ICCJ. Decizia nr. 2311/2013. Civil. Nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2311/2013
Dosar nr. 2967/122/2008
Şedinţa publică din 11 iunie 2013
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele,
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în Dosarul nr. 2967/122/2008 al Tribunalului Giurgiu, secţia civilă, reclamanta SC D.T. MBH a chemat în judecată pârâta SC C.N.F.G.N. SA solicitând să se constate nulitatea absolută parţială a înscrisului intitulat „Protocol” înregistrat la pârâtă la data de 15 decembrie 2006 referitor la clauza privind cedarea sumei pretinse cu titlul de debit principal în cuantum de 745.164,47 euro, pentru lipsa consimţământului şi menţinerea efectelor clauzei referitoare la recunoaşterea datoriei pârâtei faţă de reclamantă, obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale în sumă de 153.104,04 euro aferente perioadei 17 iunie 2005-19 noiembrie 2008, precum şi pentru viitor până la plata efectivă a datoriei, cu cheltuieli de judecată.
Invocând dispoziţiile art. 948, art. 998, art. 999 C. civ. raportat la art. 73 C. com. şi art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar, reclamanta a arătat îmn motivarea acţiunii că în baza raporturilor contractuale a livrat pârâtei în perioada 2005-2007, diferite cantităţi de carburant, însă aceasta nu a achitat contravaloarea produselor livrate în cursul anului 2005. În consecinţă, reclamanta a formulat o cerere pentru emiterea somaţiei de plată, iar în cursul litigiului pârâta a recunoscut datoria, însă a precizat că a intervenit o cesiune de datorie în favoarea SC A. LLC, societatecu sediul în S.U.A., Washington, Columbia. Întrucât această procedură nu s-a finalizat prin emiterea unei somaţii de plată a fost promovată prezenta cerere de chemare în judecată, care a fost precedată de convocarea la concilierea directă, rămasă, de asemenea, fără rezultat.
Cu privire la înscrisul al cărui nulitate parţială se solicită reclamanta a precizat că acesta cuprinde două clauze, respectiv, recunoaşterea datoriei de către pârâtă şi cesiunea de datorie şi a fost semnat din partea reclamantei de K.K.P., care avea calitatea de simplu angajat în funcţia de contabil, nu avea mandat cu drept de semnătură pentru un astfel de act juridic, situaţie în care nu putea încheia valabil contracte în numele societăţii, pe care nici nu a informat-o în legătură cu semnarea acestui protocol.
De altfel, acest angajat a precizat printr-o declaraţie notarială că nu a primit procură de la reclamantă pentru încheierea acestor acte juridice, iar lipsa competenţei semnatarului rezultă şi din certificatul constatator emis de Tribunalul Comercial din Viena, înscris ce atestă persoanele cu drept de reprezentare a societăţii, precum şi din declaraţia notarială a directorului executiv al societăţii reclamante.
În aceste condiţii, apreciază reclamanta actul contestat a fost încheiat în absenţa unui consimţământ valabil exprimat ceea ce denotă frauda la încheierea actului şi atrage nulitatea cesiunii de datorie, instituţie inexistentă în dreptul românesc.
Totodată, reclamanta susţine că, pretenţiile sale rezultă din facturile emise şi bonurile de predare anexă, neplata contravalorii produselor a fost recunoscută de pârâtă prin protocolul menţionat, care a fost semnat din partea acesteia de către directorul general al societăţii, astfel că această clauză rămâne valabilă.
Pârâta prin întâmpinare a invocat excepţia prematurităţii acţiunii, a netimbrării şi a precizat că nu a contestă efectuarea de către reclamantă a serviciilor ce au fost facturate, ci calitatea de a le solicita având în vedere cesiunea creanţei sale către un terţ, respectiv în favoarea SC A. LLC.
Astfel, prin protocolul din litigiu s-a realizat o stipulaţie pentru altul, pârâta a efectuat plata către terţul beneficiar, care a şi încasat-o, iar reclamanta a recunoscut că la data de 21 decembrie 2006 pârâta avea datorii doar pentru facturi emise in cursul acestui an nu şi pentru anul 2005. Pe de altă parte, ulterior încheierii protocolului, reclamanta nu a mai solicitat nicio sumă de bani aferentă livrărilor din anul 2005, ceea ce este explicabil în condiţiile în care, în temeiul protocolului aceste sume au fost achitate terţului beneficiar.
