ICCJ. Decizia nr. 2459/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2459/2014

Dosar nr. 11466/3/2011*

Şedinţa publică din 30 septembrie 2014

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele :

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 14 februarie 2011, reclamanta T.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 600.000 RON reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin trimiterea sa în judecată, de către Direcţia Naţională Anticorupţie, pentru "săvârşirea" infracţiunii de trafic de influenţă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că, la data de 1 septembrie 2005, fiind invitată la sediul P.N.A., i s-a adus la cunoştinţă că, prin Rezoluţia nr. 265 din 30 august 2005, s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de complicitate la infracţiunea de dare de mită şi de luare de mită şi trafic de influenţă.

De fapt, întregul dosar penal şi demararea urmăririi penale împotriva reclamantei şi a altui învinuit şi, ulterior, inculpat din acest dosar, în persoana judecătorului B.V., s-a datorat presiunii unui grup de investitori străini care, sub aparenţa unui contract de asociere în participaţiune, au preluat un imobil al Statului Român, respectiv Cazinoul de la C.V., şi, datorită activităţii infracţionale şi a judecătorului menţionat, s-a anulat autorizaţia de construire a unei extinderi a acestui cazinou, şi, drept urmare, s-a sistat şi posibilitatea obţinerii de profit a acestor investitori, ştiut fiind că, în Israel, jocurile de noroc sunt interzise.

Prin Rechizitoriul din data de 28 octombrie 2005, înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. 3483 din 31 octombrie 2005, Departamentul Naţional Anticorupţie din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din cadrul Ministerului Public, a trimis-o în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, faptă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Potrivit Sentinţei penale nr. 185 din data de 16 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 34762/2/2005, reclamanta (cât şi ceilalţi doi inculpaţi) a fost achitată în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen.

În baza Deciziei nr. 510 din 12 februarie 2008 pronunţată în acelaşi dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, şi, pe cale de consecinţă, a menţinut soluţia instanţei de fond, respectiv achitarea reclamantei.

Reclamanta a menţionat că, o perioadă de aproximativ 2 ani şi jumătate, începând cu data de 30 august 2005, data Rezoluţiei nr. 265 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în baza căreia s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa, şi până la data de 12 februarie 2008, data pronunţării soluţiei definitive şi irevocabile de achitare, a fost supusă unei permanente stări de tensiune care, ulterior, i-a afectat sănătatea, precum şi oprobriului public, atât la nivelul colegilor săi avocaţi, cât şi la nivelul întregii societăţi, i-a fost ştirbită atât onoarea şi demnitatea personală, cât mai ales profesională, în concret, i-au fost încălcate drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care solicită obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri în cuantum de 600.000 RON reprezentând daune morale.

S-a arătat de reclamantă că Direcţia Naţională Anticorupţie este răspunzătoare pentru încălcarea art. 6 pct. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale prin fapta procurorului care a dispus trimiterea reclamantei în judecată, deşi la dosarul cauzei, în faza de urmărire penală, nu au existat probe care să răstoarne prezumţia de nevinovăţie.

De asemenea, declaraţiile publice ale fostului ministru al justiţiei, reprezentant al statului, încalcă prezumţia de nevinovăţie, de vreme ce vorbeşte de o persoana "coruptă", deci de o persoană care a săvârşit o infracţiune de corupţie, înainte ca o instanţă de judecată să-i stabilească vinovăţia printr-o hotărâre definitivă, aceeaşi situaţie, respectiv încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, se desprinde şi din articolele din ziarele de la acea vreme, articole care aveau la bază comunicate ale biroului de presă al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Toate aceste fapte i-au aduse grave prejudicii imaginii şi prestigiului profesional al reclamantei, punându-şi amprenta inevitabil şi asupra clientelei sale.

Pe lângă răspunderea statului pentru fapta proprie, răspundere determinată de încălcarea unor drepturi recunoscute şi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta a arătat că îşi întemeiază acţiunea, în subsidiar, şi pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., text de lege ce instituie o răspundere civilă pentru fapta altuia.

În privinţa daunelor materiale, acestea sunt determinate, pe de o parte, de pierderea clientelei în acea perioadă, iar, pe de altă parte, de cheltuielile efective suportate pentru tratarea sănătăţii sale.

