ICCJ. Decizia nr. 2320/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2320/2013
Dosar nr. 4692/116/2010
Şedinţa publica din 11 iunie 2013
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3282 din 2 noiembrie 2011 pronunţată în Dosar nr. 4692/116/2010 al Tribunalului Călăraţi, secţia civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamnţii C.C. şi SC G.P. SRL Olteniţa împotriva pârâtului D.F. S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârât, s-a dispus excluderea acestuia din societatea reclamantă, părţile sale sociale urmând a fi preluate de către reclamantul C.C., pârâtul fiind obligat la plata sumei de 244.005 RON cu titlu de daune interese către reclamanta SC G.P. SRL Olteniţa. Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus înscrierea în registrului comerţului a hotărârii şi publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pârâtul fiind obligat şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.906 RON către reclamanta SC G.P. SRL Olteniţa şi 1.524,6 RON către reclamantul C.C.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că prin cererea reconvenţională, disjunsă din Dosarul nr. 3460/116/2010 al Tribunalului Călăraşi, reclamanţii SC G.P. SRL Olteniţa şi C.C. au solicitat excluderea pârâtului D.F. din societatea reclamantă şi obligarea acestuia la plata daunelor-interese produse societăţii comerciale în exercitarea atribuţiilor de administrator.
Invocând dispoziţiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, art. 998-art. 999 C. civ. şi art. 197 alin. (2) şi alin. (3) raportat la art. 79 din Legea nr. 31/1990, în motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că în noiembrie 2006 reclamantul C.C. şi pârâtul D.F. au devenit asociaţi cu drepturi egale ai SC G.P. SRL Olteniţa, iar conform actelor constitutive ale societăţii comerciale, administrarea societăţii, care îşi desfăşoară activitatea în domeniul transpoartului şi distribuţiei buteliilor de gaz, trebuia făcută în comun de cei doi asociaţi.
În perioada anilor 2007-2008, societatea comercială a avut o activitate profitabilă însă, ulterior, pârâtul D.F. a încheiat contracte comerciale între societatea reclamantă şi SC F.I. SRL, societatea al cărei asociat unic era, contracte dezavantajoase pentru reclamantă neavând nici acordul celuilalt administrator.
În acest context, tribunalul a reţinut, pe baza probelor administrate în cauză că este întemeiată solicitarea reclamantului de a se dispune în temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, excluderea pârâtului care a desfăşurat o activitate concurenţială cu aceea ce constituie obiectul de activitate al societăţii reclamante cu scopul de a-i bloca activitatea, ceea ce denotă imposibilitatea continuării activităţii, situaţie în care culpa pentru această stare de fapt aparţine în exclusivitate pârâtului.
În acest context, a fost respinsă cererea formulată de pârât în Dosarul nr. 1668/116/2011 având ca obiect dizolvarea societăţii reclamante, această cerere fiind calificată de către tribunal ca fiind o cerere reconvenţională.
Capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor-interese datorate pentru exercitarea cu rea-credinţă a mandatului de administrator a fost admis în parte cu motivarea că sunt îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-art. 999 C. civ., dar şi cele speciale cuprinse în art. 197 alin. (2) şi alin. (3) raportat la art. 79 şi art. 89 din Legea nr. 31/1990, în sensul că s-a dovedit faptul că acesta a întrebuinţat capitalul şi bunurile societăţii reclamante în folosul propriu şi al societăţii al cărei asociat unic era şi a luat decizii într-o operaţiune în care avea interese contrare reclamantei. Prin urmare, s-a apreciat în temeiul expertizei efectuate în cauză că prejudiciul cauzat societăţii reclamante este în cuantum de 244.005 RON, la plata căruia pârâtul a fost obligat cu titlu de daune-interese.
S-a respins însă ca nefondat solicitarea reclamanţilor de obligare a pârâtului la plata sumei de 165.150 RON reprezentând profit nerealizat de reclamantă pe anii 2008, 2009 şi 2010 ca urmare a alterării rezultatelor financiare ale reclamantei prin faptele culpabile intenţionate ale pârâtului în considerarea faptului că prejudiciul pretins nu este unul cert, în absenţa dovezilor din care să rezulte că nerealizarea profitului ar fi fost cauzată exclusiv de comportamentul ilicit al pârâtului şi nu de existenţa unor cauze externe, de notorietate, respectiv, criza fiananciară.
Apelul declarat de reclamanţi şi pârât a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 218 din 11 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin aceeaşi decizie fiind respinsă şi cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de apelantul-pârât D.F.
În privinţa apelului reclamanţilor, instanţa de apel a arătat că, având în vedere multiplii factori aleatorii ce condiţionează obţinerea profitului în economie, precum şi considerentele simpliste pentru probarea prejudiciului de către reclamanţi şi a legăturii de cauzalitate, soluţia primei instanţe prin care s-a respins cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor-interese reprezentând lipsa profitului pe anii 2008-2010, este corectă.