Ulterior, pârâta SC C.N.F.G.N. SA a formulat în temeiul art. 57 şi urm. C. proc. civ., o cerere de chemare în judecată a SC A. LLC, în calitate de intervenient în nume propriu, pentru a se stabili dacă dreptul de a pretinde suma aparţine reclamantei sau intervenientei, iar în ipoteza admiterii acţiunii reclamantei să se constate că plata pe care a făcut-o intervenientei este valabilă, precizând că de altfel intervenienta a demarat executarea silită în temeiul unui contract de garanţie imobiliară semnat de pârâtă în favoarea acesteia.
În motivarea acestei cereri, pârâta arată că prin protocolul din 1 octombrie 2007, un alt reprezentant al societăţii reclamante respectiv, H.R. precizează că la sfârşitul anului 2006 pârâta nu are debite, ceea ce confirmă efectele stipulaţiei pentru altul realizată prin protocolul a cărui nulitatte parţială s-a solicitat.
Pârâta a formulat în temeiul art. 60 şi urm. C. proc. civ., o cerere de chemare în garanţie împotriva SC N. SRL, B.N. şi N.G., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumelor pretinse de reclamantă sau de intervenienta SC A. LLC, cu motivarea că interesele pârâtei la data încheierii protocolului contestat erau reprezentate în baza contractului de management încheiat cu SC N. SRL reprezentată prin cele două persoane fizice.
Având în vedere actele depuse de pârâtă şi intervenientă, reclamanta a formulat o precizare de acţiuneb prin care a solicitat, în contradictoriu cu acestea anularea protocolului din 15 decembrie 2006 şi a declaraţiilor de predare-primire din aceeaşi dată şi respectiv 5 ianuarie 2007 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară. În motivarea acestei precizări s-a invocat, de asemenea, faptul că şi aceste acte au fost încheiate în numele său de către P.K.H. care nu avea calitatea de reprezentant legal sau convenţional al societăţii, sunt fondate pe o cauză falsă, nelicită, nu există consimţământ, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 948, art. 962 şi art. 966 C. civ., cu consecinţa lipsei efectelor juridice a acestor înscrisuri.
Faţă de această precizare, intervenienta SC A. LLC a solicitat respingerea cererii ca nefiind de competenţa instanţelor române invocând dispoziţiile art. 149 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Astfel, intervenienta arată că, prin petitul unu al precizării se solicită anularea unui act juridic încheiat pe teritoriul austriac, între două societăţi străine, respectiv, reclamanta care are naţionalitate austriacă şi intervenienta de naţionalitate americană, situaţie în care instanţele din România nu au competenţa generală de a judeca acest obiect al cererii.
Având în vedere că la data de 15 decembrie 2006, la Viena s-a cesionat de către reclamantă, în calitate de cedent, creanţa în cuantum de 745.164,47 euro, pe care o avea împotriva pârâtei SC C.N.F.G.N. SA, către SC A. LLC, în schimbul sumei de 150.000 euro, creanţă urmând a intra în patrimoniul societăţii americane după achitarea acestei sume, rezultă potrivit că art. 120 din Legea nr. 105/1992, cesiunea de creanţă urmând a intra în patrimoniul societăţii americane după achitarea acestei sume, rezultă potrivit art. 120 din Legea nr. 105/1992, cesiunea de creanţă este supusă legii creanţei cedate, dacă, părţile nu au convenit altfel, motiv pentru care legea aplicabilă acestui protocol este legea austriacă şi nu legea română.
Prin încheierea din 27 mai 2009, prima instanţă a respins excepţia necompetenţei generale a instanţei cu motivarea că litigiul principal se derulează între o societate comercială română şi o societate străină părţile nu au stabilit aplicarea unei alte legi a creanţei cedate, astfel că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 120 alin. (2) şi art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/19923.
Ulterior, reclamanta a arătat că a înţeles să formuleze precizarea de acţiune prin care a solicitat anularea protocoalelor şi a declaraţiilor de primire, în contradictoriu cu intervenienta şi pârâta SC C.N.F.G.N. SA prin reprezentantul acestora B.N.
Prin sentinţa comercială nr. 205 din 1 iulie 2009 a Tribunalului Giurgiu, secţia civilă, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC D.T. MBH, s-a respins cererea formulată de pârâta SC C.N.F.G.N. SA în contradictoriu cu SC A. LLC precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă în contradictoriu cu SC N. SRL, B.N. şi N.G. şi s-au respins excepţiile lipsei de interes şi a lipsei capacităţii procesuale active.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă, analizând cererile părţilor şi înscrisurile depuse de acestea a arătat că solicitarea reclamantei de a se constata nulitatea înscrisului din 2006, a protocoalelor şi a declaraţiilor de predare-primire pentru lipsa consimţământului valabil exprimat, lipsa cauzei şi a obiectului este nefondată deoarece o particularitate a raporturilor contractuale comerciale o reprezintă celeritatea care permite încheierea acordului de voinţă în scris sau prin corespondenţă şi care justifică reglementări mai puţin restrictive în materia mandatului comercial şi a reprezentării.
