ICCJ. Decizia nr. 2413/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2413/2014
Dosar nr. 6863/86/2010*
Şedinţa publică de la 25 iunie 2014
Deliberând asupra recursului de faţă, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin sentinţa nr. 272 din 4 februarie 2013 Tribunalul Suceava, secţia civilă, a respins ca nefondată acţiunea reclamantei SC A. SA Suceava faţă de pârâta SC I.M.P.G. SRL, obligând reclamanta la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că potrivit contractului din 12 noiembrie 2008 obligaţia reclamantei era de a-i permite pârâtei accesul în incinta unităţii sale, iar pârâta era obligată să finalizeze lucrările de refacere a construcţiei sub sancţiunea plăţii unor penalităţi de 1.000 RON/zi de întârziere, iar în ipoteza nefinalizării lucrării, pârâta era obligată să suportare contravaloarea efectuării acestor lucrări de către un terţ. Tribunalul a mai reţinut că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată de a-i permite pârâtei accesul în incinta sa pentru efectuarea lucrărilor de refacere a construcţiilor, iar susţinerea acesteia că interzicerea accesului a fost motivată de neplata facturilor de pază a propriilor muncitori de către pârâtă, nu are nicio legătură cu obligaţiile prevăzute de contractul din anul 2008 pe care se întemeiază acţiunea reclamantei. Este adevărat, a reţinut prima instanţă de fond, că între părţi a existat o înţelegere referitoare la paza muncitorilor pârâtei, fapt probat de reclamantă cu facturile depuse la dosar, dar această convenţie nescrisă este anterioară contractului din anul 2008, iar pârâta a achitat integral facturile emise de reclamantă.
Ca atare, prima instanţă de fond a reţinut ca întemeiată excepţia de neexecutare invocată de către pârâtă, întrucât reclamanta nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii contractuale, astfel încât a respins acţiunea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere pentru neefectuarea la termen a lucrărilor de refacere a construcţiei şi la plata contravalorii lucrărilor efectuate cu un terţ, ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând decizia atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 69 din 31 octombrie 2013, Curtea de Apel Suceava a admis apelul reclamantei şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta la plata sumei de 469.000 RON penalităţi de întârziere datorate pe perioada 18 decembrie 2008 – 31 martie 2010, respingând ca nefondate capetele de cerere privind obligarea pârâtei la contravaloarea lucrărilor de refacere efectuate cu un terţ şi de obligare a pârâtei la penalităţi de întârziere până la data efectuării lucrărilor. Totodată, curtea de apel a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 13.361 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în fond şi în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că prin convenţia din anul 2008, pârâta s-a obligat să efectueze pentru reclamantă lucrări de demolare şi refacere a clădirii reclamantei şi, deşi prin această convenţie nu a fost prevăzută obligaţia pârâtei de plată a pazei, acest aspect nu exclude posibilitatea părţilor de a completa obligaţii asumate cu unele noi, decurgând dintr-o necesitate obiectivă.
Ca atare, a reţinut curtea de apel, obligaţiile contractuale se completează cu alte obligaţii asumate de părţi, conform probelor administrate, astfel încât, excepţia de neexecutare a contractului invocată de către intimata–pârâtă este nefondată, în condiţiile în care aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a contravalorii serviciilor de pază prestate de reclamantă.
Instanţa de apel a apreciat ca nefondată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la contravaloarea lucrărilor de refacere a clădirii, efectuate cu un terţ, în condiţiile în care acestea nu au fost niciodată efectuate. Cât priveşte penalităţile de întârziere, curtea de apel a apreciat că acestea sunt datorate până la data finalizării lucrărilor sau până la data la care obligaţia de refacere a clădirii a devenit imposibil de executat – cazul în speţă, în condiţiile în care clădirea a fost în final demolată.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, pârâta, criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate, recurenta–pârâtă a arătat că în speţă a fost încălcat principiul repartizării aleatoriu a dosarelor şi principiul continuităţii completului de judecată, întrucât unul dintre judecătorii legal investiţi, a fost înlocuit cu un alt judecător, fără vreo justificare legală, aspect ce atrage incidenţa art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Recurenta–pârâtă a învederat că decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., curtea de apel însăşi recunoscând că obligaţiile contractuale nu pot fi completate cu alte obligaţii, fără acordul părţilor. Cu toate acestea, aceeaşi instanţă reţine în continuare, că obligaţia pârâtei de plată a contravalorii serviciilor de pază poate fi probată şi cu alte mijloace de probă decât contractul părţilor, astfel încât excepţia de neexecutare a pârâtei este nefondată.
