ICCJ. Decizia nr. 2369/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2369/2014
Dosar nr. 1184/1/2014
Şedinţa publică din 25 septembrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 175/C din 07 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bihor, în Dosar nr. 8081.01/3/2009, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a fost respinsă excepţia netimbrării acţiunii invocată de pârât, ca neîntemeiată; s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a fost admisă în parte acţiunea precizată de reclamantul P.C., pârâtul fiind obligat să plătească reclamantului suma de 1.657.368 RON cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul creat prin refuzul nejustificat de generalizare a aplicării invenţiei pe întreg teritoriul ţării, precum şi la plata sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral creat de pârât reclamantului; au fost respinse celelalte pretenţii cu obligarea pârâtului la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.700 RON, reprezentând onorariu experţi, dispunându-se totodată ca Biroul Local de Expertize Bihor să restituie reclamantului suma de 1.500 RON.
La pronunţarea hotărârii, tribunalul a reţinut următoarele:
La data de 10 noiembrie 1967 s-a acordat de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci al Republicii Socialiste România certificatul de autor, inginerului P.C. „pentru invenţia oferită statului cu titlul Dispozitiv pentru devierea sondelor la forajul cu turbină", cu prioritate din 12 iulie 1965 pentru care s-a acordat titularului Ministerul Petrolului brevetul de invenţie din 27 august 1966.
În anul 1970 s-a acordat de către de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci al R.S.R., certificatul de inventator pentru invenţia cu titlul „Dispozitiv pentru devierea sondelor" cu prioritate din 30 octombrie 1969 pentru care s-a acordat titularului Grupul Industrial pentru Foraj şi extracţia ţiţeiului din Piteşti, brevetul de invenţie din 14 octombrie 1970.
Prin sentinţa civilă nr. 4944 din 28 august 1969 dată în Dosarul nr. 7848/1968 al Judecătoriei Craiova s-a dispus ca P.C. să fie recompensat pentru drepturile de autor ce decurg din certificatul de autor cu suma de 16.920 RON pentru aplicarea invenţiei în primul an de aplicare, 1 mai 1967 - 30 aprilie 1968. Dosarul s-a finalizat în anul 1973 prin sentinţa nr. 1644 din 15 martie 1973 care menţine hotărârea iniţială în sensul că P.C. să fie recompensat cu suma de 16.920 RON pentru invenţia aplicată la sonda 30 Horezu.
Prin sentinţa civilă nr. 97 din 02 februarie 2005, dată în Dosarul nr. 814/2004 al Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, având ca obiect plata diferenţei de recompensă solicitată de P.C., s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta S.N.P. Petrom, instanţa constatând că acţiunea a fost depusă după împlinirea termenului general de prescripţie de 3 ani, hotărâre care a fost menţinută şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 7366 din 22 septembrie 2006 data în Dosarul nr. 11905/2/2005.
Din înscrisurile depuse la dosar, respectiv copia brevetelor de invenţie - „Dispozitiv pentru devierea sondelor la forajul cu turbină” şi brevet de perfecţionare - „Dispozitiv pentru devierea sondelor”, din considerentele sentinţei civile nr. 1644/1973 a Judecătoriei Craiova, precum şi din stenogramele întâlnirilor dintre reclamant şi reprezentanţii Ministerului Petrolului şi a procesului verbal întocmit cu ocazia negocierilor dintre părţi, instanţa a reţinut că reclamantul este autorul invenţiilor descrise în brevetele amintite.
Deliberând asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin întâmpinare, instanţa a respins-o ca neîntemeiată, faţă de prevederile art. I din Legea nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială. În aceste condiţii, faţă de faptul că această lege a intrat în vigoare în 24 octombrie 2008, iar acţiunea reclamantului a fost introdusă la instanţă la data de 30 aprilie 2009, instanţa a apreciat că dreptul material la acţiune al reclamantului nu s-a prescris, aceasta având caracterul unui drept personal de creanţă, având ca obiect diferenţa de recompensă.
Deliberând asupra excepţiei netimbrării acţiunii reclamantului, excepţie invocată de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin întâmpinare, instanţa a respins-o ca neîntemeiată, faţă de prevederile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 64/191, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd că această acţiune este scutită de plata taxei de timbru.