În acest sens, potrivit dispoziţiile art. 392 C. com., comerţul poate fi exercitat prin prepuşi, calitate care rezultă din contractul de muncă dintre comerciant şi prepus, iar potrivit art. 394 din actul normativ evocat, comerciantul poate opune lipsa mandatului ori depăşirea împuternicirii numai în măsura publicării, pentru opozabilitatea a mandatului expres.
În absenţa acestei formalităţi, faţă de terţi, conform art. 395 C. com., mandatul se soscoteşte general şi cuprinde toate actele necesare exerciţiului comerţului, iar comerciantul nu poate opune vreo limitare a mandatului decât dacă probează că terţii au cunoscut-o.
În consecinţă, apreciază instanţa, existenţa raporturilor de muncă între semnatarul înscrisurilor şi reclamantă, exercitarea funcţiei de contabil, semnarea unei părţi din corespondenţa comercială, declinarea calităţii de director financiar şi aplicarea ştampilei societăţii reclamantei, precum şi încasarea preţului creanţei în numele şi pe seama societăţii reclamante lasă fără suport susţinerea reclamantei privind lipsa consimţământului valabil exprimat.
Pe de altă parte, în materia cesiunii de creanţă, reglementată de art. 1391 şi urm. C. civ., legea nu impune condiţii speciale de valabilitate comparativ cu cele specifice contractului dev vânzare-cumpărare, iar potrivit art. 948-art. 949 C. civ., se sancţionează cu nulitatea absolută lipsa capacităţii de a contracta, după regula statuată de prevederile art. 1306 C. civ. potrivit căreia pot vinde şi cumpăra toţi cei cărora nu le este oprit prin lege.
Prin urmare, lipsa dovezilor privind cunoaşterea de către pârâta debitoare şi intervenienta cesionar a vreunei restricţii a puterilor angajatului reclamantei nu probează o complicitate la fraudarea intereselor acesteia în condiţiile în care reclamanta nu a solicitat efectuarea părţilor la scadenţă, a confirmat prin corespondenţa ulterioară inexistenţa unor debite la finele anului 2006, astfel încât, argumentul reclamantei potrivit căruia angajatul său şi-a depăşit atribuţiile este lipsit de suport. Dimpotrivă, s-a dovedit încrederea pârâtei şi intervenientei în puterile prepusului reclamantei care s-a obligat în numele şi pe seama acesteia, iar operaţiunea de cedare a creanţei a fost ulterior ratificată.
Totodată, tribunalul a argumentat că, publicarea numelui direcorilor executivi şi a procuristului reclamantei nu are semnificaţia cunoaşterii de către pârâtă şi intervenienta a lipsei puterii de reprezentare a semnatarului actelor contestate, câtă vreme în relaţiile comerciale cu debitorul, reclamanta nu a probat că, în mod explicit a făcut cunoscute existenţa acestor limitări ale mandatului.
Excepţiile lipsei de interes şi a calităţii procesuale active au fost respinse de prima instanţă, care a arătat că reclamanta are calitate de parte în actele menţioante, astfel că aceste excepţii care au fost invocate de intervenientă sunt nefondate.
Deoarece pârâta susţine valabilitatea cesiunii de creanţă şi probează faptul plăţii către intervenientă, prima instanţă a reţinut că este lipsită de interes cererea formulată în contradictoriu cu intervenienta pentru a se constata calitatea de creditor şi valabilitatea plăţii.
Prin decizia nr. 189 din 12 aprilie 2002 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a rspins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC D.T. MBH precum şi cererea intimatei pârâte SC C.N.F.G.N. SA privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a înlăturat critica referitoare la neprezentarea în original a înscrisurilor contestate, cu motivare că acestea au fost prezentate instanţei în original, astfel cum s-a consemnat în încheierile de şedinţă din 10 şi 24 iunie 2009, iar la dosar s-au depus originalele actelor contestate.
Pentru analizarea motivelor de apel referitoare la lipsa totală a consimţământului reclamantei, pentru încehierea actelor a căror nulitate s-a solicitat a se constata, derivată din faptul că semnatarul acestor acte, P.K.H. nu a avut mandat din partea societăţii al cărei angajat era în funcţia de contabil şi avţnd în vedere că apelanta este o societate austriacă, instanţa de apel a apreciat că se impune, cu prioritate, stabilirea dreptului aplicabil.
Din această perspectivă, s-a reţinut că potrivit art. 73 din Legea nr. 105/1992, contractul este supus legii alese prin consens de părţi, iar potrivit art. 77 din lege în lipsa unei astfel de opţiuni, contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse. Se consideră că există astfel de legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau în lipsă, reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul statuar.
