ICCJ. Decizia nr. 2408/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTA DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2408/2014
Dosar nr. 4536/111/2009
Şedinţa publică din 26 septembrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., reţine:
Prin cererea înregistrată la data de 23 iunie 2009, reclamanta Parohia Greco-Catolică M. a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă nr. 1 M., solicitând să se dispună: rectificarea înscrierii de carte funciară, în sensul anulării Încheierii de intabulare nr. 149 din 28 martie 1949 şi radierea înscrierii de sub B3 din CF 1127 M. cu privire la imobilul constând în casă parohială şi 1.237 mp teren identificat cu nr. top. 1455 M., obligarea pârâtei să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul sus menţionat, rară cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că acest imobil a fost cumpărat de către reclamantă în anul 1929 de la proprietara tabulară de sub B.1, numita B.V. Ulterior, prin Decretul nr. 358/1948 acest imobil a fost preluat de către Statul Român ca efect al desfiinţării abuzive a Bisericii Greco-Catolice din România. Urmare abrogării acestui act normativ prin Decretul-lege nr. 9/1989 al Consiliului FSN, proprietatea asupra imobilului a revenit reclamantei, motiv pentru care a încercat să reintre în posesia lui, sens în care a purtat discuţii cu pârâta, exprimându-şi disponibilitatea de a plăti contravaloarea investiţiilor efectuate de aceasta de-a lungul timpului. Cele două părţi nu au reuşit să ajungă la niciun rezultat, motiv pentru care reclamanta s-a văzut nevoită să promoveze prezenta acţiune.
Prin întâmpinare, pârâta s-a opus admiterii acţiunii, susţinând că este inadmisibilă. A arătat că a efectuat la imobilele în litigiu, în cei 60 de ani de folosinţă, lucrări care depăşesc de mai multe ori valoarea bunurilor preluate. A susţinut că acţiunea este tardiv introdusă la 10 ani de la apariţia Decretului-lege nr. 126/1990, dar şi prematură, deoarece nu s-a urmat procedura legală prevăzută de actul normativ menţionat.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se reţină în favoarea ei dreptul de retenţie asupra imobilului până la plata integrală a despăgubirilor ce i se cuvin ca urmare a extinderii construcţiei în litigiu.
Ulterior, pârâta a depus o precizare, arătând că, datorită edificării unor corpuri de clădire noi anexate, s-a adus un spor de valoare imobilului iniţial în sumă de 159.000 RON, valoarea investiţiilor la clădirea veche fiind de 46.211 RON, motiv pentru care solicită suma totală de 205.211 lei.
Printr-o completare de acţiune, reclamanta a solicitat ca instanţa să oblige pe pârâtă să-i plătească şi contravaloarea lipsei de folosinţa a imobilului în discuţie pe o perioadă de 62 de ani.
Prin Sentinţa civilă nr. 194/C din 26 iunie 2013, Tribunalul Bihor, secţia I civilă, a admis acţiunea principală formulată de reclamanta Parohia Greco-Catolică M., a dispus rectificarea înscrierii de carte funciară, în sensul anulării Încheierii de intabulare nr. 349 din 28 martie 1949, şi radierea înscrierii de sub B3 din CF 1127 M., cu privire la imobilul constând în casă parohială şi 1.237 mp teren aferent - identificat cu nr. top. 1455 M., a obligat pârâta să lase reclamantei în deplina proprietate şi posesie imobilul de mai sus, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobilul în litigiu, a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta Parohia Ortodoxă nr. 1 M., a obligat pârâta reconvenţională să plătească reclamantei reconvenţionale suma de 322.577 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, a stabilit în favoarea reclamantei reconvenţionale un drept de retenţie asupra imobilului casa parohială şi 1.237 mp teren aferent, până la achitarea sumei menţionate, a dispus compensarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, iniţial, imobilul în litigiu a aparţinut Bisericii Greco-Catolice M., dobândit cu titlul de cumpărare în anul 1929, după care, conform art. 2 din Decretul nr. 358/1948, a trecut în proprietatea Statului Român, cultul greco-catolic fiind scos în afara legii.
Faţă de prevederile art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990, care stipulează că bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 se restituie în starea lor actuală Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică), acţiunea formulată de către reclamantă privind revendicarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu este întemeiată, astfel că se impune anularea înscrierii de sub B3 făcută în favoarea pârâtei, nemaiexistând temei juridic pentru menţinerea acesteia.