Deliberând asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, excepţie invocată de acesta prin întâmpinare, instanţa a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere faptul că prin Hotărârea Consiliului de Miniştrii nr. 943/1950, proprietar la invenţiei este Statul român [art. 5 lit. e)], iar conform art. 6 al aceluiaşi act normativ, recompensa datorată inventatorului trebuie plătită de proprietarul ei, respectiv Statul român, astfel încât instanţa a apreciat că pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut din concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză că: ”dispozitivul inventat de reclamant este unul performant, reducând timpul de deviere al sondelor considerabil, de la zile la ore, precum şi diminuarea substanţială a cheltuielilor de forare”; „avantajul economic realizat în perioada 01 mai 1968-30 aprilie 1969, al doilea an de aplicare al invenţiei, este de 439.773 RON”, „diferenţa dintre recompensa cuvenită pentru al doilea an şi primul an de aplicare este de 45.159 RON”. Având în vedere dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 64/1991 cu modificările şi completările ulterioare, „suma cuvenită cu titlu de diferenţă de recompensă la data de 01 ianuarie 2009 este de 22.085 RON, la care se va adăuga dobânda acumulată până la data efectuări plăţi efective, calculată de la data introducerii acţiunii”. De asemenea,tot din raportul de expertiză s-a reţinut că: „în toate cele trei aplicaţii s-au obţinut avantaje economice importante”; „în anul II de folosinţă a invenţiei s-a obţinut un avantaj economic total de 580.000 RON”; „recompensa de brevet pentru anul II de folosinţă este de 41.100 RON”; „recompensa cuvenită este de 273.630 RON în anul 1970”; suma actualizată la nivelul anului 2011 fiind de 2.780.316 RON. Expertul propune şi o sumă forfetară de 100.000 RON cu titlu de daune morale.
Instanţa a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 64/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora „dreptul la brevet de invenţii aparţine inventatorului sau succesorului său în drepturi”; art. 32 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora „brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare pe întreaga sa durată”; art. 53 din H.G. nr. 152/1992 privind Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/191 cu modificările şi completările ulterioare; art. 5 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) raportat la art. 36 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 64/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; art. 5 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ; art. 3 din O.U.G. nr. 100/2005 ,,Au calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor şi repararea daunelor următoarele persoane:a) titularii drepturilor de proprietate industrială, potrivit dispoziţiilor legislaţiei aplicabile;b) orice persoană autorizată să utilizeze drepturile de proprietate industrială, în special beneficiarii de licenţe.c) persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie acordat de statul român şi succesorii lor în drept, deţinut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenţiei în mod abuziv, fără consimţământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.”Potrivit art. II din Legea nr. 214/2008 cu modificările şi completările ulterioare, "(1) La determinarea perioadei înăuntrul căreia un brevet, dintre cele prevăzute la art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, cu modificările ulterioare, trebuia să fie exploatat, nu se va ţine seama de perioada dintre instaurarea regimului comunist în România şi intrarea în vigoare a prezentei legi, perioadă care va fi considerată ca o prelungire în mod automat a termenului de revendicare a drepturilor decurgând din brevetul de invenţie; (2) În raporturile juridice privind persoanele prevăzute la art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, cu modificările ulterioare, care nu au putut să introducă sau să continue o acţiune juridică ori să îndeplinească formalităţile necesare pentru valorificarea drepturilor lor ca urmare a măsurilor şi a legislaţiei restrictive impuse de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945, toate termenele de prescripţie sau de limitare a dreptului de a introduce ori de a continua o acţiune juridică sau de a lua măsuri de conservare vor fi considerate ca fiind suspendate, indiferent dacă aceste termene au început să curgă înainte sau după data de 6 martie 1945. Aceste termene vor reîncepe să curgă de la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Instanţa a reţinut că reclamantul a solicitat prin ultima precizare de acţiune acordarea unei sume cu titlu de despăgubiri materiale, sumă compusă din prestaţia cuvenită, recompensa, daune interese, daune materiale şi cheltuieli de judecată ocazionate cu litigiul, cele dintâi justificate prin refuzul pârâtului de a-l recompensa material pentru beneficiile economice ale invenţiei sale, refuzul de a generaliza invenţia brevetată şi perfecţionată, precum şi pentru refuzul de a internaţionaliza invenţia, iar cele morale, pentru suferinţa morală la care a fost expus în această perioadă de peste 40 de ani care s-au scurs de la momentul brevetării invenţiilor sale şi până la acest moment.
Instanţa a constatat că reclamantul este titularul unui drept personal de creanţă având ca obiect diferenţă de recompensă cuvenită pentru invenţia sa, în condiţiile negeneralizări acesteia şi nevalorificări sale pe plan internaţional, în absenţa unei clauze contractuale contrare şi faţă de împrejurarea că pârâtul Statul român nu a înţeles să soluţioneze prin negociere amiabilă solicitările patrimoniale ale reclamantului, pârâtul nefăcând dovada contrară sau dovada plăţi unei astfel de recompense.