Dar, pentru a se stabili prestaţia caracteristică trebuie determinată natura actelor juridice încheiate între părţi.
În acest context, instanţa de apel a arătat că prin Protocolul nr. 825/2006 încheiat între reclamantă şi pârâtă, părţile au convenit, ca urmare a faptului că pârâta SC C.N.F.G.N. SA se află în incapacitate de plată a sumei de 745.164,47 euro, să cedeze debitul menţionat SC A. LLC, pârâta fiind eliberată de plata acestei sume către reclamantă.
Părţile au susţinut întemeindu-se pe terminologia utilizată în acţiune că a avut loc o cesiune de creanţă, însă, instanţa de apel a apreciat având în vedere părţile între care s-a încheiat protocolul, că nu se poate reţine natura juridică a acestei operaţiuni ca fiind o cesiune de creanţă, dar nu se poate accepta nici interpretarea potrivit căreia a intervenit o cesiune de datorie, deoarece acestă instituţie nu este reglementată juridic.
În consecinţă, s-a apreciat că operaţiunea juridică realizată prin protocol fiind încheiată între creditor şi debitor reprezintă, în realitate, o novaţie prin schimbare de creditor, deoarece a avut loc substituirea unui nou creditor, respectiv SC A. LLC, în locul celui vechi, adică reclamanta SC D.T. MBH.
Prin urmare, prestaţia caracteristică, în sensul art. 77 din Legea nr. 105/1992 o reprezintă plata preţului datorată de pârâta SC C.N.F.G.N. SA, astfel încât legea aplicabilă este legea română în considerarea faptului că debitorul acestei prestaţii îşi are sediul în România.
În consecinţă, calitatea de reprezentant al apelantei reclamante, respectiv a domnului P.K.H. trebuie analizată potrivit legii române.
Din această perspectivă, în baza aceloraşi considerente avute în vedere de tribunal, insatnţa de apel a arătat că este reală susţinerea reclamantei conform căreia, angajatul său în funcţia de contabil nu are calitatea de reprezentant legal al societăţii, iar calitatea de reprezentant convenţional trebuie examinată în conformitate cu prevederile art. 392, art. 394, art. 395 C. com., potrivit cărora comerţul poate fi exercitat prin prepuşi, mandatul poate fi dat în mod expres sau tacit, iar faţă de terţi mandatul tacit al prepusului se socoteşte general şi cuprinde toate actele necesare exerciţiului comerţului, comerciantul neputând invoca vreo restricţie a mandatului cu excepţia cazului în care probează că terţii o cunoşteau în momentul contractării obligaţiei.
Raportat la temeiurile legale menţionate, având în vedere că novaţia este un contract supus tuturor condiţiilor de valabilitate ale convenţiilor, condiţii care în speţă sunt îndeplinite, precum şi în considerarea raporturilor de muncă ale reclamantei cu semnatarul actelor contestate, a corespondenţei comerciale semnate de acesta aplicarea ştampilei societăţii pe înscrisurile încheiate între părţi, instanţa de apel a concluzionat că reclamanta nu a făcut dovada că reprezentanţii pârâtei şi intervenientei cunoşteau că P.K.H. nu putea reprezenta societatea la încheierea actelor contestate, în condiţiile în care a reprezentat-o şi anterior în relaţiile cu aceste părţi.
De asemenea, critica referitoare la inaplicabilitatea mandatului aparent a fost înlăturată cu motivarea că semnatarul actelor din litigiu şi-a declinat calitatea de director financiar, era în posesia ştampilei societăţii, creând astfel aparenţa că este reprezentantul reclamantei astfel încât buna-credinţă a terţului, respectiv a pârâtei fiind prezumată, reclamanta trebuia să dovedească reaua-credinţă a acestora, condiţie nerealizată în speţă pentru a se putea reţine lipsa mandatului, şi pe cale de consecinţă a consimţământului valabil exprimat.
S-a apreciat, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., că invocarea pentru prima dată în apel ca şi motiv de nulitate a actelor contestate, a neplăţii preţului cesiunii, reprezintă o schimbare a cauzei astfel încât această critică nu a fost primită.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC D.T. MBH criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor, recurenta invocă faptul că, hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea formulelor de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii precum şi cu aplicarea greşită a legii de procedură, hotărârea fiind nelegală potrivit art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ.
