ICCJ. Decizia nr. 2384/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2384/2014
Dosar nr. 5676/3/2013
Şedinţa publică din 24 iunie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, la data de 11 februarie 2013, sub nr. 5676/3/2013, reclamantul Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi ca reprezentant al Statului Român, a chemat în judecată pe pârâta Banca C.R. solicitând tribunalului ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 480.000 de euro în echivalent RON, la cursul oficial al Băncii Naţionale Române din ziua plăţii efective, achitată de Ministerul Finanţelor Publice Băncii Comerciale Române în baza scrisorii de garanţie din 15 ianuarie 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 5212 din 27 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 5676/3/2013 s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Ministerul Finanţelor Publice, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe răspunderea civilă delictuală.
În privinţa dreptului substanţial aplicabil cauzei, tribunalul a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 998-999 C. civ. din anul 1864, faţă de prevederile art. 3 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/ 2011.
Astfel, potrivit art. 3 din acest ultim act normativ, faptele juridice săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
În speţa dedusă judecăţii, reclamanţii au arătat că fapta ilicită constă în neîndeplinirea de către pârâta Banca C.R. SA a unor obligaţii procesuale în cadrul procedurii judiciare desfăşurate în dosarele în care au fost pronunţate deciziile civile arătate la pct. 2 lit. a). De asemenea, s-a mai susţinut că nu s-a dat curs procedurii disponibilizării lui T.R.L., deşi dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale.
Tribunalul a constatat că nu s-a dovedit săvârşirea de către pârâtă a niciunei fapte ilicite.
Potrivit art. 1169 C. civ. din anul 1864, cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.
Reclamanţii nu au probat că pârâta ar fi încălcat vreo prevedere legală, în sens larg, care să fi vătămat drepturile subiective sau interesele legitime ale sale.
În acelaşi sens, al faptului că pârâta nu a săvârşit nicio faptă ilicită care să lezeze drepturile subiective sau interesele legitime ale reclamanţilor, s-au avut în vedere şi următoarele prevederi legale:
Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 131/2000 pentru reglementarea situaţiei patrimoniale a Băncii C.R. SA în litigiile izvorâte din activitatea desfăşurată de Banca B. SA până la data radierii acesteia din registrul comerţului, sumele care fac obiectul litigiilor în care este parte Banca C.R. SA, litigii izvorâte din activitatea desfăşurată de Banca B. SA până la data radierii acesteia din registrul comerţului, se garantează irevocabil şi necondiţionat, în numele statului, de către Ministerul Finanţelor Publice.
De asemenea, potrivit art. 2 din acelaşi act normativ, în cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă se stabileşte un cuantum al pretenţiilor mai mare decât valoarea garantată, diferenţa se acoperă de Ministerul Finanţelor din fondurile constituite pentru plata despăgubirilor.
În acelaşi sens sunt şi prevederile H.G. nr. 909/2000 şi ale H.G. nr. 1087/2006.
Aceleaşi aspecte menţionate în O.U.G. nr. 131/2000 se regăsesc şi în scrisoarea de garanţie.
Din interpretarea sistematică a acestor texte legale, tribunalul a constatat că reclamanţii garantează irevocabil şi necondiţionat sumele la care pârâta Banca C.R. SA ar fi fost obligată în cadrul unor litigii izvorâte din activitatea desfăşurată de Banca B. SA.
Din sintagma folosită, «garantează irevocabil şi necondiţionat», rezultă că - indiferent de orice aspecte sau circumstanţe - reclamanţii vor achita sumele la care va fi obligată pârâta în cadrul unor litigii izvorâte din activitatea desfăşurată de Banca B. SA.
Prejudiciul constă în rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană.
Cum cele invocate de reclamanţi nu sjnt fapte ilicite - aşa cum s-a arătat mai sus - tribunalul a reţinut că sumele achitate de reclamanţi nu constituie un prejudiciu al acesteia, fiind efectuată o plată legală.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul Ministerul Finanţelor Publice - în nume propriu şi ca reprezentat al Statului Român.
Prin decizia civilă nr. 416 din 6 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul reclamant Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu şi reprezentat al Statului Român împotriva sentinţei civile nr. 5212 din 27 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
În motivare, instanţa de apel a reţinut că potrivit C. civ. în vigoare la data naşterii raporturilor juridice, obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este executată de bună-voie.
Ceea ce a solicitat reclamanta în cazul de faţă, este de fapt restituirea sumei de 480.000 euro achitată, în plus, conform susţinerilor reclamantei, în baza scrisorii de garanţie din 15 ianuarie 2007 (deci în baza unui raport contractual deşi în drept invocă dispoziţiile art. 998-999 C. civ.).