Reclamantul a făcut dovada efectelor economice avantajoase pentru pârâtul Statul român ale invenţiei sale, aportul economic al invenţiei a fost stabilit pe baza expertizelor tehnice judiciare întocmite, reclamantul fiind îndreptăţit la plata contravalorii diferenţei dintre recompensa datorată şi cea plătită de pârât pentru utilizarea invenţiei brevetate, sumă actualizată cu dobânda legală de la data scadenţei la data plăţii efective, diferenţă datorată de pârât în calitate de proprietar al invenţiei, aşa cum rezultă din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 943/1950, din concluziile Direcţiei de Control a Ministerului Petrolului, art. 2, art. 5 din Decretul Consiliului de Stat nr. 884/1967 (înscris din 03 februarie 1970), precum şi din art. 4 din H.C.M. nr. 2250/1967 privind aplicarea Decretului nr. 884/1967 şi Instrucţiunile privind modul de calcul al recompenselor prevăzute în acest ultim act normativ.
Prin încheierea din 14 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bihor, în Dosar nr. 8081.01/3/2009, a fost respinsă cererea formulată de reclamant privind îndreptarea omisiunii materiale din cuprinsul minutei şi dispozitivul sentinţei civile nr. 175/C/2013 a Tribunalului Bihor pronunţată în Dosar nr. 8081.01/3/2009, ca neîntemeiată.
Tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 175/C/2013, a fost admisă în parte acţiunea precizată de reclamantul P.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pârâtul fiind obligat la plata către acesta a sumei de 1.657.368 RON cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul cauzat acestuia din urmă prin refuzul nejustificat de generalizare a aplicări invenţiei pe întreg teritoriul ţări, precum şi la plata sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.
Hotărârea Tribunalului Bihor s-a întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 64/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare privind brevetele de invenţie, O.U.G. nr. 100/2005 cu modificările şi completările ulterioare precum şi Legea nr. 214/2008 cu modificările şi completările ulterioare, fiind judecată în primă instanţă de tribunal şi pronunţându-se o sentinţă dată cu drept de apel, la curtea de apel, conform prevederilor art. 282 alin. (1) C. proc. civ. de la 1948, aplicabile în cauză. De asemenea, instanţa a constatat că această hotărâre nu se află printre cele prevăzute de art. 377 C. proc. civ. de la 1948 ca fiind „hotărâri definitive”, iar legea specială nu prevede nici o distincţie în privinţa hotărârilor date în materia dreptului de autor.
Instanţa a constatat că actul normativ invocat de petent în susţinerea cererii sale, respectiv Decretul Consiliului de Stat nr. 884/1967 a fost abrogat prin art. 83 din Legea nr. 62/1974 la data de 22 februarie 1975, lege care, la rândul ei, a fost abrogată prin art. 70 şi art. 74 din Legea nr. 64/1991.
Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, învestită cu apelurile declarate de ambele părţi, prin decizia nr. 61 din 4 februarie 2014 a respins căile de atac, ca nefondate, pentru considerentele ce urmează.
Referitor la criticile formulate de reclamantul P.C. cu privire la încheierea din data de 14 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bihor, respectiv faptul că s-ar impune inserarea în dispozitivul sentinţei a menţiunii „definitivă”, instanţa le-a apreciat ca fiind neîntemeiate deoarece hotărârea pronunţată de Tribunalul Bihor s-a întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 64/1991 republicată, O.U.G. nr. 100/2005 şi Legea nr. 214/2008, pronunţându-se astfel o sentinţă dată cu drept de apel la curtea de apel, conform prevederilor art. 282 alin. (1) C. proc. civ.
Susţinerile apelantului, potrivit cărora prevederea legală aplicabilă incidentă în cauză este reprezentată de art. 43 din Decretul nr. 884/1967 privind invenţiile, inovaţiile şi raţionalizările au fost considerate neîntemeiate prin raportare la dispoziţiile legale pe care s-a întemeiat hotărârea pronunţată de instanţa de fond şi condiţiile în care actul normativ invocat de apelant, respectiv Decretul nr. 884/1967, a fost abrogat prin art. 83 din Legea nr. 62/1974 la data de 22 februarie 1975, care la rândul ei a fost abrogată prin art. 70 şi art. 74 din Legea nr. 64/1991, fiind fără relevanţă că în sentinţele civile nr. 4944/1969, respectiv 1644/1973 ale Judecătoriei Craiova s-a inserat menţiunea „definitivă” câtă vreme au fost pronunţate în perioada în care Decretul nr. 884/1967 era în vigoare.
Au fost considerate ca neîntemeiate şi criticile Statului român privind modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, a excepţiei netimbrării acţiunii reclamantului şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Astfel, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a reţinut că, deoarece potrivit art. 5 lit. e) din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 943/1950 proprietar al invenţiei este Statul român, iar potrivit art. 6 din acelaşi act normativ, recompensa datorată inventatorului trebuie plătită de către proprietarul ei, adică Statul român, aceasta este neîntemeiată.