Prin Sentinţa civilă nr. 2076 din 5 decembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 200.000 RON cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în baza probelor administrate în cauză, că, în urma denunţului formulat de către numitul C.S., reprezentant al SC Q.I.I. SRL, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, s-a format Dosarul nr. 265/P/2004, în care s-a întocmit rechizitoriul, la data de 28 octombrie 2005, prin care reclamanta a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la dare de mită, complicitate la luare de mită şi trafic de influenţă, alături de alţi doi inculpaţi: M.M.R. şi B.V., acesta din urmă fiind judecător la Tribunalul Bucureşti.

Prin Sentinţa penală nr. 1895 din 16 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanta şi ceilalţi doi inculpaţi din dosarul penal au fost achitaţi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. pentru infracţiunea de trafic de influenţă, apreciindu-se de către instanţa penală de fond că situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu nu se circumscrie normelor de drept penal, nefiind prevăzută de legea penală, soluţie menţinută în recurs.

Tribunalul a apreciat că, în cauză, s-a produs o încălcare a dreptului persoanei la libertate, siguranţă şi demnitate, aspect ce converge la dovedirea existenţei unui prejudiciu moral.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, tribunalul a apreciat că suma de 200.000 RON este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral suferit, având în vedere că valoarea daunelor morale trebuie stabilită doar la momentul producerii prejudiciului, respectiv perioada 28 octombrie 2005 (data întocmirii rechizitoriului în dosarul penal) - 12 februarie 2008 (data pronunţării Înaltei Curţi asupra recursului declarat de parchet în dosarul penal).

Din acest punct de vedere, tribunalul a reţinut că pretenţiile privind daunele morale au rolul de a diminua prejudiciul suferit ca urmare a afectării vieţii de familie, supunerea unui oprobriu public prin mediatizarea excesivă a cauzei.

În aprecierea cuantumului daunelor morale literatura şi practica de specialitate au în vedere importanţa valorilor lezate, dar şi persoana care suferă vătămarea. Valoarea, aşa cum este ea analizată în doctrină, are nu numai un conţinut obiectiv, fiind expresia unor cerinţe sau necesităţi umane, ci şi un conţinut subiectiv, constând în preţuirea dată de către subiect acestei valori.

În consecinţă, prejudiciul va fi cu atât mai important cu cât valoarea lezată este mai importantă pentru partea vătămată.

Astfel, instanţa a avut în vedere faptul că reclamanta, avocat în cadrul Baroului Bucureşti, a fost suspendată din această calitate ca urmare a intensei mediatizări asupra situaţiei sale de inculpată într-un dosar de mită şi de trafic de influenţă, cu conotaţii negative faţă de persoana inculpată, că personalitatea, viaţa, onoarea şi prestigiul reclamantei, raportat la faptele sale anterioare, au fost prejudiciate în mod evident.

Totodată, instanţa de fond a reţinut faptul că reclamantei, datorită intensei mediatizări a cauzei, i-a fost cauzat un prejudiciu de imagine, fiindu-i încălcată astfel o componentă a vieţii private, motiv pentru care îşi găsesc pe deplin aplicabilitatea prevederile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră în art. 10 parag. 1 faptul că "orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere".

Cu toate acestea, tribunalul a apreciat că, prin declaraţiile publice ale fostului ministru al justiţiei, reprezentant al statului, care vorbea despre reclamantă ca de o persoană "coruptă", deci de o persoană care a săvârşit o infracţiune de corupţie, înainte ca o instanţă de judecată să stabilească vinovăţia reclamantei printr-o hotărâre definitivă, precum şi prin comunicatele biroului de presă al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, care a oferit date din dosarul de urmărire penală, statul este răspunzător de declaraţiile date în acest sens şi prin care s-a inoculat afirmaţia că "inculpaţii (printre care se număra şi reclamanta) ar fi vinovaţi" de infracţiunile pentru care ulterior au fost trimişi în judecată.