În mod concret, se invocă faptul că s-au încălcat dispoziţiile art. 268 alin. (3) C. proc. civ., deoarece prin încheierea de şedinţă din 23 septembrie 2010, în temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de apel a dispus, din oficiu, declanşarea procedurii de obţinere a informaţiilor asupra dreptului austriac cu privire la persoanele care reprezintă o societate cu răspundere limitată şi cu privire la reglemetările mandatului pe care o astfel de societate îl acordă potrivit legii austriece.
Ulterior, prin încheierea de şedinţă din 21 octombrie 2010, din oficiu, instanţa de apel apus în vedere părţile să prezinte concluzii în legătură cu legea aplicabilă, iar prin încheierea de şedinţă din 16 decembrie 2010 instanţa a stabilit că legea aplicabilă litigiului este alta decât legea română, dar competenţa de soluţionare a cauzei revine instanţelor române.
Această încheiere, arată recurenta, este o încheiere interlocutorie în sensul art. 268 alin. (3) C. proc. civ. astfel că instanţa nu mai putea reveni prin decizia pronunţată stabilind că legea aplicabilă raporturilor juridice dintre părţi este legea română.
A doua critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită a legii de drept internaţional privat, în sensul că instanţa de apel a calificat greşit instituţia de drept sau raportul juridic de care depindea soluţionarea acţiunii şi a făcut o determinare greşită a legii aplicabile litigiului, deoarece stabilirea corectă a legii ar fi condus la o altă soluţie decât aceea pronunţată.
Sub acest aspect, recurenta invocă faptul că, temeiulo juridic al acţiunii sale l-a reprezentat nulitatea absolută a unor acte juridice motivată de lipsa totală a voinţei juridice, respectiv a consimţământului şi a cauzei la încheierea acestor acte, susţinând inexistenţa acordului său prin organele statuare, asupra încheierii protocoalelor din 15 decembrie 2006 şi a actelor subsecvente prin care era înlocuit debitorul său real, respectiv, pârâta SC C.N.F.G.N. SA cu altă societate comercială fcitivă din S.U.A.
În acest context, în mod eronat instanţa de apel a apreciat că analiza calităţii de reprezentant trebuie efectuată pe baza calificării operaţiunii juridice dintre părţi ca fiind o novaţie prin schimbare de debitor şi nu o cesiune de creanţă astfel cum au apreciat părţile.
De astfel, indiferent de calificarea dată acestor acte, ceea ce era determinant în cauză era stabilirea împrejurării dacă reclamanta a fost sau nu legal reprezentată la încheierea acestor acte şi, prin urmare, dacă există sau nu consimţământ.
Această problemă trebuia clarificată prin determinarea legii aplicabile reprezentării persoanei juridice austriece prin organele sale, având în vedere faptul că reclamanta nu este o persoană juridică română. În consecinţă, în speţă era esenţial, raportat la obiectul cauzei a se stabili mecanismul de reprezentare a persoanei juridice străine şi nu calificarea operaţiunii juridice încheiate în lipsa consimţământului reclamantei, cum în mod greşit a procedat instanţa de apel.
Din această perspectivă, susţine recurenta, pentru stabilirea legii aplicabile trebuiau avute în vedere dispoziţiile art. 40-art. 42 din Legea nr. 105/1992 potrivit cărora persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit sediul social, iar statul său organic este cârmuit de legea sa naţională, inclusiv în privinţa modului de reprezentare prin intermediul organelor proprii. În consecinţă reprezentarea reclamantei prin organele proprii şi răspunderea faţă de terţi este guvernată de legea austriacă şi nu de legea română cum în mod eronat s-a apreciat prin hotărârea recurată.
În conformitate cu legea austriacă, contabilul societăţii nu a avut calitatea de reprezentant al reclamantei, astfel că acesta nu şi-a exprimat consimţământul la încheierea actelor juridice contestate, iar aplicarea ştampilei pe aceste acte nu este suficientă pentru a crea o aparenţă a dreptului de reprezentare, în condiţiile în care protocoalele din litigiu au fost semnate din partea pârâtei de un reprezentant care urmărea dobândirea sumelor de bani prin intermediul intervenţiei către care s-a transmis creanţa.
Prin urmare, apreciază recurenta, complicitatea la fraudă a celor două persoane fizice rezultă şi din împrejurarea că preţul novaţiei nu a fost achitat printr-un ordin de plată bancar, ci s-a făcut plata cash, direct contabilului societăţii reclamante, ceea ce înlătură buna-credinţă invocată de pârâtă.