Instanţa de apel a constată că din cuprinsul scrisorii de garanţie, rezultă că în situaţia în care prin hotărâre judecătorească definitivă, irevocabilă şi învestită cu formulă executorie de obligare la plata se stabileşte un cuantum al pretenţiilor mai mare decât valoarea garantată de 257.400 dolari SUA diferenţa se acoperă de Ministerul Finanţelor Publice din fondurile constituite pentru plata despăgubirilor, iar aceste aspecte sunt menţionate şi în dispoziţiile legale (reţinute de altfel şi de instanţa de fond) şi anume H.G. nr. 909/2000, H.G. nr. 1087/2006, O.U.G. nr. 131/2000.
Ceea ce a invocat reclamanta în susţinerea cererii sale de restituire a sumei achitată în plus este culpa procesuală în care s-a aflat Banca C.R. SA cu ocazia soluţionării litigiilor, pe care aceasta Ie-a avut în instanţe cu reclamantul R.L.T. pentru drepturi băneşti.
Însă, atât timp cât plata s-a efectuat de bună voie, aceste aspecte puteau fi invocate, eventual ca motiv de refuz al efectuării plăţii pentru suma ce depăşea valoarea prevăzută în scrisoarea de garanţie.
Pe de altă parte, instanţa de apel a arătat că, dat fiind raportul juridic dintre părţi stabilit în baza scrisorii de garanţie bancară, care ar atrage eventuala răspundere contractuală, nu pot fi invocate dispoziţii legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală (art. 998-999 C. civ.).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanţii Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi modificarea deciziei atacate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi completată.
Recurenţii consideră că motivarea instanţei de apel reflectă aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală, reiterând cele arătate în cererea de apel.
Astfel, după prezentarea situaţiei de fapt şi a soluţiilor pronunţate în cauză, recurenţii arată că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că executarea obligaţiei stabilite prin scrisoarea de garanţie nu înlătură însă răspunderea intimatei Băncii C.R. SA pentru culpa procesuală reţinută de Curtea de Apel Bucureşti în considerentele deciziei nr. 6796 din 28 octombrie 2011 "De altfel, Curtea observă că însăşi instanţa de recurs a reţinut, în mod justificat, că nu are nici o relevanţă această modificare a petitului acţiunii introductive, cât timp pârâta Banca C.R. nu s-a opus la termenul de judecată la care acţiunea salariatului reclamant a fost modificată sau la termenul imediat următor termenului la care a avut loc modificarea (a se vedea considerentele deciziei pronunţate în recurs)."
Având în vedere aspectele reţinute de Curtea de Apel Bucureşti în considerentele hotărârilor judecătoreşti, recurenţii apreciază că în mod eronat instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că în cauză sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale a acestei instituţii bancare.
Astfel, instanţa a ignorat faptul că intimata Banca C.R. SA a produs apelantului Ministerul Finanţelor Publice un prejudiciu constând în achitarea sumei la care a fost obligată aceasta prin decizia nr. 6796 din 28 octombrie 2011, deşi aşa cum a menţionat anterior aceste drepturi salariale vizau o cu totul altă perioadă (07 aprilie 2005-06 aprilie 2007) decât cea avută în vedere la emiterea scrisorii de garanţie bancară (2002-2005) cu atât mai mult cu cât, în ceea ce priveşte perioada 2002-2004, în considerentele deciziei nr. 6796 din 28 octombrie 2011, irevocabilă, pronunţată ca urmare a cererii de revizuire formulată de Banca C.R., Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că „Totodată, prin decizia pronunţată de instanţa de recurs, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate şi anume, cele referitoare la excepţia autorităţii de lucru judecat pentru perioada 31 octombrie 2002-06 aprilie 2004".
De asemenea, recurenţii arată că vinovăţia sub forma culpei, ca şi condiţie a existenţei răspunderii civile delictuale, rezultă din considerentele deciziei nr. 6796 din 28 octombrie 2011, citate mai sus.
Prin urmare, atitudinea pasivă a intimatei Băncii C.R. SA, pe care aceasta a adoptat-o în cazul cererilor modificatoare succesive a cererii de chemare în judecată, formulate de reclamantul R.L.T., deşi cunoştea consecinţele acestei poziţii procesuale, în sensul modificării obiectului cererii introductive, este asimilată culpei. Culpa intimatei este relevată de Curtea de Apel Bucureşti şi în considerentele deciziei nr. 1766 din 21 martie 2011.