Criteriile care au constituit fundamentul cererii de chemare în judecată au avut în vedere consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei acesteia pe tot parcursul desfăşurării procesului penal, elemente de care instanţa trebuie să ţină seama, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Prin urmare, pentru stabilirea despăgubirilor echivalente daunelor morale, instanţa trebuie să aibă în vedere consecinţele negative suferite de reclamantă pe plan fizic şi psihic, importanţa şi gradul de atingere a valorilor morale lezate, intensitatea perceperii consecinţelor vătămării, gradul de afectare a situaţiei profesionale şi sociale a persoanei păgubite.

Or, din acest punct de vedere, tribunalul a apreciat că suma de 200.000 RON acordată cu titlu de daune morale respectă principiul proporţionalităţii mai sus menţionat.

Chiar dacă o cuantificare exactă a prejudiciului moral suferit de reclamantă este imposibilă, apreciind totuşi că despăgubirile ce se acordă trebuie să fie proporţionale cu prejudiciul ce se impune a fi reparat, tribunalul, prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiilor evocate, a apreciat că prin stabilirea unor despăgubiri de 200.000 RON se va realiza o compensare bănească echitabilă a daunelor inerente suportate de reclamantă, care a fost supusă unei permanente stări de tensiune ce i-a afectat sănătatea, precum şi oprobriului public, atât la nivelul colegilor săi avocaţi, cât şi la nivelul întregii societăţi, i-a fost ştirbită atât onoarea şi demnitatea personală, cât mai ales profesională, în concret, punându-şi amprenta inevitabil şi asupra clientelei sale.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta T.C., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin Decizia civilă nr. 190 A din 8 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 11466/3/2011, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-reclamantă T.C. şi apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva Sentinţei civile nr. 2076 din 5 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 11466/3/2011.

Pentru a decide astfel, analizând actele şi lucrările dosarului sub aspectul motivelor de apel invocate, Curtea a constatat că apelurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Curtea a apreciat că instanţa de fond în mod just a constatat că procedurile judiciare din faţa organelor de urmărire penală, finalizate cu trimiterea în judecată a apelantei-reclamante, au fost susceptibile de a produce suferinţe pe plan moral, social şi profesional de natură să lezeze demnitatea şi onoarea reclamantei.

Susţinerea apelantului-pârât în sensul că apelanta-reclamantă nu ar avea dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, întrucât aceasta nu a fost condamnată pe nedrept şi nici nu a fost privată de libertate, contravine principiului răspunderii civile delictuale şi spiritului art. 504 C. proc. pen., care raportează răspunderea statului pentru repararea prejudiciului adus persoanei care a suferit de pe urma procedurilor judiciare, de achitarea acesteia, fără distincţie, indiferent de temeiul achitării şi de infracţiunea pentru care a intervenit achitarea.

Acordarea daunelor morale în favoarea apelantei-reclamante se justifică atâta vreme cât cercetările penale, finalizate cu trimiterea în judecată a apelantei-reclamante, au fost intens mediatizate, iar declaraţiile publice ale fostului ministru al justiţiei şi comunicatele biroului de presă al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, care au oferit date din dosarul de urmărire penală, au indus opinia că apelanta-reclamantă este vinovată de săvârşirea unor infracţiuni de corupţie.

În acest mod a fost nesocotită prezumţia de nevinovăţie, principiu consacrat de art. 23 alin. (11) din Constituţia României, care prevede că, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, persoana este considerată nevinovată.

Împotriva acestei decizii au promovat recurs, atât reclamanta T.C., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin Decizia civilă nr. 1273 din 8 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamanta T.C. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, a modificat decizia recurată, a admis apelurile declarate de reclamanta T.C. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza instanţei de apel pentru evocarea fondului.

Pentru a decide în acest fel, Înalta Curte a reţinut că problema temeiului juridic al cererii deduse judecăţii reprezintă o chestiune disputată între părţi, după cum există un dezacord cu privire la acelaşi aspect între soluţia primei instanţe (şi decizia instanţei de apel, recurenta-reclamantă însăşi concepând critici referitoare la reţinerea în apel a unui temei juridic pe care îl consideră inaplicabil.

Pentru corecta calificare a cererii de chemare în judecată este necesară în primul rând observarea temeiurilor de fapt ale cererii, astfel cum au fost reţinute de instanţele de fond.