De asemenea, arată recurenta, instanţa de apel a ignorat recunoaşterea de către pârâta SC C.N.F.G.N. SA a calităţii de creditor a reclamantei pentru sumele care au format obiectul protocoalelor, făcută în cadrul contestaţiei la executare soluţionată prin sentinţa nr. 8232/2008 a Judecătoriei Giurgiu. În litigiul respectiv, contestatoarea SC C.N.F.G.N. SA, adică intimata din prezenta cauză a invocat nulitatea absolută a contractului de novaţie din 8 ianuarie 2007, cu motivarea că, prin acest contract părţile au dispus de bunul altuia, în sensul că creditorul real al creanţei este reclamanta SC D.T. MBH. Acest mijloc de probă a fost ignorat de instanţa de apel şi, de asemenea, şi hotărârea penală austriacă de condamnare a angajatului reclamantei P.K.H. pentru înregistrări false în contabilitatea reclamantei-recurente. Prin decizia recurată, instanţa de apel a aplicat greşit şi criteriile stabilite de legea română în privinţa mandatului aparent, ceea ce constituie o altă critică de nelegalitate a deciziei recurate.
Sub acest aspect se invocă faptul că instanţa de apel a motivat sumar respingerea motivelor de apel formulate cu privire la lipsa consimţământului şi a mandatului aparent, a aplicat definiţia generală a mandatului fără a analiza în concret dacă pârâta a fost sau nu de bună-credinţă, raportat la faptul că efectuarea plăţii nu a fost făcută prin virament bancar, iar pârâta SC C.N.F.G.N. SA şi fostul său director B.N. cunoşteau că reprezentantul legal al reclamantei este H.R. De asemenea, nu s-a examinat apărările întemeiate pe faptul că actele a căror nulitate absolută s-a solicitat depăşeau cu mult activitatea făcută în mod curent de P.K.H., iar simpla utilizare a înscrisurilor emanând de la societate şi a ştampilei societăţii nu este suficientă prin ea însăşi pentru a crea aparenţa de drept.
Ulterior, recurenta a precizat că dezvoltarea motivelor de recurs vizează şi ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Intimata-pârâtă SC C.N.F.G.N. SA, prin întâmpinarea depusă, a solicitat respingerea recursului, arătând, în esenţă, că prin încheierea din 16 decembrie 2010, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra legii aplicabile raporturilor juridice deduse judecăţii, ci a decis că este necesară informarea asupra dreptului străin, pentru a se stabili dreptul aplicabil faţă de situaţia creată prin existenţa şi derularea procesului penal din Austria, astfel că numai sub acest aspect încheierea menţionată are funcţia şi efectele prevăzute de art. 268 alin. (3) C. proc. civ.
Totodată, legea aplicabilă a fost corect determinată ca fiind legea română, dipoziţiile art. 3, art. 77 şi art. 80 din Legea nr. 105/1992 fiind corect aplicabile, iar examinarea validităţii contractului şi aplicarea sancţiunii nulităţii pentru încălcarea dispoziţiilor art. 948 C.civ., prin verificarea îndeplinirii unei condiţii esenţiale pentru validitatea convenţiei, respectiv a consimţământului s-a făcut corect prin aplicarea dreptului român. În ceea ce priveşte consimţământul, acesta a existat, a fost exprimat nevicita anterior semnării şi parafării contractului, reclamanta fiind reprezentată convenţional conform mandatului pe care reprezentantul legal al societăţii l-a dat altei persoane pentru a semna şi parafa contractele.
Intimata-intervenientă în nume propriu SC A. LLC Washington a solicitat, de asemenea, prin întâmpinarea depusă, respingerea recursului reclamantei, arătând, în sinteză, faptul că, în mod corect s-a aplicat legea română deoarece incidenţa legii austriece nu a fost invocată de către reclamantă în apel, motivele de apel nu conţin o astfel de critică, situaţie în care efectul devolutiv al apelului nu putea cuprinde şi acest aspect. Raportul juridic a fost corect calificat de către instanţa de apel, care justificat a reţinut existenţa consimţământului expres al reclamantei prin prepusul său P.K.H., consimţământ confirmat implicit de către directorul general H.R., astfeln că şi teoria mandatului aparent a fost corect aplicată.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi dipsoziţiilor legale anterior prezentate, Înalta Curte constată că este fondat.
Astfel, în speţă, raportul juridic dedus judecăţii este un raport de drept internaţional privat ce conţine un element de extraneitate prin părţile acestui raport, fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 105/1992, care erau în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată.
Instanţa de apel, având în vedere temeiurile de drept şi de fapt invocate de părţi, prin încheierea din 23 septembrie 2010, în temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a dispus declanşarea procedurii de obţinere a informaţiilor asupra dreptului austriac cu privire la persoanele care reprezintă o societate cu răspundere limitată şi cu privire la reglementările mandatului pe care îl poate acorda o persoană juridică cu răspundere limitată. În acestv scop s-a pus în vedere apelantei-reclamante să formuleze întrebările în legătură cu care să ceară informaţia în condiţiile Convenţiei de la Londra din 1968.
