ICCJ. Decizia nr. 2402/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2402/2014
Dosar nr. 14546/301/2014
Şedinţa din camera de consiliu de la 25 septembrie 2014
Asupra conflictului de competenţă constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 135 din 13 februarie 2014, Judecătoria R. a declinat competenţa soluţionării cererii având ca obiect, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare, în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria R. a reţinut că în lipsa unui loc pentru executare, instanţa supremă prin Decizia nr. 8/2013 pronunţată în recurs în interesul legii, a stabilit competenţa teritorială generală, întemeiată pe art. 5 C. proc. civ., respectiv, domiciliul pârâtului.
Prin Sentinţa civilă nr. 6142 din 6 mai 2014, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată din oficiu, a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei R. şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a reţinut că întrucât art. 5 C. proc. civ. are caracterul unei norme de ordine privată, excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei R. în soluţionarea acestei cauze, putea fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, iar în situaţia în care întâmpinarea nu era obligatorie, la prima zi de înfăţişare.
Potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul era obligat din oficiu să verifice şi să stabilească, dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, ori această verificare a fost făcută de către Judecătoria R. la termenul din data de 24 ianuarie 2013, când s-a declarat competentă general, material şi teritorial să judece cauza, în raport de art. 1 şi art. 5 C. proc. civ.
Prin urmare, la termenul de judecată din data de 13 februarie 2014 judecătoria R. nu mai putea invoca din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale în prezenta cauza.
Examinând conflictul de competenţa, Înalta Curte va reţine, că, în speţă, competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă revine Judecătoriei R. pentru considerentele ce succed:
Prin Decizia nr. 8/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, s-a stabilit ca acţiunea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acţiuni personale imobiliare, iar competenţa teritorială a judecării acestor cauze se va stabili în conformitate cu art. 5, art. 10 pct. 1 şi art. 12 C. proc. civ.
În speţă, reclamantul a sesizat Judecătoria R. cu o acţiune în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru un bun imobil, susţinând că a încheiat cu pârâta o chitanţă de vânzare-cumpărare, la data de 29 noiembrie 2009, preţul fiind de 10.000 RON, urmând ca în perioada imediat următoare să perfecteze actele la notariat. Pârâta deşi a fost notificată verbal să se prezinte la notarial, a refuzat să perfecteze actul de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Este adevărat că, ţinând seama de natura şi obiectul dreptului exercitat pe calea acţiunii deduse judecăţii, aceasta este o acţiune personală imobiliară, aşa încât competenţa ei de soluţionare se stabileşte conform dispoziţiilor de drept comun ale art. 5 C. proc. civ., potrivit cărora cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului.
Reclamantul nu avea posibilitatea de a alege între instanţa de la domiciliul pârâtei şi instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea potrivit dispoziţiilor art. 10 pct. 1 C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 12 C. proc. civ., întrucât în antecontract nu a fost menţionat locul executării.
Însă, în pricinile privitoare la bunuri, norma înscrisă în art. 5 C. proc. civ. are caracter relativ, de ordine privată, această concluzie rezultând din interpretarea art. 159 şi 19 C. proc. civ.
Fiind vorba despre o normă de competenţă teritorială relativă, nesocotirea ei putea fi invocată pe calea excepţiei de necompetenţă numai de către pârâtă şi numai până la prima zi de înfăţişare, conform art. 1591 alin. (3) C. proc. civ. În raport de dispoziţiile art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul este obligat la prima zi de înfăţişare să verifice din oficiu şi să stabilească dacă instanţa este competentă general, material şi teritorial să judece pricina.
Prin urmare, în cauză, nu are nicio relevanţă, faptul că instanţa sesizată de reclamant cu cererea de chemare în judecată, respectiv Judecătoria R., nu era cea de la domiciliul pârâtei, pentru că atâta timp cât pârâta, singura care putea invoca excepţia de necompetenţă teritorială relativă, nu a invocat-o. Judecătoria R. a rămas competentă să judece litigiul, neavând dreptul să ridice, din oficiu, excepţia de necompetenţă teritorială relativă, cum greşit s-a procedat, faţă de faptul că pârâta nu a invocat această excepţie în limine litis, iar prin încheierea de şedinţă din 24 ianuarie 2013, Judecătoria R. în raport de dispoziţiile art. 1591 alin. (4) C. proc. civ. a constatat că este competentă general, material şi teritorial să judece cauza.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va stabili competenţa teritorială de judecare a cauzei în primă instanţă în favoarea Judecătoriei R.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei R.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţa publică, astăzi, 25 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2387/2014. Civil. Recalculare pensie.... | ICCJ. Decizia nr. 2403/2014. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