Nu a putut fi reţinută nici trimiterea la calitatea Ministerului Petrolului pentru valorificarea recompensei cuvenite întrucât nici Ministerul Petrolului şi nici succesorii acestuia nu mai sunt beneficiare al brevetului 47.912, dreptul de folosinţă al acestora încetând odată cu epuizarea termenului de protecţie, invenţia devenind proprietatea Statului român.
Instanţa de fond a respins corect şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune faţă de dispoziţiile O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 214/2008, care prin art. I pct. 2 introduce la art. 4, o nouă literă, lit. c), care prevede că au calitate de a cere aplicarea măsurilor procedurale şi repararea daunelor: „persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie acordat de Statul român şi succesorilor în drept, deţinut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenţiei în mod abuziv, fără consimţământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.”
Mai mult art. II pct. 2 din Legea nr. 214/2008 prevede că „în raporturile juridice privind persoanele prevăzute la art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, cu modificările ulterioare, care nu au putut să introducă sau să continue o acţiune juridică ori să îndeplinească formalităţile necesare pentru valorificarea drepturilor lor ca urmare a măsurilor şi a legislaţiei restrictive impuse de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945, toate termenele de prescripţie sau de limitare a dreptului de a introduce ori de a continua o acţiune juridică sau de a lua măsuri de conservare vor fi considerate ca fiind suspendate, indiferent dacă aceste termene au început să curgă înainte sau după 6 martie 1945. Aceste termene vor reîncepe să curgă de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
De menţionat că Legea nr. 214/2008 a fost publicată în M. Of. al României la data de 24 octombrie 2008 şi a intrat în vigoare la 30 de zile de la data publicării, acţiunea reclamantului înregistrată la instanţă la data de 30 aprilie 2009, fiind astfel introdusă în termen legal faţă de prevederile Legii nr. 214/2008.
Nefondate au fost constatate şi criticile privind respingerea excepţiei netimbrării acţiunii, deoarece art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997 prevede că sunt scutite de taxa de timbru „orice alte acţiuni, acte sau acte de procedură pentru care se prevăd prin legi speciale, scutiri de taxă judiciară de timbru”, ori art. 67 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 prevede că „cererile în justiţie în domeniul drepturilor de proprietate industrială sunt scutite de taxe judiciare”, iar art. I pct. 2 din Legea nr. 214/2008 se introduce un nou articol - art. 41 potrivit căruia „acţiunile în justiţie introduse de persoanele prevăzute la art. 4 lit. c), sunt scutite de plata taxelor de timbru”.
Criticile privind inadmisibilitatea acţiunii în pretenţii a reclamantului faţă de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice sunt neîntemeiate, răspunderea Statului român rezultând din calitatea de proprietar al acestuia asupra invenţiei a cărei autor nu a fost recompensat integral pentru invenţia sa.
Obligaţia de plată este legală şi întemeiată pe prevederile Hotărârii Consiliul de Miniştri nr. 943/1950 care în art. 6 stipulează că recompensa datorată inventatorului se va plăti de proprietar, în speţă, Statul român.
Din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că reclamantul este autorul invenţiilor descrise în brevetul de invenţie din 27 august 1966, respective cele descrise în brevetul de invenţie din 14 octombrie 1970 şi că acesta, prin sentinţa civilă nr. 4944/1969 pronunţată în Dosarul nr. 7848/1958 a Judecătoriei Craiova, a fost recompensat pentru drepturile de autor ce decurg din certificatul de autor, pentru aplicarea invenţiei în primul an de aplicare 1 mai 1967 - 30 aprilie 1968.
Din concluziile expertizelor tehnice judiciare întocmite în cauză a rezultat că dispozitivul inventat de reclamant este unul performant, reducând timpul de deviere al sondelor şi diminuând substanţial cheltuielile de forare, obţinându-se avantaje economice importante.
Ca urmare, s-a constatat că reclamantul este îndreptăţit la plata diferenţei de recompensă justificată prin refuzul pârâtului de a-l recompensa material pentru beneficiile economice ale invenţiei sale, respectiv pentru refuzul de a generaliza invenţia brevetată şi nevalorificarea sa pe plan internaţional în absenţa unei clauze contractuale contrare, cu atât mai mult cu cât Statul român nu a soluţionat amiabil solicitările patrimoniale ale reclamantului.
S-a reţinut că reclamantul este îndreptăţit şi la plata unor daune morale pentru prejudiciul moral cauzat acestuia, suma de 100.000 RON acordată reclamantului cu titlu de daune morale fiind justificată prin prisma suferinţelor morale la care acesta a fost supus în perioada lungă de timp care s-a scurs de la momentul brevetării invenţiilor sale şi până în prezent, respectiv prin prisma insatisfacţiei provocate de neaplicarea fără justificare a unei invenţii care putea aduce avantaje economice importante.