Instanţa de fond a constatat că acţiunea principală nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, deoarece s-ar încălca prevederile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 parag. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează accesul liber la justiţie. De asemenea, a apreciat că excepţia de tardivitate este neîntemeiată, întrucât acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, iar excepţia de prematuritate, pe lângă faptul că nu poate coexista alături de excepţia de tardivitate, nu poate fi primită, cât timp nu există o legătură între acţiunea în revendicare şi obligaţiile asumate de stat privind sprijinirea construirii de noi lăcaşuri de cult.
În privinţa cererii completatoare formulate de reclamantă, instanţa a considerat că, fiind vorba despre un drept de creanţă, un astfel de petit este prescris faţă de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, deoarece acţiunea trebuia promovată în termenul de 3 ani prevăzut de decret, termen care începe să curgă de la data abrogării actului normativ în baza căruia pârâta a devenit proprietară.
Pe fond, prima instanţă, ţinând cont de expertiza efectuată, a constatat că, în timpul cât a folosit imobilul, pârâta a efectuat investiţii la acesta ce se ridică la suma de 367.352 RON. Întrucât, însă, prin concluziile scrise formulate pârâta a solicitat obligarea reclamantei doar la plata sumei de 322.575 RON, instanţa a admis acţiunea reconvenţională doar pentru suma indicată, stabilind în favoarea celei dintâi şi un drept de retenţie asupra imobilului până la plata sumei în cauză.
La data de 21 noiembrie 2013, pârâta Parohia Ortodoxă nr. 1 M. a solicitat să se dispună îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Sentinţei civile nr. 194/C/2013 a Tribunalului Bihor, în sensul de a se înlocui suma greşită de 322.575 RON cu suma corectă de 367.352 RON ce rezultă din considerentele hotărârii judecătoreşti şi din toate probele de la dosar.
Prin Încheierea din Camera de Consiliu din 17 decembrie 2013, Tribunalul Bihor, secţia I civilă, a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, reţinând că dispozitivul hotărârii corespunde cu considerentele acesteia, în speţă, arătându-se în mod clar că, deşi din expertiză rezultă suma de 367.352 lei ca valoare a investiţiilor efectuate de partea în cauză, pârâta a solicitat obligarea reclamantei doar la plata sumei de 322.575 RON. Aşadar, dispoziţia de obligare la plata sumei menţionate este motivată, instanţa neputând acorda plus petit faţă de cererea formulată de reclamanta reconvenţională, situaţie faţă de care s-a considerat ca nefiind întrunite prevederile art. 281 C. proc. civ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apei reclamanta, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în întregime a acţiunii completate şi precizate, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei totale de 370.000 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pe o perioadă de 62 de ani, cu compensarea parţială a acestei creanţe cu suma de 139.674 RON, reprezentând valoarea materialelor şi preţul muncii pentru clădirea nouă adiacentă, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei totale de 370.000 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pe o perioadă de 62 de ani, cu compensarea parţială a acestei creanţe eu suma de 367.352 RON, reprezentând valoarea tuturor investiţiilor executate de pârâtă la imobil.
De asemenea, în cauză a formulat apel şi pârâta, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei de fond în privinţa valorii totale a despăgubirilor ce i se cuvin, în sensul de a i se acorda suma totală şi corectă de 367,352 RON în loc de 322.575 RON.
Prin Decizia civilă nr. 33A din 23 ianuarie 2014, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă Parohia Greco-Catolică M., a schimbat în parte sentinţa primei instanţe, în sensul că a redus suma la plata căreia a fost obligată pârâta de la 322.577 RON la 139.674 RON, a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei, a respins, ca tardiv, apelul formulat de apelanta pârâtă Parohia Ortodoxă nr. 1 M., fără cheltuieli de judecată.
În considerente, instanţa de apel a reţinut că apelul pârâtei Parohia Ortodoxă nr. 1 M. nu a fost declarat înăuntrul termenului impus de prevederile art. 284 pct. 1 C. proc. civ.
Astfel, potrivit actului nr. 653/225 din 01 noiembrie 2013 eliberat de Oficiul Poştal Oradea I, sentinţa primei instanţe a fost comunicată parohiei, prin preotul acesteia, în data de 23 iulie 2013, or, cererea de apel apare ca fiind înregistrată la Tribunalul Bihor abia la data de 15 noiembrie 2013, şi, pe cale de consecinţă, devine de prisos cercetarea motivelor de apel invocate de această parte.