Recurenta–pârâtă a mai arătat că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a clauzelor contractului din anul 2008 dedus judecăţii, reţinând că suma de 1.000 RON penalităţi/zi de întârziere poate fi calculată pe o perioadă mai mare de 30 de zile, contrar conţinutului clauzei 3 din contract astfel încât, în final a stabilit o sumă exorbitantă cu titlu de penalităţi de întârziere. În plus, a arătat recurenta–pârâtă, hala în discuţie – în prezent, demolată, a fost în proiect de demolare încă de la data încheierii contractului din anul 2008, astfel încât demersul reclamantei este lipsit de interes.
S-a mai învederat de către recurenta–pârâtă că decizia instanţei de apel este lipsită de temei legal, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât toate probele administrate dovedesc că intimata–reclamantă a interzis accesul recurentei–pârâte în incinta sa începând cu 3 decembrie 2008, în vederea finalizării lucrărilor de refacere a construcţiei, astfel încât aceasta este în culpă pentru neîndeplinirea obligaţiei contractuale de a-i permite recurentei–pârâte accesul în unitatea sa, în condiţiile în care în contractul părţilor nu a fost prevăzută obligaţia recurentei–pârâte de a plăti contravaloarea unor servicii suplimentare de pază.
Intimata–reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
La termenul de astăzi, recurenta–pârâtă a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii de faţă, având în vedere că în prezent construcţia în litigiu este demolată.
Faţă de conţinutul motivelor de recurs formulate în scris, Înalta Curte reţine că aceasta nu este o excepţie propriu-zisă, ci o dezvoltare a criticilor de nelegalitate formulate în termenul procedural, critici prin care recurenta–pârâtă a susţinut lipsa de interes a reclamantei în declanşarea litigiului de faţă, întemeiată pe acelaşi aspect.
Examinând actele şi lucrările de faţă prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, văzând şi dispoziţiile art. 304 pct. 1, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul declarat este întemeiat pentru următoarele considerente:
Demersul juridic al intimatei–reclamante din prezenta cauză a avut la bază convenţia sinalagmatică din anul 2008 încheiată de părţile în proces, convenţie prin care reclamanta s-a obligat să-i permită pârâtei accesul în incinta sa pentru efectuarea lucrărilor de refacere a unor hale, iar pârâta s-a obligat să efectueze aceste lucrări în termenul contractual sub sancţiunea plăţii penalităţilor de întârziere până la momentul efectuării acestor lucrări şi să suporte contravaloarea eventualelor lucrări de refacere efectuate de reclamantă cu ajutorul unui terţ, astfel cum corect a reţinut prima instanţă de fond. Acestei acţiuni în justiţie, prin care reclamanta a pretins respectarea obligaţiilor asumate contractual de către părţi, recurenta–pârâtă i-a opus excepţia de neexecutare, susţinând nerespectarea de către intimata–reclamantă a presupuselor obligaţii contractuale. Deşi ambele instanţe de fond au reţinut că, din probele administrate, reiese că intimata–reclamantă i-a refuzat pârâtei accesul în incinta sa începând cu data de 3 decembrie 2008, concluzia celor două instanţe de fond este diferită, instanţa de apel apreciind, spre deosebire de instanţa de fond, că excepţia de neexecutare invocată de către pârâtă este nefondată, întrucât aceasta nu şi-ar fi respectat obligaţiile asumate printr-o convenţie separată nescrisă, de plată a contravalori serviciilor de pază. O atare reţinere a instanţei de apel este greşită, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii.