Criticile formulate de pârât împotriva aceleiaşi hotărâri au vizat atât modul de soluţionare a acţiunii principale, cât şi a celei reconvenţionale şi au fost înlăturate de instanţa de apel care a arătat, în esenţă, că dispoziţiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea n. 31/1990 au fost corect aplicate, deoarece pârâtul, prin societatea al cărui asociat unic era a desfăşurat o activitate concurenţială cu efecte negative asupra celei desfăşurate de reclamantă, a preluat elemente importante din fondul de comerţ al acesteia astfel că prejudicierea reclamantei este certă în aceste condiţii, în mod corect s-a respins cererea de dizolvare a societăţii formulată potrivit art. 227 alin. (1) din acelaşi act normativ, întrucât neînţelegerile grave dintre asociaţi au fost cauzate de pârât, care în consecinţă, în mod corect a fost obligat şi la plata prejudiciului.
Această decizie a fost completată prin decizia nr. 382 din 12 octombrie 2012, prin care s-a admis cererea de completare formulată de apelanta-reclamantă SC G.P. SRL Olteniţa şi, în consecinţă s-a completat dispozitivul deciziei nr. 218 din 11 mai 2012, în sensul că s-a constatat ca fiind tardivă cererea de completare a apelului formulat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe.
Pentru a proceda astfel, instanţa de apel a arătat că, în privinţa apelului formulat de această recalamantă au fost verificate doar motivele de apel depuse la 23 februarie 2012, care au vizat nelegalitatea sentinţei, cu motivarea că nu a fost admisă cererea de obligare a pârâtului şi la plata sumei de 165.150 RON reprezentând profitul nerealizat în perioada 2008-2010.
Precizarea motivelor de apel depuse de reclamantă la data de 22 martie 2012 prin care s-a solicitat obligarea pârâtului şi la plata sumei de 71.160,38 RON, nu a fost examinată, astfel că, cererea de completare este admisibilă conform art. 2812 C. proc. civ.
Având în vedere faptul că această nouă critică a fost depusă cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 284 alin. (1) raportat la art. 287 alin. (4) C. proc. civ. rezultă că, precizarea motivelor de apel a fost tardiv depusă fiind, în consecinţă, respinsă ca atare.
Împotriva acestor decizii au declarat recurs reclamanţii SC G.P. SRL Olteniţa şi C.C. şi pârâtul D.F.
Criticile de nelegalitate formulate de reclamanţi împotriva deciziei nr. 218 din 11 mai 2012 vizează omisiunea instanţei de a examina toate motivele de apel astfel cum au fost precizate şi care au fost depuse la prima zi de desfăşurare.
De asemenea, arată recurenţii, soluţia este greşită şi din perspectiva modului de aplicare a dispoziţiilor art. 998-art. 999 C. civ., art. 197 alin. (2) si alin. (3) raportat la art. 79 şi art. 80 din Legea nr. 31/1990, în sensul că, contrar celor reţinute prin decizia recurată, pârâtul trebuia obligat şi la plata prejudiciului cauzat reclamanţilor ca urmare a activităţii pe care a desfăşurat-o. În acest sens, în mod eronat s-a apreciat lipsa caracterului cert al prejudiciului, deşi nu s-a precizat cauzele care ar fi putut determina o scădere a profitului.
Criticile formulate de recurenţii-reclamanţi împotriva deciziei nr. 382 din 12 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, întemeiate de asemenea pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 312 C. proc. civ., se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 134 şi art. 287 C. proc. civ.
În concret, recurenţii invocă faptul că la primul termen de judecată stabilit pentru data de 24 februarie 2011 s-au comunicat motivele de apel astfel că părţile, deşi legal citate, nu se aflau în situaţia de a pune concluzii pe apeluri, nefiind întrunite cerinţele art. 134 C. proc. civ. Cauza a fost amânată pentru termenul din 23 martie 2011, când era prima zi de înfăţişare, însă anterior la data de 22 martie 2011 a fost depusă o completare a motivelor de apel prin care sentinţa era criticată şi cu privire la neacordarea sumei de 71.160,38 RON, pentru care s-a şi achitat taxa de timbru corespunzătoare.
În aceste condiţii, instanţa de apel, deşi era legal învestită, a omis să se pronunţe asupra acestor motive şi în plus, a aplicat greşit şi dispoziţiile art. 287 C. proc. civ. care prevede în mod expres elementele din conţinutul cererii de apel a căror lipsă este sancţionată cu decăderea sau nulitatea.