Astfel, s-a constatat că prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a solicitat daune morale în sumă de 900.000 RON, potrivit precizării de la dosar primă instanţă, pentru următoarele fapte, pe care reclamanta le-a calificat ca fiind ilicite, în contextul în care a invocat dispoziţiile art. 1000 alin. (3), prevalându-se şi de dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Recurenta, în cuprinsul cererii introductive, a conchis că prin toate faptele descrise în acţiune au fost aduse grave prejudicii imaginii şi prestigiului său profesional, ceea ce, inevitabil, şi-a pus amprenta şi asupra clientelei sale (în legătură cu care a invocat încălcarea art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie).

Faţă de cele anterior redate, Înalta Curte a reţinut că trebuie avute în vedere că acestea sunt temeiurile de fapt ale cererii, astfel că celelalte elemente şi motive noi invocate în căile de atac, inclusiv în cuprinsul motivelor de recurs, nu pot fi analizate, întrucât se opun dispoziţiilor art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ.; fiecare asemenea faptă pretins ilicită de către recurenta-reclamantă adaugă obiectului cererii de chemare în judecată, faţă de temeiul delictual al acţiunii (lato sensu), care, teoretic, are aptitudinea de a genera o reparaţie proprie.

Ambii recurenţi susţin inaplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., text care prevede, de asemenea, o premisă specifică, anume condamnarea definitivă a unei persoane urmată de achitare, caz în care această normă, într-adevăr, nu poate fi reţinută ca temei al cererii, în condiţiile în care recurenta reclamantă nu a fost supusă vreunei măsuri privative de liberate (reţinere, arestare, ori chiar obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara) în cursul derulării procedurii judiciare penale împotriva sa.

Odată infirmată incidenţa în speţă a normei speciale, trebuie identificat textul legal pe temeiul căruia cererea de chemare în judecată să fie analizată, sens în care instanţa este obligată prin dispoziţiile art. 3 C. civ. (deşi cererea de chemare în judecată este formulată ulterior intrării în vigoare a Noului C. civ., faptele reclamate sunt săvârşite anterior acestei date, astfel că sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1865, sens în care prevede art. 6 alin. (2) Noul C. civ.).

Astfel, recurenta-reclamantă invocă, în principal, prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi, în subsidiar, dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

Înalta Curte a constatat, însă, că în mecanismul de aplicare a Convenţiei, invocarea directă a dispoziţiilor Convenţiei nu este posibilă, soluţie dispusă şi prin prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea Convenţiei intrând în discuţie când standardul unei norme din dreptul intern (stricto sensu, acte normative adoptate de autorităţile române în procesul de legiferare, întrucât lato sensu şi Convenţia este parte a dreptului intern) este inferior standardului european, astfel încât, dacă se constată de instanţă în acest sens, norma internă va fi înlăturată de la aplicare şi se va face aplicarea directă a prevederilor convenţionale (Convenţia şi jurisprudenţa Curţii); prin urmare, este necesară evaluarea prioritară a cererii pe temeiul dispoziţiilor dreptului intern.

Pentru a se statua cu privire la eventuala incidenţă a art. 1000 alin. (3) C. civ. (text invocat de reclamantă) trebuie a se observa contextul în care se plasează norma specială înlăturată de la aplicare, raportat la art. 52 alin. (3) din Constituţie şi art. 96 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Observând cele enunţate prin cererea de chemare în judecată, rezultă că recurenta-reclamantă impută faptele descrise Direcţiei Naţionale Anticorupţie, procurorilor (posibil, de caz), fostului ministru al justiţiei, precum şi, generic, mass-mediei care a mediatizat procesul penal etc.

În aceste condiţii, este prioritar a se demonstra că între fiecare dintre aceştia (presupuşi făptuitori) şi Statul Român chemat în judecată exista, la data săvârşirii faptei, un raport de prepuşenie potrivit criteriilor doctrinare ce definesc această noţiune: existenţa raportului de subordonare care îşi are temeiul că pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat o unei persoane fizice o anumită însărcinare; esenţial este că, la momentul săvârşirii faptei, cel chemat în judecată în calitate de comitent avea autoritatea de a da instrucţiuni celui care îndeplinea atribuţiile încredinţate, de a-i supraveghea, îndruma şi controla activitatea desfăşurată în exercitarea acestor atribuţii. Instanţa a stabilit că vor fi avute în vedere dispoziţiile O.U.G. nr. 43/2002, dispoziţiile C. proc. pena., Legii nr. 554/2001 şi Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială.