Criticile Statului român privind neaplicare de instanţa de fond a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., au fost apreciate ca neîntemeiate. Art. 274 alin. (3) C. proc. civ. se referă doar la plata onorariilor avocaţiale, ori la instanţa de fond nu a existat o astfel de cerere. Cheltuielile de judecată acordate de instanţa de fond reclamantului se referă la onorariile experţilor, care potrivit art. 274 alin. (2) C. proc. civ. nu pot fi micşorate.
Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părţi.
Reclamantul, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. solicită, în esenţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 2.780,316 RON, reprezentând diferenţa de recompensă datorată pentru 41 de ani şi nu pentru 32 de ani, cu menţiunea că sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor este definitivă.
Cu privire la soluţia instanţei de apel referitoare la încheierea de şedinţă de la 14 octombrie 2013, pronunţată în camera de consiliu de Tribunalul Bihor se arată că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 71 alin. (3) coroborate cu art. 63 din Legea nr. 64/1991 conform cărora pentru pretenţiile băneşti cuvenite inventatorilor se va aplica legea de la data înregistrării cererii de brevet, în cauză Decretul nr. 884/1991 prin care se abrogă Legea nr. 62/1994 şi Decretul nr. 884/1967 conţine dispoziţii contradictorii cu cele cuprinse în art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.
Reclamantul susţine că în cauză se aplică dispoziţiile art. 43 lit. b) din Decretul nr. 884/1967 ce statuează caracterul definitiv al hotărârilor pronunţate de tribunal în materia contestaţiilor formulate cu privire la stabilirea şi plata recompenselor şi a celorlalte drepturi patrimoniale cuvenite inventatorilor.
Faţă de dispoziţiile legale aplicabile cauzei, art. 43 lit. b) din Decretul nr. 884/1967, instanţa de apel trebuia să constatate inadmisibilitatea căii de atac declarate de Statul român. Aceeaşi soluţie trebuia pronunțată şi faţă de prevederile art. 282 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora hotărârea de fond este neapelabilă având în vedere prevederile art. 2821 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia: "Hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluționează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicțională ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului, dacă legea nu prevede altfel".
Acţiunea iniţială, reprezentând contestaţie împotriva unui act administrativ prin care s-a respins cererea de recompensă în etapa jurisdicțională, R617 din 03 februarie 1970, a fost soluţionată prin hotărâre definitivă a instanţei judecătoreşti prin care cererea a fost admisă, prezenta acţiune reprezentând o continuare a acţiunii iniţiale, de acordare a diferenţei de recompensă.
În susţinerea caracterului definitiv al hotărârii pronunţate de tribunal este invocată sentinţa civilă nr. 4944 din 28 august 1969 a Judecătoriei Craiova prin care contestaţia formulată de P.C. împotriva hotărârii Întreprinderii de foraj Craiova şi Ministerul Petrolului cu privire la stabilirea recompensei pentru invenţie a fost admisă, ce poartă menţiunea arătată. În acelaşi sens este indicată şi sentinţa civilă nr. 1644 din 15 martie 1973.
O altă critică se referă la argumentul instanţei de apel privind abrogarea Decretului nr. 884/1967. Astfel, art. 71 din Legea nr. 64/1991 face trimitere la actul abrogat atunci când vorbeşte de legea aplicabilă cererii de brevet.
Mai arată recurentul că obligaţia de plată a recompenselor şi a diferențelor de recompense este dată de art. 43 din H.G. nr. 2250/1967.
Se susţine incidenţa motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. deoarece hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Astfel, în urma calculului efectuat de M.G. se stabileşte un cuantum corect al daunelor în valoare de 2.780.316.
Ulterior, expertului i se solicită să refacă acelaşi calcul pentru o perioada de 32 de ani, dar din înscrisurile de la dosar, nu reiese care a fost temeiul acestei solicitări. În urma refacerii calculului pentru perioada de 32 ani, expertul găseşte o valoare a despăgubirilor de 1.657,368 RON.
Nu există la dosarul cauzei nicio probă sau solicitare care să justifice scăderea termenului de la 41 de ani la 32 de ani.
Instanţa de apel nu abordează corect motivul de apel întrucât nu motivează reducerea perioadei.
Pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., critică decizia pentru cele ce urmează.
În mod greşit instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, faţă de prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 care stipulează faptul că:
"Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop".
Or, conform sentinţei civile nr. 4944 din 28 august 1969 pronunţată de Judecătoria Craiova, în Dosar nr. 7848/1968 invocată în motivare de instanţa de fond, instanţa de judecată a dispus obligarea Ministerului Petrolului Bucureşti la plata recompensei.
Conform H.G. nr. 47/2013, se apreciază că Ministerul Economiei este instituţia succesoare în drepturi şi obligaţii a Ministerului Petrolului.