Înalta Curte reţine că excepţia de neexecutare este un efect specific al contractelor sinalagmatice, alături de rezoluţiune sau reziliere şi de riscul contractului, având la bază principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor din astfel de contracte. Conform acestui principiu, fiecare parte contractantă are atât calitatea de debitor, cât şi pe aceea de creditor faţă de cealaltă parte, iar obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia ce revine cocontractantului. Natura juridică a excepţiei de neexecutare este aceea de mijloc de apărare prin care partea căreia i se pretinde executarea propriilor obligaţii contractuale, îi poate pretinde celeilalte părţi să-şi execute propriile obligaţii asumate prin convenţia sinalagmatică, obţinând astfel o suspendare a efectelor prezentei obligaţii, până la momentul la care cealaltă parte îşi executa propriile obligaţii. Una dintre condiţiile principale pentru invocarea excepţiei de neexecutare este ca obligaţiile contractuale să izvorască dintr-unul şi acelaşi contract.
Ca atare, pârâta nu ar putea să invoce excepţia de neexecutare pentru că reclamanta nu şi-a respectat obligaţiile izvorâte dintr-o altă convenţie, după cum nici reclamanta nu poate să paralizeze excepţia de neexecutare invocată de pârâtă, prin afirmarea neîndeplinirii unor obligaţii izvorâte dintr-o altă convenţie.
Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, reţinând că excepţia de neexecutare a contractului din anul 2008 de către reclamantă, excepţie invocată de pârâtă, ar fi fost răsturnată prin dovada neîndeplinirii altor obligaţii asumate de către pârâtă printr-o convenţie anterioară nescrisă. Astfel cum corect a reţinut prima instanţă de fond, obligaţia pârâtei de plată a contravalorii serviciilor de pază a propriilor muncitori, nu face obiectul contractului sinalagmatic din anul 2008, pe care se întemeiază prezenta acţiune, astfel încât neîndeplinirea de către pârâtă a acestor obligaţii nu justifică nerespectarea obligaţiei reclamantei de a permite accesul pârâtei în incinta sa pentru efectuarea lucrărilor de refacere a clădirii de către pârâtă, a căror nerespectare se invocă prin prezentul demers judiciar.
Ca atare, excepţia de neexecutare a contractului invocată de către recurenta–pârâtă este întemeiată, atâta timp cât intimata–reclamantă nu şi-a respectat obligaţia corelativă de a-i permite pârâtei accesul în incinta sa pentru efectuarea lucrărilor de refacere a clădirii, neîndeplinirea altor obligaţii asumate de către recurenta–pârâtă faţă de intimata–reclamantă, neputând fi invocată în acţiunea întemeiată pe convenţia sinalagmatică a părţilor în litigiu, din anul 2008.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea prezentei acţiuni, întrucât, între timp clădirea a fost demolată, Înalta Curte va respinge această apărare a recurentei– pârâte, faţă de principiul fortei obligatorii a contractelor prevăzut de art. 969 C. civ., şi faţă de faptul că, demolarea clădirii a intervenit ulterior neîndeplinirii obligaţiilor ce au făcut obiectul contractului dedus judecăţii.
Înalta Curte reţine ca întemeiat şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., decizia atacată cuprinzând motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, se reţine o neîndeplinire a obligaţiilor asumate contractual de către reclamantă, iar pe de altă parte, curtea de apel apreciază că reclamanta, în ciuda acestei neexecutări, poate pretinde celeilalte părţi executarea propriilor obligaţii contractuale.
În ceea ce priveşte motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că o atare critică de nelegalitate subzistă în ipoteza în care judecătorul care a participat la dezlegarea pe fond a cauzei a fost altul decât acela care a pronunţat hotărârea atacată, fapt nedovedit în prezenta cauză.
În baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei şi va respinge apelul reclamantei ca nefondat.
Faţă de reţinerea acestor motive de nelegalitate, Înalta Curte reţine că nu se mai impune analizarea motivului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. relativ la interpretarea clauzei privind penalităţile de întârziere.
În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata–reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către recurenta–pârâtă, reprezentând taxă de timbru achitată în recurs, astfel cum aceasta a solicitat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC I.M.P.G. SRL Suceava împotriva deciziei nr. 69 din 31 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul formulat de reclamanta SC A. SA Suceava împotriva sentinţei civile nr. 272 din 04 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia civilă, ca nefondat.
Obligă intimata-reclamantă SC A. SA Suceava să plătească recurentei-pârâte SC I.M.P.G. SRL Suceava suma de 2.306 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constatând în taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2391/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2434/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