Pe fondul pricinii, criteriile reclamantei au fost găsite întemeiate în parte de instanţa de apel, în sensul că pârâta era îndrituită doar la valoarea despăgubirilor calculate în raport de preţul muncii şi valoarea materialelor.
Or, prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert M.I. a fost identificat şi evaluat corpul nou de clădire în suprafaţă totală de 79,50 mp, corpul nr. 2 - construit în anii 1980 - 1981, ce are asigurate utilităţile apă-canal, curent electric şi încălzire centrală prin centrală proprie pe gaze. Valoarea de circulaţie a extinderii casei parohiale - corp nr. 2 - la nivelul lunii martie 2011, fără a lua în calcul valoarea terenului, este de 128.570 RON. Ulterior, prin raportul de contraexpertiză întocmit de experţii N.T., S.E. şi Z.T. a fost cuantificată separat valoarea materialelor şi preţul muncii pentru clădirea nouă, determinată la 139.674 RON, iar valoarea tuturor investiţiilor executate de pârâtă la imobilul din litigiu a fost calculată la 367.352 RON.
Prin urmare, din perspectiva art. 494 C. civ., pârâta era îndreptăţită, în calitatea sa de constructor de bună credinţă, la plata unei sume de bani egală cu valoarea materialelor şi preţul muncii şi nicidecum egală cu valoarea tuturor investiţiilor executate, pentru că, folosind o lungă perioadă de timp imobilul - pe parcursul a 62 de ani - este evident că îi incumba obligaţia de a face lucrări de întreţinere, conservare, îmbunătăţire a acestuia.
Criticile privind dreptul de retenţie au fost înlăturate, întrucât, în speţă, pârâta, în posesia căreia se afla imobilul revendicat de reclamantă, are dreptul de a reţine imobilul până ce i se vor restitui cheltuielile tăcute cu bunul respectiv, creanţa deţinătoarei imobilului născându-se în legătură directă cu acest bun.
Referitor la criticile ce vizează soluţia dată asupra despăgubirilor pretinse de reclamantă reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pe o perioadă de 62 ani, instanţa de apel a considerat că nu pot fi acceptate.
Astfel, este de observat că cererea având obiectul sus-arătat a fost respinsă de tribunal ca fiind prescrisă, excepţie care, în opinia instanţei de apei, greşit a fost reţinută. Eroarea primei instanţe a pornit de la determinarea greşită a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie din perspectiva dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, moment care coincide cu data rămânerii irevocabile a hotărârii de anulare a înscrierii din cartea funciară, ceea ce înseamnă că dreptul la acţiune nu s-a născut încă. De altfel, în sensul prematurităţii cererii converge şi punctul de vedere al reclamantei exprimat în cadrul concluziilor verbale formulate în apel şi, respectiv, în concluziile scrise de la instanţa de fond depuse înăuntrul termenului de pronunţare. Prin urmare, soluţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect plata contravalorii folosinţei imobilului se impune a fi păstrată, situaţie în care devine de prisos analizarea criticilor vizând fondul pretenţiilor invocate de apelanta reclamantă. Dată fiind soluţia adoptată, în speţă nu-şi găseşte incidenţa dispoziţia legală ce reglementează compensaţiunea, respectiv art. 1144 C. civ.
Cât priveşte cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de administrarea probelor la fond, instanţa de apel a considerat că în fond s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 276 C. proc. civ., pretenţiile ambelor părţi fiind admise în parte. La fond ambele părţi au suportat cheltuielile - onorariile pentru experţi.
Instanţa de apel a constatat că apelanta reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând valoarea onorariului avocaţial din apel.
În termen legal au declarat recurs reclamanta şi pârâta.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta Parohia Greco-Catolică Harghita a arătat că soluţia instanţei de apel este greşită în ceea ce priveşte respingerea ca prematură a cererii de obligare a pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă asupra imobilului în litigiu, deoarece ignoră caracterul unitar al acţiunii civile. În speţă, s-a făcut o aplicare eronată a legii în raport cu starea de fapt dedusă judecăţii, avându-se în vedere caracterul accesoriu al capătului de cerere privind obligarea la plata folosului de tras. Or, între obiectul principal al cererii principale - revendicare imobiliară în sistem de carte funciară şi capătul de cerere privind piaţa contravalorii lipsei de folosinţă există un raport de accesorialitate, mai ales că s-a solicitat şi compensarea parţială a creanţelor.
