ICCJ. Decizia nr. 2296/2013. Civil. Divorţ. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2296/2013
Dosar nr. 2720/1/2013
Şedinţa publică de la 6 iunie 2013
Asupra cererii de revizuire de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 515 din 2 aprilie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins recursul declarat de pârâtul M.D. împotriva deciziei civile nr. 204 din 12 decembrie 2012.
Împotriva acestei decizii, M.D. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dipoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea revizuirii, anularea deciziei atacate şi admiterea recursului declarat de reclamant.
În motivarea cererii de revizuire, se susţine că decizia nr. 515 din 2 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, este contrară deciziei nr. 102/R din 17 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, în Dosar nr. 1278/290/2010, prin care s-a admis recursul declarat de pârâtul M.D. împotriva deciziei civile nr. 189 din 22 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Caraş Severin, pe care a modificat-o în sensul că a admis apelul declarat de pârât, a anulat sentinţa civilă nr. 1630 din 23 mai 2011 a Judecătoriei Reşiţa şi a respins acţiunea de divorţ formulată de reclamanta V.M.S. precum şi cererea reconvenţională formulată de pârâtul M.D. având acelaşi obiect, cele două cauze având identitate de obiect, cauză şi părţi.
Revizuentul a susţinut că, în cele două cauze sus menţionate, instanţele române au soluţionat chestiunea legată de competenţa de a soluţiona cererea de divorţ formulată de intimata V.M.S., aceasta fiind tranşată în mod irevocabil prin decizia nr. 102/R din 17 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara.
Revizuentul arată că problema de drept legată de ultima reşedinţă obişnuită, trebuia să fie avută în vedere şi în Dosarul nr. 797/290/2012, aceasta fiind respinsă.
În continuare, recurentul susţine că, Curtea de Apel Timişoara a avut în vedere în mod eronat normele de competenţă teritorială exclusivă, care determină instanţa competentă să judece acţiunea de divorţ dintre părţile raportului juridic. Instanţa competentă să judece prezenta acţiune trebuie determinată în funcţie de normele de competenţă stabilite de art. 2600 C. civ.
Examinând cererea de revizuire prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte, urmează să o respingă pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. revizuirea poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între acelaşi persoane, având aceeaşi calitate.
Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat şi are în vedere situaţia în care, prin cea de-a doua hotărâre, pronunţată în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane şi având aceeaşi calitate, se încalcă cele stabilite printr-o hotărâre anterioară, aspect ce semnifică faptul că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă „constatarea cu întârziere a autorităţii lucrului judecat”.
Prin această reglementare s-a urmărit crearea unei căi de rezolvare a situaţiilor în care, judecându-se separat două sau mai multe cauze şi neobservându-se existenţa autorităţii de lucru judecat, se ajunge la hotărâri potrivnice ale căror dispoziţii nu se pot concilia, cu împrejurarea că în al doilea proces să nu fi invocat autoritatea de lucru judecat ori, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis a se pronunţa asupra ei.
Or, în speţă, se constată că în cel de-al doilea proces, soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 515 din 2 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a cărei retractare se solicită, instanţele judecătoreşti au analizat excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de recurentul M.D., statuându-se în mod irevocabil asupra acesteia, în sensul respingerii, astfel că desfiinţarea hotărârii nu mai poate fi obţinută pe calea revizuirii, întrucât, într-o asemenea situaţie, rezolvarea nu se mai limitează la anularea ultimei hotărâri, ci impune şi examinarea temeiniciei soluţiei adoptate în privinţa excepţiei autorităţii de lucru judecat, ceea ce ar fi împotriva finalităţii urmărite de lege.
Aşa fiind, Înalta Curte urmează să respingă cererea de revizuire formulată de revizuentul M.D. împotriva deciziei nr. 515/R din 2 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul M.D. împotriva deciziei civile nr. 515/R din 2 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2291/2013. SECŢIA a ll-a CIVILA. Pretenţii.... | ICCJ. Decizia nr. 2307/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
