ICCJ. Decizia nr. 2365/2014. Civil. Conflict de competenţă. Despăgubire, obligaţie de a face. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2365/2014
Dosar nr. 31308/3/2013
Şedinţa din camera de consiliu de la 24 septembrie 2014
Asupra conflictului de competenţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 24 septembrie 2013, reclamantul I.A.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC G.S.S. SRL, anularea Deciziei de concediere nr. 1378 din 14 august 2013, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei a cărei anulare a solicitat-o.
Prin Sentinţa civilă nr. 1998 din 21 februarie 2014 Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a dispus declinarea competenţei de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, argumentând că deşi, prin textul art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, se stabileşte o competenţă teritorială alternativă, întrucât nu mai este în vigoare un contract de muncă, nu se mai poate pune problema locului de muncă, singura instanţă competentă fiind cea de la domiciliul reclamantului.
Prin Sentinţa civilă nr. 1720 din 10 iulie 2014, Tribunalul Prahova, secţia I civilă, a declinat la rândul lui competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, reclamantul are posibilitatea alegerii competenţei teritoriale între instanţa de la locul domiciliului său şi instanţa de la locul de muncă. Or, prin introducerea acţiunii pe rolul Tribunalului Bucureşti, această instanţă a devenit competentă în soluţionarea cauzei.
Ivindu-se conflictul negativ de competenţă, în raport de dispoziţiile art. 133 pct. 2 şi art. 135 alin. (1) C. proc. civ. a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Asupra conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 107 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, competenţa teritorială pentru judecarea cererilor de chemare în judecată aparţine instanţei în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că instanţele aflate în conflict negativ de competenţă au fost sesizate cu o acţiune având ca obiect anularea Deciziei de concediere nr. 1378 din 14 august 2013, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei a cărei anulare a solicitat-o.
Potrivit art. 1 pct. 1 lit. p) pct. III teza a 2-a din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social: "De asemenea, sunt considerate conflicte individuale de muncă următoarele: (iii) conflictele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu ori a unor clauze ale acestora".
Întrucât prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat, în principal, anularea unei decizii de concediere, rezultă că prezentului litigiu i se aplică dispoziţiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă.
Ca dispoziţie specială art. 269 alin. (1) C. muncii, stipulează în alin. (1) că: "Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite potrivit legii" iar alin. (2) că "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa".
Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul". Articolul 216 din acelaşi act normativ stipulează că: "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ.".
Astfel potrivit art. 116 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, "Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".
Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, republicată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde îşi are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
În cauza de faţă, domiciliul reclamantului este în Prahova, conform menţiunilor din cererea de chemare în judecată, iar locul de derulare a raporturilor de muncă se află în Bucureşti, aşa cum rezultă din Contractul individual de muncă din 3 decembrie 2012, pct. D, aflat la dosarul Tribunalului Bucureşti. Reiese deci că, atât Tribunalul Prahova, cât şi Tribunalul Bucureşti, erau deopotrivă competente în soluţionarea cauzei, reclamantul având alegerea între aceste două instanţe deopotrivă competente.
Or, reclamantul prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti a învestit în mod legal această instanţa, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul Bucureşti nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului sau a oricărei alte părţi, declinarea competenţei, declarându-se necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenţei, care nu este de ordine publică.
Astfel cum deja s-a arătat, opţiunea reclamantului între instanţele deopotrivă competente teritorial indicate de art. 210 din Legea nr. 62/2011 poate fi exercitată la momentul sesizării instanţei de judecată, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat.
Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte, în baza art. 135 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, stabileşte că, în cauză, competenţa de soluţionare revine Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2364/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2366/2014. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