Recurenta-reclamantă a susţinut, totodată, că instanţa de apel a confundat aprecierea momentului de la care începe să curgă prescripţia cu privire la dreptul de a cere plata contravalorii lipsei de folosinţă cu momentul de ia care se naşte dreptul de a cere executarea silită a acestei creanţe. în cauză, obligarea la plata folosului de tras este intrinsec legată de soarta acţiunii în rectificare şi revendicare, dar, în situaţia în care se solicită acest lucru în cadrul aceleiaşi acţiuni, capătul de cerere este admisibil, pentru că are caracter accesoriu. Din moment ce efectele juridice referitoare la rectificarea înscrierii din cartea funciară şi la revendicarea propriu-zisă se produc numai la rămânerea irevocabilă a hotărârii, atunci şi obligaţia de plată a contravalorii lipsei de folosinţă asupra imobilului în litigiu devine exigibilă tot la acea dală.
Pe de altă parte, în speţă, în mod greşit instanţa de apel a considerat că dreptul la acţiune al reclamantei nu este încă actual, faţă de caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere (întemeiat atât pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, cât şi pe dispoziţiile art. 483 - 485 C. civ.).
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâta Parohia Ortodoxă nr. 1 M. a formulat critici atât împotriva deciziei instanţei de apel, cât şi faţă de soluţia de respingere dată cererii de îndreptare eroare materială prin Încheierea din Camera de Consiliu de la 17 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă.
În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că din considerentele sentinţei instanţei de fond rezultă cu certitudine că i se cuvenea o sumă mai mare de bani decât cea acordată, avându-se în vedere greşeala de tehnoredactare strecurată în concluziile scrise depuse în dosarul instanţei de fond şi concluziile expertizei efectuate în cauză. De altfel, în mod nelegal instanţa de apel a redus valoarea acordată cu titlu de despăgubiri, fără o motivare logică şi coerentă, bazată pe probe, la o sumă ce nu se regăseşte în niciuna din expertizele administrate. Or, îmbunătăţirile aduse imobilului sunt un spor de valoare, situaţie în care îi incumbă vechiului proprietar plata acestora.
Recurenta-pârâtă a susţinut, de asemenea, că partea adversă trebuia obligată la suportarea cheltuielilor de judecată la fond conform notei prezentate, deoarece a căzut în pretenţii.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5 - 9 C. proc. civ.
Prin întâmpinare, pârâta a precizat că solicitarea reclamantei din recurs, privind obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosinţă pe o perioadă de 62 de ani, este inadmisibilă şi în contradicţie cu probele administrate. În plus, această solicitare a fost formulată de reclamantă printr-o completare la acţiune tardiv depusă la instanţa de fond.
Prin concluziile scrise din recurs, reclamanta a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtă, învederând că prin cererea de recurs nu sunt dezvoltate critici de nelegalitate, ci se contestă modul în care s-a realizat evaluarea judiciară a probelor administrate de către instanţa de apel.
Examinând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
În privinţa recursului exercitat de către reclamanta Parohia Greco-Catolică M., Înalta Curte constată că acesta este fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel în mod greşit a considerat prematur petitul din acţiune privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu.
În speţă, prin Sentinţa civilă nr. 194 din 26 iunie 2013, Tribunalul Bihor, secţia I civilă, a respins capătul de cerere de mai sus, soluţia fiind menţinută de instanţa de apel.
Într-adevăr, prima instanţa a reţinut, în considerentele hotărârii pronunţate, că o astfel de acţiune este prescrisă în raport de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, fiind vorba de un drept de creanţă, în timp ce instanţa de apel a apreciat, prin decizia recurată, că dreptul la acţiune nu s-a născut până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de anulare a înscrierii din cartea funciară.
Aşadar, în cauză, problema care se pune este cea a momentului de la care reclamanta putea cere contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, în condiţiile în care aceasta a promovat o singură acţiune, prin care a solicitat atât anularea/rectificarea cărţii funciare şi revendicarea imobilului de la posesorul neproprietar, dar şi contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada cuprinsă între momentul preluării imobilului de către stat şi data cererii de chemare în judecată.
Raportat la această chestiune, având în vedere şi situaţia de fapt dedusă judecăţii, Înalta Curte consideră că reclamanta este îndreptăţită să solicite contravaloarea lipsei de folosinţă numai după momentul desfiinţării titlului pârâtei prin hotărâre judecătorească definitivă, hotărâre care să consfinţească redobândirea dreptului de proprietate de către fostul proprietar al imobilului în litigiu.