În ceea ce priveşte fapta ilicită, de asemenea, este dovedită existenţa acesteia. în doctrină, fapta ilicită este definită ca orice acţiune sau inacţiune care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Este de reţinut că nu numai acţiunea poate fi ilicită, ci şi inacţiunea. în acest sens, arată că neîndeplinirea de către intimata Banca C.R. SA a obligaţiilor procesuale, reprezintă fapta ilicită a cărei existenţă urmează a fi constată de către instanţă.
O altă faptă ilicită reţinută de instanţele de judecată, se referă la nerealizarea procedurii disponibilizării în cazul lui R.L.T., deşi dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale.
Astfel, în contextul în care, instanţele au reţinut culpa procesuală aparţinând intimatei Băncii C.R. SA care nu s-a opus la modificarea succesivă a cererii de chemare în judecată, nu a comunicat instanţei de judecată nomenclatorul de funcţii, nu a efectuat demersurile necesare în vederea disponibilizării lui R.L.T., aspecte ce au condus pe de o parte la acordarea sumelor reprezentând drepturi salariale pentru o altă perioadă (07 aprilie 2005-06 aprilie 2007) decât cea menţionată în cererea introductivă (2002-2005), iar pe de altă parte, la majorarea sumelor solicitate iniţial cu titlu de despăgubiri, consideră că în cauză este îndeplinită şi condiţia referitoare la existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
La termenul de dezbateri în fond, Înalta Curte a pus în discuţie excepţia nulităţii recursului invocată din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., excepţie asupra căreia a rămas în pronunţare.
Faţă de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., analizând cu prioritate, excepţia nulităţii cererii de recurs invocată din oficiu şi în raport de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Conţinutul motivelor de recurs este identic motivelor de apel, recurenţii nefăcând altceva decât să reitereze în aceeaşi formă nemulţumirile faţă de sentinţa primei instanţe.
Potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, textul impunând, aşadar, ca o condiţie de formă a recursului, menţionarea motivelor de nelegalitate.
Chiar dacă textul de lege sus-menţionat nu prevede în mod expres necesitatea ca aceste critici să combată soluţia instanţei de apel, în raport de argumentele de fapt şi de drept avute în vedere de această instanţă, este fără dubiu că aceste critici trebuie să vizeze considerentele instanţei anterioare, în caz contrar neexistând fundamentul exercitării unui control judiciar asupra hotărârii recurate. De la această regulă se pot abate motivele de ordine publică, ce nu trebuie să aibă legătură în orice situaţie cu argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată cu recurs, dar această problemă nu se pune în speţă, deoarece niciunul dintre motivele de recurs nu constituie motive de ordine publică.
În esenţă, curtea de apel a confirmat soluţia pronunţată de tribunal privind respingerea acţiunii reclamanţilor, constatând că dat fiind raportul juridic dintre părţi stabilit în baza scrisorii de garanţie bancară, care ar atrage eventuala răspundere contractuală, nu pot fi invocate dispoziţii legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală.
Recurenţii au susţinut că hotărârea a fost pronunţată de instanţa de apel cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., însă recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.
Din observarea criticilor formulate se constată că, motivele invocate de către recurenţi în susţinerea recursului lor nu se subscriu nici unuia dintre motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în realitate, toate criticile formulate vizând aspecte de apreciere ori de stabilire a situaţiei de fapt în cauză.
Astfel, deşi recurenţii au exercitat calea de atac a recursului, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii atacate, aceştia îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul de stabilire de către instanţă a situaţiei de fapt, aspecte care nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv, care să permită reanalizarea situaţiei de fapt.
Aşadar, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurent a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel în sensul incidenţei în speţă a dispoziţiilor HG nr. 909/2000, HG nr. 1087/2006 şi O.U.G. nr. 131/2000 şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia.
Simpla nemulţumire a părţii faţă de soluţia pronunţată, fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de instanţă şi legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestuia în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancţionată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.
În cauză, recurenţii-reclamanţi Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti nu s-au conformat, aşadar, dispoziţiilor înscrise în art. 3021şi art. 304 C. proc. civ., întrucât, în declaraţia de recurs, nu au dezvoltat vreun motiv din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., criticile formulate neputând fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege, sens în care, Înalta Curte urmează a da eficienţă dispoziţiilor legale precitate şi pe cale de consecinţă, a constata nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanţii Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nulitatea recursului declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 416 din 6 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2381/2014. Civil. Constatare nulitate act... | ICCJ. Decizia nr. 2386/2014. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