Prin încheierea din 21 octombrie 2010, instanţa de apel potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., a apreciat că se impune ca toate părţile să-şi expună punctul de vedere cu privire la legea aplicabilă actelor a căror nulitate se solicită având în vedere dispoziţiile art. 74 şi urm. din Legea nr. 105/1992.
Ulterior, prin încheierea din 16 decembrie 2010 se menţionează că, în situaţia dată, în care s-a apreciat, în condiţiile Legii nr. 105/1992 şi că legea aplicabilă raăporturilor juridice pe care se grefează litigiul părţilor este alta decât legea română, constatând că, potrivit aceluiaşi act normativ, competenţa de soluţionare a cauzei revine totuşi instanţei române, în temeiul art. 40 şi urm., art. 47 şi art. 48 din Legea nr. 105/1992 şi având în vedere imperativul cercetării tuturor susţinerilor şi aprecierilor părţilor litigante, văzând considerentele încheierii de la 23 septembrie 2010, instanţa de apel a declanşat procedura de obţinere a informaţiilor asupra dreptului aplicabil în materie comercială menţionând şi aspectele referitoare, în principal, la clauzele de nulitate ale contractelor şi instituţia reprezentării.
În legătură cu conţinutul acestei încheieri, părţile au susţineri contradictorii, recurenta arătând că, în realitate, instanţa de apel a stabilit că legea aplicabilă este legea austriacă, situaţie în care această încheiere, având caracter interlocutoriu, conform art. 268 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel nu mai putea reveni asupra cestei dezlegări stabilind prin decizia recurată că, în speţă, se aplică legea română.
La rândul său, intimata-pârâtă SC C.N.F.G.N. SA a invocat, în apărare, faptul că, prin acea încheiere doar s-a decis asupra necesităţii declanşării procedurii de informare cu privire la dreptul aplicabil, măsura luată fiind în legătură exclusivă cu soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de intimata-pârâtă faţă de situaţia creată prin existenţa şi derularea procesului penal din Austria împotriva angajatului reclamantei care a semnat actele din litigiu şi că doar sub acest aspect încheierea menţionată are funcţia şi efectele prevăzute de art. 268 alin. (3) C. proc. civ.
Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, deşi este reală susţinerea intimatelor pârâtă şi intervenientă că reclamanta nu a formulat în mod expres în apel o critică prin care să invoce aplicarea greşită a legii române şi nu a celei austriece, în dezvoltarea motivelor, arătat că examinarea existenţei sau nu a consimţământului trebuia să vizeze şi dispoziţiile legii austrice raportat la faptul că reclamanta este o persoană austriacă, însă instanţa de apel, în conformitate cu art. 129 alin. (5) C. proc. civ., tocmai în considerarea apărărilor şi susţinerilor părţilor, a dispus, prin încheierea din 23 septembrie 2010, declanşarea procedurii de obţinere a informaţiilor asupra dreptului austriac cu privire la reprezentarea unei societăţi cu răspundere limitată.
În aceste condiţii, susţinerea intimatei-pârâte în sensul că această procedură a fost declanşată doar pentru a se soluţiona excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei nu poate fi primită deoarece această excepţie a fost invocată la data de 21 octombrie 2010, adică ulterior declanşării procedurii anterior menţionate.
Este real că, potrivit încheierii din 16 decembrie 2010, se declanşează procedura de obţinere a informaţiilor asupra dreptului austriac aplicabil în materie comercială, având în vedere considerentele încheierii din 23 septembrie 2010, însă această menţiune nu face decât să confirme conţinutul echivoc al încheierii, în condiţiile în care această procedură a fost deja declanşată prin încheierea din 23 septembrie 2010, ceea ce permite şi interpretarea potrivit căreia, de fapt, prin încheierea din 16 decembrie 2010, s-a stabilit că legea aplicabilă este alta decât legea română.
În acest context, faptul că au fost acordate numeroase termene pentru obţinerea informaţiilor cu privire la conţinutul legii austriece, din încheierile menţionate nu rezultă cu claritate dacă s-a stabilit sau nu legea aplicabilă, iar la acordarea cuvântului în fond s-au formulat concluzii în privinţa consimţământului din ambele perspective, rezultă că nu este posibil a se analiza dacă în concret, s-a stabilit sau nu legea aplicabilă. De astfel, tot demersul instanţei este lipsit de finalitate pentru că, în considerentele deciziei, consimţământul a fost analizat doar din perspeciva legii române, respectiv a prevederilor C. com. care reglementează mandatul, neexistând nuciun argument pentru care, deşi s-a apreciat că este necesară informarea asupra legii austriece cu privire la reprezentarea reclamantei, aceste dispoziţii nu au mai fost avute în vedere.