Astfel, în speţă, pârâta, într-o astfel de acţiune prin care se solicită contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului revendicat, se află în situaţia posesorului care s-a întemeiat pe titlul opus reclamantei în cadrul acţiunii în revendicare şi a pierdut pentru că instanţele au considerat că preluarea bunului de către stat s-a făcut în mod nelegal, caz în care nu se poate aprecia că momentul de la care aceasta datorează despăgubiri este cel al formulării cererii pendinte, dat fiind că la acea dată titlul statului nu fusese încă desfiinţat.
Împrejurarea că există un raport de accesorialitate între cererea principală (rectificare/anulare menţiuni carte funciară, respectiv acţiunea în revendicare) şi petitul privind plata contravalorii lipsei de folosinţă, în sensul că cea din urmă pretenţie nu se poate realiza în lipsa unei soluţii favorabile asupra acţiunii în revendicare în regim de carte funciară, nu condiţionează soluţionarea concomitentă a celor două cereri, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, reclamanta nu a făcut dovada desfiinţării titlului pârâtei, în mod definitiv, la data formulării prezentei acţiuni.
De altfel, chiar recurenta-reclamantă recunoaşte că obligaţia de plată a contravalorii lipsei de folosinţă asupra imobilului în litigiu devine exigibilă la data la care se produc efectele juridice referitoare la rectificarea înscrierii din cartea funciară şi la revendicarea propriu-zisă, aşadar la momentul rămânerii definitive a hotărârii ce constată reîntoarcerea bunului litigios în patrimoniul acesteia, aşa încât nu pot fi primite criticile părţii în cauză.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat, de reclamanta Parohia Greco-Catolică M.
Referitor la recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă nr. 1 M., Înalta Curte observă că acesta priveşte atât decizia instanţei de apel, cât şi încheierea din Camera de Consiliu din 17 decembrie 2013 a Tribunalului Bihor, secţia I civilă.
Înalta Curte reţine că, prin Decizia civilă nr. 33/A din 23 ianuarie 2014, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a respins, ca tardiv, apelul acestei părţi, întrucât nu a fost declarat înăuntrul termenului legal.
Verificând acest aspect, Înalta Curte constată că, potrivit Actului nr. 653/225 din 01 noiembrie 2013 eliberat de Oficiul Poştal Oradea 1, sentinţa primei instanţe a fost comunicată preotului Parohiei Ortodoxe nr. 1 M. în data de 23 iulie 2013, iar cererea de apel apare ca fiind înregistrată la Tribunalul Bihor la data de 15 noiembrie 2013, cu încălcarea prevederilor art. 284 alin. (1) C. proc. civ.
Prin urmare, în mod legal apelul declarat de pârâtă a fost respins ca tardiv.
În aceste condiţii, în raport de soluţia instanţei de apel, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza celorlalte critici dezvoltate prin prezentul recurs ce privesc atât fondul cauzei, cât şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. în primă instanţă.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă nr. 1 M. împotriva Deciziei civile nr. 33 din 23 ianuarie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.
Cât priveşte recursul exercitat de aceeaşi parte împotriva încheierii din Camera de Consiliu de la 17 decembrie 2013 a Tribunalului Bihor, secţia I civilă, Înalta Curte constată că este inadmisibil.
În cauză, prin încheierea recurată instanţa de fond, respectiv Tribunalul Bihor, a respins cererea de îndreptare eroare materială privind Sentinţa civilă nr. 194 din 26 iunie 2013, pârâta neexercitând calea de atac a apelului, deşi hotărârea respectivă era susceptibilă de apel.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ. cu cele ale art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., rezultă că hotărârile date în primă instanţă care nu au fost atacate cu apel nu mai pot fi atacate nici cu recurs, ele devenind irevocabile.
Drept consecinţă, faţă de dispoziţiile legale citate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă nr. 1 M. împotriva Încheierii din Camera de Consiliu de la 17 decembrie 2013 a Tribunalului Bihor, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Parohia Greco-Catolică M. şi de pârâta Parohia Ortodoxa nr. 1 M. împotriva Deciziei nr. 33A din 23 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxa nr. 1 M. împotriva Încheierii din Camera de Consiliu de la 17 decembrie 2013 a Tribunalului Bihor, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2404/2014. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2410/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