Chiar şi în ipoteza în care s-ar aprecia că invenţia este proprietatea Statului român, Ministerului Economiei are calitatea de reprezentant al statului, nefiind în ipoteza în care Ministerul Finanţelor Publice să reprezinte statul şi în domeniul economiei, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 47/2013.
În mod greşit instanţa de apel a respins apărările prin care s-a invocat excepţia privind prescripţia dreptului la acţiune a reclamantului, în baza prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, acţiunea formulată de reclamant este o acţiune în pretenţii, iar drepturile patrimoniale sunt prescriptibile extinctiv.
În speţă, fiind vorba de o acţiune personală patrimonială, care însoțește drepturile de creanţă şi care este supusă termenului de prescripţie de 3 ani.
De asemenea, prin Legea nr. 64/1991 s-a recunoscut inventatorilor dreptul de a negocia cu unitatea care a aplicat invenţia, drepturile băneşti cuvenite, iar in caz de neînţelegere să se adreseze instanţelor judecătoreşti [art. 66 alin. (2) şi art. 61 din Legea nr. 64/1991]. În raport cu aceste dispoziţii legale rezultă că termenul de la care s-a născut dreptul la acţiune este cel al intrării in vigoare a Legii nr. 64/1991, respectiv 21 ianuarie 1992.
În speţă, nu sunt incidente instituţiile suspendării sau întreruperii prescripţiei, reglementate de art. 13 şi de art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Susţine excepţia netimbrării acţiunii având în vedere cuantumul pretenţiilor solicitate, de aproximativ 2.000.000 RON. Astfel, solicită să se dispună timbrarea acţiunii în temeiul O.U.G. nr. 80/2013.
Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi obligat să acorde diverse despăgubiri, decât în cazul în care această obligaţie este prevăzută în mod expres, prin legi speciale (ex: art. 504 şi urm. C. proc. pen., Legea nr. 221/2009, etc.), astfel că acţiunea în pretenţii a reclamantului faţă de acest pârât este inadmisibilă, atâta timp cât nu sunt îndeplinite condiţiile legale de atragere a răspunderii civile delictuale așa cum urmăreşte reclamantul.
Cerinţele imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu au fost respectate de instanţa de apel care a preluat motivarea reclamantului, fără a verifica dispoziţiile legale în care să se regăsească aceste pretenţii, precum refuzul pârâtului de a-l recompensa material pentru beneficiile economice ale invenţiei sale; refuzul de a generaliza invenţia brevetată; nevalorificarea invenţiei pe plan internaţional în absenţa unei clauze contractuale contrare.
În egală măsură este greşită şi valorificarea exclusivă a concluziilor raportului de expertiză dispusă de instanţa de fond.
Nu pot fi acordate nici daune morale, sub motivarea „suferinţelor morale la care acesta a fost supus în perioada lungă de timp care s-a scurs de la momentul brevetării invenţiilor sale şi până în prezent, respectiv prin prisma insatisfacţiei provocate de neaplicarea fără justificare a unei invenţii care putea aduce avantaje economice importante".
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, reţine caracterul nefondat al recursului declarat de reclamant şi caracterul fondat al recursului declarat de Statul român, pentru argumentele ce succed.
- Legea nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării dreptului de proprietate industrială, prin art. II pct. 2 introduce la art. 4 o nouă lit. c), prin care se statuează că în raporturile juridice privind persoanele prevăzute la art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, cu modificările ulterioare, „persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie acordat de statul român şi succesorii lor în drept, deţinut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenţiei în mod abuziv, fără consimţământul titularului sau prin orice faptă de încălcare a drepturilor acestuia care nu au putut să introducă sau să continue o acţiune juridică ori să îndeplinească formalităţile necesare pentru valorificarea drepturilor lor ca urmare a măsurilor şi a legislaţiei restrictive impuse de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945, toate termenele de prescripţie sau de limitare a dreptului de a introduce ori de a continua o acţiune juridică dau de a lua măsuri de conservare vor fi considerate ca fiind suspendate, indiferent dacă aceste termene au început să curgă înainte sau după data de 6 martie 1945. Aceste termene vor reîncepe să curgă de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Aşadar, cum la data intrării în vigoare a acestei legi, 24 noiembrie 2008, conform art. III, a reînceput să curgă un nou termen de prescripţie, cererea de chemare în judecată depusă de reclamant la 30 aprilie 2008 este formulată în termenul de 3 ani stipulat prin art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Prin acelaşi act normativ s-a dispus ca acţiunile în justiţie introduse de persoanele prevăzute la art. 4 lit. c) şi anume persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie acordat de statul român deţinut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sunt scutite de plata taxelor de timbru.
Astfel, criticile formulate de pârât cu privire la soluţionarea greşită a excepţiilor referitoare la prescripţia extinctivă şi la timbraj sunt vădit nefondate.
- Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, prin art. 66 alin. (2) (în prezent art. 68) a instituit o normă reparatorie pentru inventatori în sensul că „Drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate, aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor negocia între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia. În aceste cazuri, negocierea va începe de la drepturile băneşti maxime cuvenite inventatorului, prevăzute de legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet.”
Acţiunea iniţiată de reclamant în temeiul acestei legi, având drept obiect acordarea recompensei cuvenite urmare a recunoaşterii calităţii sale de autor a invenţiilor protejate prin brevetele de invenţie, a fost respinsă ca prescrisă, astfel cum rezultă din expozeul deciziei.
Prin Legea nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală s-au introdus dispoziţii reparatorii privind pe persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie acordat de statul român şi succesorii lor în drept, deţinut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet pentru exploatarea invenţiei în mod abuziv sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.
Astfel, art. II alin. (2) cu referire la persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială care nu au putut să introducă sau să continue acţiune juridică ori să îndeplinească formalităţi necesare pentru valorificarea drepturilor ca urmare a măsurilor şi a legislaţiei restrictive impuse de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945, toate termenele de prescripţie sau de limitare a dreptului de a introduce ori de a continua o acţiune juridică sau de a lua măsuri de conservare vor fi considerate ca fiind suspendate, indiferent dacă aceste termene au început să curgă înainte sau după data de 6 martie 1945.
Reclamantul, beneficiar al unei hotărâri judecătoreşti, sentinţa civilă nr. 1644 din 15 martie 1973 a Judecătoriei Craiova - prin care s-a constatat calitatea sa de autor al invenţiilor protejate şi, pe cale de consecinţă, recompensarea de către Ministerul Petrolului cu suma de 16.920 RON, prin cererea de chemare în judecată formulată în prezenta cauză a solicitat, astfel cum au reţinut ambele instanţe de fond, plata contravalorii diferenţei dintre recompensa datorată şi cea acordată pentru utilizarea invenţiei brevetate.
De precizat că sentinţa civilă nr. 4944 din 28 august 1969 invocată de reclamant şi reţinută şi de instanţa de apel a fost casată prin decizia civilă nr. 30 octombrie 1970 a Tribunalului Dolj, urmare a admiterii recursului extraordinar introdus de procurorul general, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Judecătoria Craiova în vederea administrării de probe privind eficienţa tehnică a dispozitivului şi cuantumul exact al economiilor realizate prin aplicarea dispozitivului.
În rejudecare, după casare, s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1644 din 5 martie 1973 de către Judecătoria Craiova, prin care Ministerul Petrolului a fost obligat la plata sumei de 16.920 RON cu titlu de recompensă pentru invenţia reclamantului.
- Titulari ai brevetelor de invenţie din 27 august 1966 şi din 14 octombrie 1970 au fost desemnaţi Ministerului Petrolului şi, respectiv, Grupul Industrial pentru Foraj şi Extracţia Ţiţeiului.
Brevetul de invenţie a fost înregistrat în anul 1965 sub imperiul Decretului nr. 884/1967 privind invenţiile, inovaţiile şi raţionalizările privind invenţiile şi inovaţiile, ca de altfel şi brevetul de invenţie, recompensele băneşti cuvenite autorilor pentru invenţiile aplicate în economia naţională fiind acordate până la data expirării protecţiei, 15 ani, conform Legii nr. 62/1974.
Durata protecţiei brevetului de invenţie a fost modificată prin art. 3.1. din Legea nr. 64/1991 la 20 de ani, cu începere de la data de depozit, astfel că la data intrării în vigoare a Legii nr. 214/2008, 27 noiembrie 2008, protecţia ambelor brevete era expirată, reclamantul nemai beneficiind de drepturile patrimoniale recunoscute de lege.
- Instanţa de apel, în argumentarea reţinerii calităţii procesuale pasive invocă dispoziţiile art. 5 lit. e) din H.C.M. nr. 943/1950.
Prin H.C.M. nr. 943 din 7 septembrie 1943, publicată în Buletinul Oficial nr. 121/27.12.1950 a fost aprobat Regulamentul pentru funcţionarea Comitetului pentru Invenţiuni şi Descoperiri al Republicii Populare Române şi a organelor din Ministere, Instituţii şi Întreprinderi pentru Finanţarea cheltuielilor de experimentare şi pentru recompensarea inovaţiilor.
Art. 5 alin. (1) lit. e) din Regulament prevedea că una dintre sarcinile Comitetului pentru Invenţiuni şi descoperiri era şi aceea de administrare a invenţiunilor proprietatea statului. Art. 6 din Regulament menţiona că fondurile necesare recompensării vor fi puse la dispoziţie de către Ministerul Finanţelor.
Această reglementare însă nu acordă calitate procesuală pasivă statului român, faţă de conținutul Legii nr. 214/2008.