În alţi termeni, caracterul echivoc al încheierilor conduce la concluzia că această critică este fondată deoarece instanţa de apel nu a dezlegat corect legea aplicabilă deşi îi revenea această obligaţie având în vedere existenţa unui conflict între legea străină cu care raportul juridic are legătură prin elementul său de extraneitate.
În egală măsură, este întemeiată şi critica recurentei cu privire la aplicarea greşită a teoriei mandatului aparent şi inexistenţa motivelor pentru care au fost înlăturate criticile din apel referitroare la faptul că, în realitate, consimţământul a lipsit deoarece semnatarul actelor a căror nulitate absolută s-a solicitat nu avea calitatea de reprezentant legal sau convenţional al reclamantei, pârâta cunoştea această împrejurare, astfel că, nu prea invoca buna sa credinţă, iar simpla utilizare a ştampilei societăţii nu era sufucuentă prin ea însăşi pentru a crea aparenţa existenţei unui mandat.
De asemenea, s-a mai invocat prin motivele de aple faptul că pe rolul instanţelor din Austria a existat un proces penal finalizat cu condamnarea fostului angajat al reclamantei P.K.H. tocmai în legătură cu încheierea frauduloasă a actelor contestate însă, instanţa de apel nu a examinat această critică deşi s-au solicitat informaţii şi în legătură cu aceste aspecte.
Totodată, s-a invocat faptul că reprezentantul legal al reclamantei H.R. a confirmat situaţiile financiare întocmite de directorul financiar fără a avea cunoştinţă că aceste acte nu corespund realităţii şi sunt rezultatul unei activităţi infracţionale comise de acesta, aspecte ce nu au făcut obiectul analizei instanţei de apel.
A fost ignorată şi critica referitoare la aplicarea greşită a teoriei mandatului aparent, care nu a fost adaptată particularităţilor speţei în sensul verificării criticilor formulate în apel potrivit cărora pârâta nu poate opune buna-credinţă cu privire la protocoalele încheiate raportat la volumul tranzacţiei realizate prin actele contestate, în favoarea societăţii cu sediul în S.U.A. despre a cărei bonitate nu existau niciun fel de informaţii, şi având în vedere faptul că plata debitului nu s-a efectuat în mod legal prin virament bancar, ci s-a realizat cash. Examinarea acestor aspecte ar fi dezlegat corect problema existenţei sau inexistenţei mandatului şi, prin urmare, a exprimării de către reclamantă a unui consimţământ valabil la încheierea actelor din litigiu.
Considerentele deciziei nu conţin răspunsuri concrete la aceste critici, instanţa de apel precizând că, prima chestiune care trebuie lămurită este cea a dreptului aplicabil, stabilit conform art. 73 şi urm. din Legea nr. 105/1992, ca fiind legea română, iar în privinţa consimţământului s-a apreciat că a existat o reprezentare convenţională în sensul art. 392, art. 394, art. 395 C. com. Argumentele potrivit cărora inaplicabilitatea mandatului aparent nu poate fi reţinută de instanţa de apel sunt insuficiente şi nu se bazează pe examinarea efectivă a stării de fapt în condiţiile în care, astfel cum s-a precizat deja, angajatul reclamantei P.K.H. a fost condamnat penal de o instanţă din Austria în legătură cu aceste acte, însă în considerentele deciziei nu există nicio menţiune cu privire la existenţa acestei hotărâri. De asemenea, s-a susţinut faptul că, şi împotriva reprezentantului pârâtei respectiv B.N. a fost începută urmărirea penală, ambele fiind valabilităţii mandatului persoanei care a semnat actele a căror nulitate s-a cerut din partea reclamantei.
Neprocedând în acest fel, instanţa de apel nu a stabilit corect starea de fapt, nu a examinat în concret criticile şi apărările părţilor, a declanşat procedura de obţinere a informaţiilor asupra dreptului aplicabil fără a se putea stabili cu claritate dacă legea aplicabilă este cea română sau cea austriacă, având în vedere conţinutul echivoc al încheierilor menţionate.
În consecinţă, rezultă că sunt întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (1), alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ., astfel încât soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe prilej cu care, în conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ. vor fi analizate toate criticile şi apărările formulate în faţa instanţei a cărei hotărâre s-a atacat urmând a se administra din oficiu sau la cererea părţilor toate probele necesare şi utile justei soluţionări a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC D.T. MBH împotriva deciziei civile nr. 189/2012 din 12 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2308/2014. Civil. Acţiune în concurenţa... | ICCJ. Decizia nr. 2320/2013. Civil → |
|---|