Prin Decizia civilă nr. 358A din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în majoritate, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-reclamantă T.C. şi de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Municipiul Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 2076 din 5 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 11466/3/2011.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin Rezoluţia nr. 265 din 30 august 2005 s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva apelantei-reclamante sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de complicitate la infracţiunea de dare de mită şi de luare de mită şi trafic de influenţă, iar prin Rechizitoriul din data de 28 octombrie 2005, aceasta a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea acestor infracţiuni, alături de alţi doi inculpaţi: M.M.R. şi B.V., acesta din urmă fiind judecător la Tribunalul Bucureşti.

Prin Sentinţa penală nr. 1895 din 16 noiembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a dispus achitarea apelantei reclamante şi a celorlalţi doi inculpaţi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru infracţiunea de trafic de influenţă, apreciindu-se de către instanţa penală de fond că situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu nu se circumscrie normelor de drept penal, nefiind prevăzută de legea penală.

Această soluţie a fost menţinută de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, prin Decizia nr. 510 din 12 februarie 2008, a respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Sentinţei penale nr. 185 din 16 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Instanţa de apel, având în vedere îndrumările instanţei de control judiciar, cu privire la stabilirea temeiului de drept al cererii deduse judecăţii, a reţinut că:

Prin notele scrise aflate la dosarul de apel, se învederează de către apelanta-reclamantă că temeiul de drept al cererii formulate este, în principal, art. 6 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Apelanta-reclamantă a precizat că temeiul de drept, invocat în subsidiar, este art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864.

În ceea ce priveşte temeiul de drept invocat, instanţa de apel a constatat că T.C. a solicitat angajarea răspunderii obiective a Statului Român, din prisma dispoziţiilor art. 6 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 20 din Constituţia României: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".

De asemenea, conform art. 52 din Constituţia României "(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă".

Este relevantă pentru soluţionarea pe fond a cauzei împrejurarea că se solicită angajarea răspunderii obiective a Statului Român şi nu angajarea răspunderii subiective a acestuia.

În acest context au fost invocate ca temei principal dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nu dispoziţiile interne, care reglementează răspunderea civilă delictuală, deoarece răspunderea reglementată de art. 998 - 1000 C. civ. din 1864 are la bază ideea de culpă, şi nu de răspundere obiectivă, independentă de orice culpă.

Având în vedere situaţia premisă stabilită, instanţa de apel învederează că, în mod corect, au fost invocate dispoziţiile art. 6 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în mod direct, prin mecanismul prevăzut de art. 20 din Constituţia României, având în vedere că, în dreptul intern nu există nicio reglementare cu privire la angajarea răspunderii obiective a Statului Român pentru faptele comise de către reprezentanţii săi, care nu sunt prin ele însele considerate fapte ilicite, ci care determină angajarea răspunderii, ca efect al împrejurării că nu au fost validate de către instanţa de judecată şi au avut drept consecinţă achitarea persoanei în cadrul unei proces penal.

În acest sens, Curtea a reţinut că, potrivit normelor constituţionale şi a dispoziţiilor interne (art. 504 C. proc. pen., Legea nr. 303/2004 şi art. 998 - 1000 C. civ. din 1864):

- statul răspunde patrimonial doar pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanţie, iar nu pentru faptă proprie);

- dacă erorile judiciare sunt săvârşite în procesele penale, repararea prejudiciilor cauzate prin acestea sunt stabilite de art. 504 C. proc. pen.

- în cazul în care erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale, statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor şi numai în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Având în vedere această modalitate de reglementare şi împrejurarea că faptele imputate de către T.C. nu se circumscriu niciuneia dintre formele de răspundere existente în legislaţia românească, au fost invocate normele europene, care permit angajarea unei răspunderi obiective a statului pentru trimiterea în judecată a unei persoane acuzate de comiterea unei fapte penale, care a fost achitată, în mod definitiv şi irevocabilă de către instanţa de judecată. Invocarea normelor europene în contextul menţionat se impune, în raport de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.

