ICCJ. Decizia nr. 2322/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2322/2013
Dosar nr. 45843/3/2010
Şedinţa publică din 11 iunie 2013
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială la data de 27 septembrie 2010, reclamanţii V.M.L. şi V.L. au chemat în judecată în calitate de pârâtă Banca C.R. SA solicitând tribunalului în principal să oblige pârâta să facă aplicarea dispoziţiilor legale prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori şi ale O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, în ceea ce priveşte contractul de credit pentru investiţii imobiliare din 28 august 2008 încheiat de reclamanţi cu pârâta prin Agenţia I., sub aspectul obligării calculării dobânzii după formula EURIBOR 6M+0 marja având în vedere dispoziţiile art. 5 din contract şi art. 4.2, art. 4.3 din Condiţiile generale de contractare în subsidiar reclamanţii au solicitat: 1. regularizarea dobânzii începând cu luna martie 2010 la nivelul calculat după formula de mai sus; 2. suspendarea plăţii ratelor prevăzute în graficul de rambursare eliberat în data de 17 septembrie 2010 până la nivelul formulei sus menţionate, respectiv EURIBOR 6M+0 marja, până la momentul pronunţării unei hotărâri definitive şi irevocabile în prezenta cauză care va stabili valoarea legală a sumelor de plată; 3. obligarea pârâtei să transpună printr-un act adiţional la contract nivelul minim al dispoziţiilor legale de mai sus; 4. constatarea nulităţii absolute a unor clauze prevăzute în contract şi înlocuirea lor cu dispoziţiile legale aplicabile.
Prin precizarea depusă la 30 noiembrie 2010, reclamanţii au arătat că solicită în principal să fie obligată pârâta să calculeze dobânda variabilă aplicabilă contractului conform art. 5 coroborat cu art. 4.2 din Condiţiile generale de contractare după formula EURIBOR 6M+0 marjă şi să comunice graficul de rambursare conform acestei formule de fiecare dată când valoarea variabilă se schimbă, respectiv la 6 luni; în subsidiar: 1. constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute în art. 8 din contract prin care au fost obligaţi să plătească comisionul de acordare credit în sumă de 4.275 euro ca şi condiţie de acordare a creditului şi restituirea acestuia cu obligarea la plata dobânzii legale începând cu luna august 2008 până la restituirea efectivă a sumei; 2. constatarea caracterului abuziv al clauzelor cu dobânda penalizatoare prevăzute în art. 6 şi art. 7 şi restituirea dobânzii ilicit percepute pentru lunile octombrie 2009-decembrie 2009; 3. regularizarea dobânzii începând cu luna martie 2010 la zi conform formulei EURIBOR+marja de 0; 4. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa nr. 5179 din 21 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins acţiunea astfel cum a fost precizată formulată de reclamanţii V.M.L. şi V.L., în contradictoriu cu pârâta Banca C.R. SA, ca neîntemeiată şi a obligat reclamanţii, în solidar, la plata către pârâtă a sumei de 5.271,12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că prevederile art. 5 din contract sunt clare, după expirarea perioadei în care se aplică o dobândă fixă, dobânda curentă urmând să fie formulată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile Băncii C.R. SA, la care se adaugă 0 puncte procentuale.
Astfel, chiar dacă prevederile art. 4.2 din Condiţiile generale au fost menţionaţi şi alţi indici de referinţă variabili (dobânda administrată, indicii de referinţă LIBOR/EURIBOR/BUBOR), se aplică dispoziţiile art. 5 din contract, care au un caracter special, faţă de reglementările generale conţinute de art. 4.2. Conform art. 22 din contractul de credit, în cazul în care între condiţiile generale anexate şi clauzele din contractul de credit există diferenţe, se plică dispoziţiile din acest contract de credit.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la regularizarea dobânzii, prima instanţă a avut în vedere şi prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 288/2010 conform cărora prevederile acestei ordonanţenu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, art. 66-art. 69 şi, în ceea ce priveşte contractelede credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, ale art. 50-art. 55, art. 56 alin. (2), art. 57 alin. (1) şi alin. (2), precum şi ale art. 66-art. 71, actul adiţional propus de Banca C.R. SA nefiind acceptat de reclamanţi.
S-a mai reţinut de către prima instanţă că potrivit art. 8 din contractul de credit, pentru creditul pus la dispoziţie banca percepe un comision de acordare credit de 2,50%.
Cu privire la capetele de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor art. 6 şi art. 7 din contractul de credit şi restituirea dobânzii aferente perioadei octombrie 2009-decembrie 2009, prima instanţă a reţinut că reclamanţii nu au demonstart îndeplinirea condiţiilor cerute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv lipsa unei negocieri directe şi existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe şi că în conformitate cu prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 288/2010, prevederile ordonanţei nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, astfel încât clauzele 6 şi 7 nu pot fi înlocuite cu prevederile invocate de reclamanţi.
