de persoană fizică, iar nu de comerciant.
Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Înalta Curte a constatat nefondată apărarea intimatului potrivit căreia în mod nelegal recurentul se raportează la prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1998, deși nu au fost invocate în cererea de chemare în judecată sau în vreo precizare a acțiunii care să îi fi fost comunicată.
Într-adevăr, așa cum a reținut și instanța de apel, prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1998 au fost scrise de mână pe cererea de chemare în judecată, fără a fi semnată modificarea, la o dată care nu poate fi determinată, cel mai probabil după comunicarea cererii de chemare în judecată, atâta timp cât pârâtul susține că în exemplarul cererii care i-a fost comunicat nu exista această mențiune.
Totuși, în cererea de chemare în judecată reclamantul a indicat ca temei de drept, printre altele, prevederile art. 11 din Legea nr. 344/2005.
Art. 11 alin. (1) din Legea nr. 344/2005 face trimitere la dovada formulării unei acţiuni civile în justiţie de către titularul dreptului care pretinde că mărfurile reţinute aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală.
Această acțiune este reprezentată tocmai de acțiunea în contrafacere reglementată de art. 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998, primul petit încadrându-se în alin. (2) iar cel de-al doilea petit în alin. (3) lit. b) și c).
Pârâtul nu s-a apărat în fața primei instanțe de fond în sensul că petitul cererii așa cum a fost formulat nu s-ar încadra în prevederile legale invocate expres în acțiune. Dacă ar fi existat această problemă oricum, instanța ar fi putut califica acțiunea în temeiul art. 84 coroborat cu art. 129 alin. (4) C. proc. civ.
Reclamanta a făcut referire expres la prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1998 ca temei al acțiunii în contrafacere formulată, atât în concluziile scrise formulate în fața primei instanțe, dar și în apel.
Ca atare, analiza temeiniciei cererii de chemare în judecată din perspectiva art. 36 din Legea nr. 84/1998 nu excede limitele petitului acțiunii.
Cu privire la aspectul identității/similarității dintre semnele existente pe gențile și rochiile care fac obiectul acestui dosar și mărcile reclamantei, se poate observa că pârâtul nu a contestat acest lucru nici prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe și nici în apel.
Pârâtul a menționat expres în întâmpinarea formulată în fața primei instanțe dar și în apel și recurs că i s-au reținut din bagaje anumite bunuri printre care 8 rochii şi 3 genţi pe care se regăsește, ”printre altele, și denumirea C.D.”.
Pârâtul a avut de obiectat în ceea ce privește nedepunerea unor probe materiale, pentru a se vedea dimensiunile, tipul, caracteristicile, pentru a se constata dacă sunt protejate sau nu conform certificatelor de înregistrare a mărcilor invocate de către reclamantă.
Aşa cum rezultă din adresa din 14 martie 2012 conform ARB din 06 martie 2012, la data de 06 martie 2012, autorităţile vamale din cadrul Biroului Vamal Otopeni Călători au reţinut de la pârât, printre alte bunuri, și un număr de 8 rochii şi 3 genţi suspectate că ar fi produse contrafăcute ale mărcilor D.
Această decizie reprezintă rezultatul constatărilor autorităților vamale sub aspectul faptului că produsele reținute poartă semne asemănătoare unor mărci înregistrate și că există aparența că ar fi contrafăcute, constatări făcute în aplicarea prevederilor Legii nr. 344/2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire.
Astfel, acest înscris reprezintă o probă a susținerilor reclamantului, conform art. 1169 C. civ.
Dacă pârâtul considera că bunurile care fac obiectul prezentei cauze nu ar purta semne asemănătoare unor mărci înregistrate și că nu ar fi contrafăcute trebuia să facă proba contrară, inclusiv prin depunerea unor planșe fotografice cu aceste bunuri. Faptul că bunurile erau reținute de autoritatea vamală nu îl împiedica să obțină aceste probe, atâta timp cât bunurile nu erau distruse.
Disponibilitatea autorității vamale în acest sens (expertizarea bunurilor și efectuarea de fotografii digitale) rezultă din adresa din 14 martie 2012 paragraful final. Faptul că această notificare îi adresată reclamantului nu înseamnă că pârâtului i-ar fi fost refuzat acest demers dacă ar fi solicitat acest lucru.
Pârâtul nu a solicitat nici în recurs administrarea altor probe pentru a demonstra că vreuna dintre cele 8 rochii şi 3 genţi care fac obiectul acestui dosar nu ar purta semne identice mărcilor înregistrate a căror încălcare se pretinde prin acțiune. De asemenea, pârâtul nu a invocat faptul că produsele în cauză ar fi fost originale (produse cu acordul titularului mărcii), iar nu contrafăcute, și că nu s-ar situa în domeniul de aplicare al art. 1 din Legea nr. 344/2005, pârâtul nedepunând, de altfel, la dosar nici contestația pe care pretinde că a făcut-o împotriva actului de reținere a mărfurilor întocmit de autoritatea vamală, pentru a se vedea argumentele folosite în susținerea acesteia.
Potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ., precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.
Înalta Curte a constatat fondat motivul de recurs prin care se susține greșita interpretare a legii, și anume a prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, referitor la reținerea instanței de apel a faptului că este aplicabilă în cazul pârâtului excepția prevăzută de acest text de lege, întrucât nu există indicii materiale că mărfurile aflate în bagajul său ar face parte dintr-un trafic comercial.
Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 ”prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import şi pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial”.
Astfel, potrivit acestor prevederi legale, dacă există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial nu mai este relevant faptul că bunurile, cu privire la care există suspiciuni că ar aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală, s-ar afla în bagajele călătorilor sau s-ar încadra în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import.
Instanța de recurs nu va analiza dacă bunurile aflate în bagajul pârâtului s-ar fi încadrat sau nu în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import, raportat la limita de 430 de euro, susținere făcută de către recurentă pentru prima dată în recurs, întrucât aceasta nu a depus la dosar nicio dovadă din care să rezulte valoarea bunurilor reținute de autoritățile vamale, aflate în bagajul pârâtului. La dosar nu se regăsește nicio adeverință provenită de la Autoritatea Națională a Vămilor unde s-ar menționa această sumă, contrar susținerilor avocatului recurentei făcute în ședința din 23 septembrie 2014.
Pârâtul a adus în bagajul său, potrivit constatărilor agenților vamali (probă necontestată în ceea ce privește cantitatea mărfurilor) 11 produse (8 rochii şi 3 genţi) purtând semne identice celor deținute de către reclamant.
Nu este lipsit de importanță faptul că cele 11 produse pe care se aflau mărcile D./C.D. nu au fost singurele produse purtând mărci cunoscute, aflate în bagajul reclamantului, reținute de către autoritatea vamală ca fiind contrafăcute, numărul total al acestora fiind de 141, nu foarte diversificate, constând, în majoritate, din produse destinate femeilor, și anume genți, rochii, bluze.
În întâmpinarea formulată față de cererea de chemare în judecată și cererea de apel pârâtul nu s-a apărat în sensul contestării faptului că cele 8 rochii şi 3 genţi care fac obiectul dosarului ar purta semne identice sau similare mărcilor înregistrate ale reclamantei, dimpotrivă a recunoscut că pe aceste bunuri ”se regăsește, printre altele și denumirea C.D.”, nu a susținut că nu ar fi produse contrafăcute (fabricate fără acordul deținătorului mărcii) ci originale, nu a contestat cele reținute de către autoritatea vamală cu privire la semnele existente pe celelalte 130 de produse găsite în bagajul său, semne identice sau similare altor mărci cunoscute, cu privire la care exista suspiciunea că ar încălca drepturile exclusive de proprietate intelectuală existente asupra acestora.
De asemenea, nu a contestat cele reținute de către autoritatea vamală cu privire la genul căruia îi erau destinate produsele aflate în bagajele sale, sau categoria de vârstă.
Pârâtul s-a apărat doar în sensul că potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 această lege nu s-ar aplica bunurilor aflate în bagajul călătorului și că nu s-ar fi dovedit că ar fi adus bunurile în România pentru a le comercializa, ci pentru a fi folosite de familia sa extinsă. Pentru a-și dovedi susținerile pârâtul nu a înțeles să administreze decât proba cu înscrisuri, constând în acte de stare civilă, pentru a dovedi faptul că are o familie extinsă numeroasă.
Or, simpla depunere a unor acte de stare civilă nu face dovada scopului de a fi donate, pentru care ar fi fost cumpărate din China și aduse în România.
Faptul că obiectul prezentului dosar îl reprezintă doar 8 rochii şi 3 genţi purtând semne identice mărcilor înregistrate D./C.D., cantitate prin sine suficient de mare pentru a face credibilă afirmația în sensul că nu ar fi aplicabilă prezumția aducerii acestor bunuri din China în scopul revinderii lor în România, nu înseamnă că referirea recurentei la toate mărfurile din bagajele reclamantului pentru a aprecia dacă bunurile au fost introduse în țară în vederea comercializării ar fi nelegală.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 3 alin. (5) din Titlul II, anexa 1 la Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006 pentru aprobarea Normelor privind scutirea de la plata taxei pe valoare adăugată şi a accizelor pentru importurile definitive ale anumitor bunuri care defineşte noţiunea de bagaje personale - toate bagajele pe care călătorul le poate prezenta la sosire autorităţilor vamale, precum şi bagajele pe care acesta le prezintă mai târziu aceloraşi autorităţi, sub rezerva dovezii că aceste bagaje au fost înregistrate la compania responsabilă pentru transport ca bagaje însoţite, în momentul plecării călătorului.