În raport de toate considerentele menţionate, instanţa de apel a reţinut că este nu numai posibilă, dar şi necesară analizarea faptelor imputate de către T.C., din prisma normelor europene invocate.

Apelanta-reclamantă susţine că angajarea răspunderii statului trebuie să se realizeze pentru următoarele fapte:

1. derularea urmăririi penale împotriva sa în perioada 30 august 2005 (data rezoluţiei D.N.A.) - 12 februarie 2008 data pronunţării soluţiei definitive de achitare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împrejurare de natură a o supune unei permanente stări de tensiune care i-a afectat în mod grav şi iremediabil sănătatea, imaginea şi reputaţia profesională;

2. încălcarea de către Direcţia Naţională Anticorupţie (în calitate de reprezentant al statului) a dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin tergiversarea soluţionării cauzei ca urmare a formulării unei cereri de strămutare de la instanţa din Bucureşti, în cursul judecăţii penale;

3. încălcarea de către Direcţia Naţională Anticorupţie a art. 6 parag. 2 din Convenţia Europeană prin fapta procurorului care a dispus trimiterea în judecată a reclamantei, deşi la dosarul cauzei, în faza de urmărire penală, nu au existat probe care să răstoarne prezumţia de nevinovăţie; în acelaşi context a invocat şi încălcarea prezumţiei de nevinovăţie ce opera în favoarea sa, prin fapta procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a o denigra cu bună ştiinţă în mediul în care îşi desfăşura activitatea, ceea ce a cauzat grave prejudicii imaginii şi prestigiului profesional al reclamantei, avocat de profesie;

4. declaraţiile publice ale fostului ministrul al justiţiei, reprezentant al Statului prin care s-a încălcat prezumţia de nevinovăţie, întrucât s-a vorbit de o persoană coruptă, deci, de o persoană care a săvârşit o infracţiune de corupţie, înainte ca instanţa de judecată să îi stabilească vinovăţia printr-o hotărâre definitivă;

5. încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prin articole din presă de la acea vreme, articole ce aveau la bază comunicate ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie;

- prezumţia de nevinovăţie a fost încălcată de procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi prin faptul că aceştia au considerat drept mijloace de probă convorbirile telefonice dintre reclamantă şi clientul său, M.M.R., în calitatea sa de mandatar al tatălui său, convorbiri apărate de principiul confidenţialităţii şi al secretului profesional; în acest context, s-a invocat ulterior, şi încălcarea dreptului la viaţă privată ocrotit şi garantat de art. 8 din Convenţia Europeană.

6. procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în calitatea lor de reprezentanţi ai Statului, se fac vinovaţi de atragerea oprobriului public asupra reclamantei, nu numai prin prezentarea cazului în mass-media, dar şi prin expunerea sa la dispreţul public în "calitate" de inculpat, prin citarea, invitarea, aducerea sa în incinta instanţelor de judecată (în care era cunoscută ca un avocat corect, cinstit şi bine pregătit profesional) şi a parchetului, ca inculpat, în mod repetat, timp de 2 ani şi jumătate pentru o faptă pe care nu a săvârşit-o.

În ceea ce priveşte faptele imputate, instanţa de judecată a reţinut că faptele acestea, apreciate în mod singular, nu pot fi considerate ca fapte ilicite, deoarece instrumentarea urmăririi penale şi trimiterea în judecată a apelantei-reclamante nu pot fi considerate ca fiind fapte ilicite, deoarece reprezintă activităţi care se desfăşoară în cadrul procesului penal.

Statul răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, dar nu pentru o faptă săvârşită de o altă persoană, ci în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie. Răspunderea va fi angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv. Ideea justificativă o constituie garanţia obiectivă pentru riscurile pronunţării unor hotărâri sau lucrări ori a unor măsuri, care, deşi nu sunt nelegale, nu corespund exigenţelor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi sunt de natură a crea prejudicii justiţiabililor.

În acest sens, instanţa de apel învederează că efectuarea actelor de urmărire penală şi trimiterea în judecată a unei persoane reprezintă o activitate jurisdicţională, prevăzută de legea penală şi nu poate fi considerată, prin ea însăşi, ca fiind o activitate ilicită sau nelegală.