Totodată tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au învestit instanţa cu o cerere în declararea nulităţii absolute a clauzelor 6 şi 7 din contractul de credit pentru ca instanţa să aplice decizia nr. 9 din 24 octombrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocată de reclamanţi restituirea dobânzii putând fi făcută numai în situaţia în care se constată, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nulitatea clauzelor contractuale criticate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii V.M.L. şi V.L., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
Prin decizia nr. 127/2012 din 13 martie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins apelul şi a obligat reclamanţii la plata sumei de 2.697,31 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, asftel cum a fost precizată, s-a solicitat instanţei în principal să oblige pârâta să calculeze dobânda variabilă după formula EURIBOR 6M+0 marjă, acest capăt de cerere fiind apreciat ca neîntemeiat, astfel că nu se poate susţine că prima instanţă nu ar fi soluţionat cererea principală.
Totodată instanţa de apel a reţinut că în mod legal şi temeinic prima instanţă a respins cererea de obligare a intimatei la calcularea dobânzii conform marjei propuse de reclamanţi, neexistând elemente din care să reiasă că intimata ar avea obligaţia legală sau contractuală de a calcula dobânda după formula EURIBOR 6M+0 marjă, consecinţa fiind şi netemeinicia cererii de obligare a băncii la regularizarea dobânzii începând cu luna martie 2010 conform acestei formule.
Curtea de apel a respins şi critica privind greşita interpretare de către prima instanţă a prevederilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 reţinând că reclamanţii înşişi recunosc că aceste prevederi legale nu îşi au aplicabilitatea în cauză.
A mai reţinut instanţa de apel că în condiţiile în care reclamanţii aveau cunoştinţă despre clauzele şi condiţiile contractului de credit încă de la un moment anterior formulării cererii de credit, şi au ales nu numai să formuleze cererea de credit ci şi să încheie contractul de credit reiese că aceştia au avut posibilitatea de negociere a contractului şi, nemaifiind întrunită situaţia premisă de la art. 4 din Legea nr. 193/2000, prevederile acestuia ies din sfera noţiunii de clauză abuzivă, cu menţiunea că aceste consideraţii sunt aplicabile nu doar cât priveşte art. 5 din contract, ci şi art. 8 şi art. 6 şi art. 7 referitoare la dobânda penalizatoare, cu privire la care de asemenea se susţine că ar avea caracter abuziv.
Cât priveşte criticile prin care se invocă decizia nr. 11/2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii a reţinut că reclamanţii nu pot solicita repunerea în situaţia anterioară şi restituirea dobânzilor pretins ca fiind ilicit percepute în condiţiile în care nu au solicitat în prealabil nulitatea acestor clauze.
Instanţa a înlăturat şi critica referitoare la greşita invocare de către prima instanţă a prevederilor art. 21 din contract arătând că în niciun caz în cuprinsul acestui articol sau a înscrisurilor la care acesta face referire nu se prevede că formula de calcul a dobânzii EURIBOR 6M+0 marjă şi că banca ar avea obligaţia de a aplica această formulă, iar menţiunile din cererea de credit şi din referat privind rata maximă şi celelalte elemente nu pot nici ele să conducă la o altă concluzie.
De asemenea au fost înlăturate şi criticile privind neaplicarea de către prima instanţă a jurisprudenţei comunitare, sentinţa pronunţată nefiind contrară hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene invocate de către reclamanţi, câtă vreme jurisprudenţa comunitară impune instanţelor să analizeze caracterul abuziv al contractelor dintre părţi, ceea ce prima instanţă a şi făcut, iar nu să ajungă în mod automat şi în toate cazurile la concluzia existenţei acestui caracter.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii V.M.L. şi V.L. invocând ca şi motive de nelegalitate prevederile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenţii au arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină arătând că atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au reţinut, fără să motiveze, că, clauza contractuală privind dobânda este clară, fără a argumenta care au fost raţiunile care au condus la această concluzie.
Totodată au arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, instanţa de apel, reţinând aspecte contradictorii privind negocierea contractului de credit, neverificând dacă aceasta s-a realizat în concordanţă cu cerinţele art. 8 din Legea nr. 190/1999.
Au mai susţinut recurenţii că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii instanţa analizând clauzele arătate ca fiind abuzive prin prisma unor principii de interpretare străine de natura pricinii şi anume principiul voinţei reale a părţilor şi principiul consensualismului în condiţiile în care în speţă sunt aplicabile principiul respectării ordinii publice din care face parte în mod obligatoriu principiul prevalenţei interpretării mai favorabile consumatorului.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenţii au învederat că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii interpretând contractul de credit încheiat de părţi prin prisma dispoziţiilor de drept comun, iar nu a legilor speciale aplicabile în cauză.
Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenţii au susţinut că hotărârea atacată este lipsită de temei legal arătând că instanţa nu a analizat caracterul abuziv al clauzelor 5, 6, 7 şi 8 din contract din perspectiva Legii nr. 190/1999, aplicabilă în cauză.
Totodată invocă faptul că instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 parag. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului deoarece a respins cererea de probe în apărare care ar fi condus la stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi că hotărârile pronunţate în cauză contravin dreptului european aplicabil şi modului de interpretare a acestuia de către Curtea Europeană de Justiţie în cauze similare.
Analizând criticile aduse hotărârii atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de recurenţii V.M.L. şi V.L. să fie respins, pentru următoarele considerând:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Dispoziţiile citate supun spre analiză prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. care obligă instanţa de judecată să arate în considerentele hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea sa precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
Observând considerentele hotărârii atacate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că se arată motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei conducând la înlăturarea criticilor formulate de aceştia împotriva sentinţei apelate şi nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Criticile dezvoltate de recurenţi subsumat acestui motiv de recurs, respectiv criticile referitoare la modul în care instanţa a reţinut că s-a realizat negocierea contractului de credit în litigiu vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea hotărârii atacate şi nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., neavând semnificaţia dată de acest text de lege nemotivării hotărârii
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când „instanţa, interpretând greşit actul juridic adedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.
Acest motiv de recurs vizează nesocotirea principiului înscris în art. 969 C. civ. potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Interpretarea greşită a actului juridic poate determina casarea unei hotărâri judecătoreşti numai în acele împrejurări în care o atare interpretare a determinat schimbarea naturii actului juridic sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În speţă, din observarea criticilor formulate de recurenţi se constată că motivele indicate în susţinerea recursului nu se subscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., aceştia punând în discuţie numai aplicarea normelor legale şi modul de soluţionare a apelului.
Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenţii au pus în discuţie faptul că instanţa nu a analizat caracterul abuziv al clauzelor 5, 6, 7 şi 8 din contractul de credit din perspectiva Legii nr. 190/1999, aplicabilă în cauză, susţinând că hotărârea recurată este lipsită de temei legal.
În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) al Legii nr. 193/2000: „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi, sau împreună cu alte prevederi contractuale, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.”
Astfel, premisa necesară constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale constă în faptul că respectiva clauză nu a fost negociată direct cu consumatorul.
În speţă, între părţi a intervenit un acord de voinţă privind clauzele al căror caracter abuziv se solicită a se constata, acord de voinţă de natură a produce efecte juridice şi a naşte drepturi şi obligaţii în sarcina părţilor.
Având în vedere aceste considerente, în mod corect instanţa de apel a reţinut că, contractul a fost negociat între părţi şi date fiind prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 clauzele acestuia nu intră în sfera noţiunii de clauze abuzive.
Cu privire la critica vizând faptul că instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 parag. (1) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului deoarece a respins cererea de probe în apărare care ar fi condus la stabilirea corectă a situaţiei de fapt aceasta va fi înlăturată pentru următoarele considerente:
În conformitate cu prevederile art. 167 alin. (1) C. proc. civ. „Dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegare pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere”.
Astfel, ori de câte ori se solicită administrarea unei probe instanţa este datoare să verifice dacă respectiva probă poate să aducă dezlegare pricinii, respectiv dacă este utilă, pertinentă şi concludentă.
În speţă, în virtutea rolului său activ, instanţa, având a a hotărî asupra admisibilităţii probelor propuse de reclamanţi a considerat că respectivele probe nu sunt utile cauzei, aspect ce nu poate conduce la concluzia că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 parag. 1 al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Referitor la critica conform căreia hotărârile pronunţate în cauză contravin dreptului european aplicabil şi modului de interpretare a acestuia de către Curtea Europeană de Justiţie în cauze similare în mod corect instanţa de apel a reţinut că sentinţa pronunţată nu este contrară hotărârilor Curţii de Justiţei a Uniunii Europene invocate de către reclamanţi, câtă vreme jurisprudenţa comunitară impune instanţelor să analizeze caracterul abuziv al contractelor dintre părţi, ceea ce prima instanţă a şi făcut, iar nu să ajungă în mod automat şi în toate cazurile la concluzia existenţei acestui caracter abuziv.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii V.M.L. şi V.L.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenţii la plata sumei de 1.701,60 RON cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii V.M.L. şi V.L. împotriva deciziei civile nr. 127/2012 din 13 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Obligă recurenţii la plata către intimata Banca C.R. SA Bucureşti a sumei de 1.701,60 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2320/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2448/2014. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