De asemenea, în același sens sunt prevederile art. 6 al Directivei 2007/74/CE privind scutirea de TVA şi de accize pentru bunurile importate de către persoanele care călătoresc din ţări terţe, conform cărora „Natura sau cantitatea acestor bunuri nu trebuie să indice faptul că sunt importate în scopuri comerciale”.
După cum se poate observa, legea nu prevede drept condiție a reținerii indiciilor că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial faptul ca importul să aibă caracter repetitiv, cum greșit a reținut instanța de apel, fiind suficient un singur act de import cu privire la care n atura sau cantitatea bunurilor aflate în bagajul călătorului să indice scopul comercial.
Este nefondată apărarea pârâtului în sensul că nu s-a dovedit că ar fi importat mărfurile în cauză aflate în bagajul său de călător, atâta timp cât a importa înseamnă a introduce în România mărfuri străine prin cumpărare sau prin schimb. Ca atare, simpla aflare în bagajul său a acestor mărfuri străine achiziționate dintr-o țară terță (China, conform notificării Autorității Naționale a Vămilor din 2 aprilie 2012) este suficientă pentru a proba importul, atâta timp cât recurentul pârât nu a susținut că bunurile s-ar fi aflat în bagajul său întrucât a plecat cu ele din România sau dintr-o altă țară din Uniunea Europeană.
Atâta timp cât cantitatea foarte mare a bunurilor importate aflate în bagajul său, cu privire la care există suspiciunea că sunt mărfuri contrafăcute, duce la concluzia că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial nu era necesar a se face probe suplimentare că recurentul ar fi comerciant sau ar fi comercializat, chiar și ilicit, cu altă ocazie acest gen de mărfuri.
Faptul că bunurile au fost reținute înainte de a fi comercializate nu înlătură concluzia menționată anterior, având în vedere că excepția prevăzută de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 privește bunurile pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial, situație care se verifică în timpul operațiunilor de vămuire, care se face la intrarea în țară, iar nu după comercializarea bunurilor. Ca atare, nu reprezintă o condiție a aplicării sau nu a art. 2 alin. (3) din Lege dovedirea folosirii în mod efectiv în activitatea comercială a semnelor cu privire la care există suspiciunea că încalcă drepturile exclusive ale titularilor unor mărci înregistrate.
Simpla neîndeplinire a acestei cerințe legale, de a nu exista indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial, face inaplicabilă excepția de la aplicarea sancțiunii pentru introducerea în România dintr-o țară terță a unor mărfuri cu privire la care planează suspiciunea că ar fi contrafăcute.
Nu are nicio relevanță cu privire la aplicarea Legii nr. 344 / 2005, privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, faptul că recurentul a trecut prin controlul de securitate al bagajelor la urcarea în avion, obiectul celor două controale nefiind identic.
Dispunerea în sarcina unei persoane fizice necomerciant a interdicției de a face import și de a nu comercializa produse purtând semne identice sau similare mărcilor în cauză, este legală atâta timp cât, așa cum s-a reținut anterior, importul înseamnă introducerea în țară de mărfuri străine, activitate care nu este condiționată de deținerea calității de comerciant în sens restrâns, iar interdicția de a comercializa bunurile are drept scop evitarea înstrăinării acestora, inclusiv cea ilicită, care are loc fără respectarea normelor legale de comercializare în sens strict.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica decizia, în temeiul art. 296 C. proc. civ. va admite apelul, va schimba sentinţa, va admite acţiunea, va constata că mărfurile reţinute de autorităţile vamale, cu ARB din 6 martie 2012, aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcii comunitare D. din 13 noiembrie 2007 şi mărcilor internaţionale C.D. din 26 ianuarie 1958 şi C.D. din 26 ianuarie 1948, va interzice importul şi comercializarea de către pârât a produselor purtând mărci identice sau similare mărcilor reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta C.D.C., S.A. împotriva deciziei nr. 514 din data de 14 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică decizia, în sensul că:
Admite apelul declarat de aceeaşi reclamantă împotriva sentinţei nr. 1710 din data de 10 octombrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Schimbă sentinţa, în sensul că:
Admite acţiunea formulată de reclamanta C.D.C., S.A. împotriva pârâtului N.M.
Constată că mărfurile reţinute de autorităţile vamale, cu ARB din 6 martie 2012, aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcii comunitare D. din 13 noiembrie 2007 şi mărcilor internaţionale C.D. din 26 ianuarie 1958 şi C.D. din 26 ianuarie 1948.
Interzice importul şi comercializarea de către pârât a produselor purtând mărci identice sau similare mărcilor reclamantei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2311/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2315/2014. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