Actul normativ cu caracter reparatoriu impune condiţii restrictive pentru acordarea drepturilor patrimoniale cuvenite, anume împiedicarea introducerii unei acţiuni juridice pentru valorificarea drepturilor cuvenite precum şi exploatarea invenţiei în mod abuziv, fără consimţământul titularului.
Cu referire la prima condiţie, instanţa superioară de fond reţine indemnizarea reclamantului prin cele două hotărâri judecătoreşti menţionate pronunţate anterior anului 1989, în perioada de protecţie a brevetului, cu precizarea că în fapt este vorba doar de sentinţa civilă nr. 1644 din 5 martie 1973.
Cât priveşte cea de-a doua condiţie necesară pentru acordarea drepturilor patrimoniale cuvenite, legiuitorul a condiţionat recompensarea de exploatarea invenţiei în mod abuziv, fără consimţământul titularului.
Cu alte cuvinte, doar persoana fizică/juridică ce exploatează abuziv invenţia, fără consimţământul titularului brevetului de invenţie, în speţă entităţile menţionate în brevetele de invenţie, are calitate procesuală în cauză şi nu statul român astfel cum reţine instanţa superioară de fond.
Aceeaşi consacrare legislativă există şi în Legea cadru nr. 64/1991 în art. 68 alin. (3), în sensul că drepturile băneşti cuvenite inventatorilor se negociază cu unitatea care a aplicat invenţia.
Contrar opiniei recurentului P.C., legea aplicabilă cauzei în ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze cauza nu este Decretul nr. 884/1967 privind invenţiile, inovaţiile şi raţionalizării, H.C.M. nr. 2250/1967 pentru aplicarea Decretului 884/1967 şi Instrucţiunile Ministerului de Finanţe pentru aplicarea Decretului nr. 2250/1967, ci Legea nr. 214/2008, ce a modificat O.U.G. nr. 100/2005.
Astfel alin. (2) al art. 41 precizează că litigiile având ca obiect măsurile reparatorii stabilite prin acest act normativ sunt de competenţa Tribunalului Bucureşti.
Drept urmare, căile de atac sunt cele prevăzute în C. proc. civ. în vigoare la data adoptării Legii nr. 214/2008, apelul şi, respectiv, recursul potrivit dispoziţiile art. 282 C. proc. civ. şi art. 299 C. proc. civ.
Rezultă aşadar că excepţia de inadmisibilitate a căii de atac formulate de Statul român invocată de reclamant este vădit nefondat.
O altă susţinere a recurentului-reclamant se referă la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2821 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că în cauză se soluţionează o contestaţie împotriva hotărârilor autorităţilor administrative publice cu activitate jurisdicţională.
Critica este de asemenea vădit nefondată faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi anume acordarea unor sume de bani cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, urmare a refuzului pârâtului de a-l recompensa pentru beneficiile economice aduse prin invenţia sa, perfecţionată.
De precizat că, fiind în prezenta unei legi ce cuprinde măsuri reparatorii cuvenite titularilor unor dreptului patrimoniale în materia brevetelor de invenţie, normele de procedură sunt cele stabilite prin actul de reparaţie şi nu cele incidente la data pronunţării sentinţelor judecătorești pronunţate anterior anului 1989.
- În susţinerea caracterului definitiv al hotărârii de primă instanţă, reclamantul invocă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4944 din 28 august 1969 şi a sentinţei civile nr. 1644 din 15 martie 1973.
Efectul lucrului judecat nu a fost încălcat în prezenta cauză, câtă vreme cele statuate prin sentinţa civilă nr. 1644/1973 cu privire la calitatea de autor al invenţiei perfecţionate şi la îndrituirea sa de a fi recompensat pentru activitatea inventică nu a făcut obiectul dezbaterilor în procesul de faţă.
Cu alte cuvinte problema de drept dezlegată în prezenta cauză nu infirmă problema de drept dezlegată în procesul anterior.
Înalta Curte, faţă de cele mai sus expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârât, va modifica în parte decizia apelată; va admite apelul pârâtului, va schimba în parte sentinţa în sensul că acţiunea reclamantului va fi respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, urmând ca celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei să fie menţinute.
Faţă de soluţia ce urmează a fi adoptată se apreciază ca fiind inutilă analiza criticilor formulate de ambele părţi cu privire la cuantumul despăgubirilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva deciziei nr. 61A din data de 4 februarie 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.R.F. Cluj Napoca împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică, în parte, decizia, în sensul că:
Admite apelul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.R.F. Cluj Napoca împotriva sentinţei nr. 175C din data de 07 iunie 2013 pronunţată de Tribunalului Bihor, secţia civilă.
Schimbă, în parte, sentinţa, în sensul că:
Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Respinge acţiunea formulată de reclamantul P.C. împotriva pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat D.G.R.F. Cluj Napoca, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2368/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2370/2014. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