Pârâtul D.F., prin recursul formulat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ. invocă faptul că instanţa de apel, în mod greşit, a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată pentru completarea probaţiunii, şi nu a pus în discuţie probele solicitate prin motivele de apel încălcând în acest mod dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
De asemenea, în privinţa modului de soluţionare a fondului cererii, recurentul susţine că prevederile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 au fost greşit aplicate, în realitate neexistând dovezi în sensul art. 1169 C. civ., din care să rezulte cauzarea unui prejudiciu adus societăţii reclamante şi prin urmare existenţa unor motive temeinice pentru excluderea sa din societate.
O altă critică vizează înlăturarea greşită a motivelor de apel referitoare la modul de soluţionare a cererii reconvenţionale în sensul că, contrar celor reţinute, prin decizia recurată lipsa de colaborare a celor doi asociaţi era evidentă, situaţie în care existau suficiente motive pentru a dispune dizolvarea societăţii reclamante.
Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate şi dispoziţiilor legale anterior menţionate, Curtea constată că recursul formulat de reclamanţi este fondat.
Astfel, prin motivele de apel depuse de aceştia pentru termenul din 24 februarie 2012, hotărârea primei instanţe a fost criticată pentru neacordarea sumei de 165.150 RON reprezentând profit nerealizat de către societatea reclamantă în perioada 2008-2010. La termenul anterior menţionat au fost depuse la dosar şi motivele de apel formulate de pârât, dispunându-se comunicarea reciprocă a motivelor de apel şi acordându-se termen pentru data de 23 martie 2012.
La data de 22 martie 2012, reclamanţii-apelanţi au depus o precizare a motivelor de apel prin care au arătat că nelegalitatea sentinţei vizează şi neacordarea sumei de 71.160,38 RON reprezentând avansul achitat de societatea reclamantă la încheierea contractelor de leasing. Aceste precizări au fost comunicate pârâtului D.F., iar cauza a fost amânată la data de 4 mai 2012, pentru stabilirea taxei judiciare de timbru în sarcina apelanţilor-reclamanţi, având în vedere că a fost depusă o precizare a motivelor de apel, astfel cum rezultă din consemnările acestei încheieri de şedinţă.
Din această perspectivă rezultă că este fondată critica recurenţilor-reclamanţi referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 287 C. proc. civ.
Astfel, art. 287 C. proc. civ. reglementează conţinutul cererii de apel precizând, potrivit pct. 3 al acestui articol că motivele de fapt şi de drept se depun sub sancţiunea decăderii, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, până cel târziu la prima zi de înfăţişare. Prima zi de înfăţişare, în conformitate cu art. 134 C. proc. civ., este socotită aceea în care părţile legal citate pot pune concluzii.
Ulterior, prin încheierea de completare, instanţa de apel respingând ca tardivă cererea privind analizarea motivelor suplimentare de apel, nu precizează care a fost prima zi de înfăţişare şi admite în mod eronat excepţia tardivităţii.
În acest context, Înalta Curte observă că motivele suplimentare de apel depuse de reclamant la data de 22 martie 2012, nici pârâtul şi nici instanţa de apel nu a invocat decăderea reclamanţilor din termenul de a mai depune precizări, dimpotrivă acestea au fost comunicate pârâtului şi s-a pus în vedere reclamanţilor să achite o taxă de timbru suplimentară, scop în care cauza a fost amânată.
Ulterior însă, prin decizia pronunţată asupra fondului instanţa de apel a ignorat complet aceste motive, iar prin decizia de completare a invocat, din oficiu, excepţia de tardivitate a acestor motive.
Rezultă aşadar, că dispoziţiile anterior menţionate au fost greşit aplicate şi că, în realitate, insatnţa de apel a omis să examineze toate criticile cu crea a fost învestită prin apelul formulat de reclamaţi, situaţie în care fiind incidente dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., în sensul că instanţa a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursurilor declarate de reclamanţi împotriva ambelor decizii, casarea acestora şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Faţă de soluţia preconizată, analizarea criticilor de fond formulate de reclamanţi este inutilă şi lipsită de interes juridic, dar cu prilejul rejudecării instanţa de apel în temeiul art. 315 alin. (3) C. proc. civ. va avea în vedere toate motivele invocate.
În aceste condiţii, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi admis şi recursul declarat de pârât, judecarea unitară a cauzei impunând o atare soluţie având în vedere faptul că şi pârâtul prin recursul formulat a criticat soluţia instanţei de apel cu privire la fondul pretenţiilor sale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de recalamţi SC G.P. SRL Olteniţa şi C.C. şi pârâtul D.F.
Casează decizia civilă nr. 218 din 11 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi decizia civilă nr. 382 din 12 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi trimite cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2311/2013. Civil. Nulitate act juridic. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2322/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