Curtea a reţinut că răspunderea obiectivă a statului se angajează chiar dacă derularea urmăririi penale s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale şi în depline condiţii de legalitate, deoarece statul trebuie să răspundă de împrejurarea că o persoană a suportat rigorile unui proces penal, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil prin nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie.

În ceea ce priveşte prejudiciul, Curtea învederează că este evident că o persoană, faţă de care s-a dispus trimiterea în judecată pentru comiterea unei fapte penale, suportă consecinţele negative atât în plan personal, în plan social, dar şi în profesional.

Cu privire la legătura de cauzalitate, aceasta rezultă din însăşi derularea urmăririi penale şi trimiterea în judecată a reclamantei, în raport de soluţia de achitare pronunţată de către instanţa de judecată.

Cu privire la criticile din apel formulate de către ambii apelanţi în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, instanţa de apel învederează că sunt nefondate, deoarece prima instanţă a stabilit în mod corect cuantumul acestora.

Având în vedere toate aspectele menţionate, instanţa de apel a statuat că suma stabilită de către prima instanţă cu titlu de despăgubiri morale este fondată, motiv pentru care va considera că sunt nefondate criticile ambilor apelanţi pe acest aspect.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta T.C., care a criticat decizia pronunţată în apel cu privire la opinia separată a doamnei judecător C.M.S. referitor la analizarea de către aceasta a temeiului juridic invocat la formularea cererii de chemare în judecată şi la cuantumul daunelor care nu au fost corect apreciate de instanţele anterioare.

În esenţă, reclamanta a susţinut că în mod greşit s-a reţinut în opinia separată că nu există temei juridic de drept intern pentru acordarea daunelor morale şi materiale, întrucât din perspectivă convenţională i-au fost încălcate mai multe drepturi prevăzute de art. 6 alin. (2), art. 8 şi art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

De asemenea, s-a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. Au fost analizate în mod eronat condiţiile răspunderii civile delictuale, neluându-se în seamă comunicatele de presă ale parchetului şi ale ministrului justiţiei, preluate de media şi articolele de presă care au indus ideea vinovăţiei celor trei inculpaţi care, ulterior, au fost achitaţi.

Reclamanta a criticat opinia majoritară sub aspectul cuantumului daunelor acordate, reţinându-se că în raport de suferinţele fizice şi psihice la care a fost supusă pe parcursul procesului penal, trebuia să-i fie acordată o sumă mai mare de 200.000 RON, în raport de suma precizată în faţa instanţelor anterioare.

Împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, criticând soluţia din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O primă critică vizează faptul că instanţa de apel a nesocotit îndrumările stabilite de instanţa de control judiciar, încălcând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. întrucât prin decizia de casare au fost admise recursurile declarate în cauză şi a fost modificată decizia recurată cu consecinţa admiterii apelurilor, anulării sentinţei de fond şi trimiterii cauzei la instanţa de apel pentru evocarea fondului.

De asemenea, prin aceeaşi decizie de casare s-a stabilit cu caracter irevocabil că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile speciale prevăzute de art. 504 C. proc. pen., deoarece reclamanta nu a fost privată de libertate şi nici nu a fost condamnată pentru ca ulterior să fie achitată, ci trimiterea sa în judecată s-a soldat cu pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare.

Pentru acelaşi motiv, instanţa de recurs a constatat că nu se aplică nici art. 3 din Protocolul 7 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, norma europeană având premise similare.

Înalta Curte a mai constatat şi că invocarea directă a dispoziţiilor Convenţiei nu este posibilă, având în vedere că potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea Convenţiei intră în discuţie numai dacă instanţa ar constata că standardul normei din dreptul intern este inferior standardului european, situaţie în care norma internă va fi înlăturată de la aplicare şi se va face aplicarea directă a prevederilor convenţionale (Convenţia şi jurisprudenţa Curţii).

Prin urmare, a arătat instanţa supremă că, în speţă, era necesară evaluarea prioritară a cererii pe temeiul dispoziţiilor dreptului intern, art. 998 - 999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ.

În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti, pe de o parte nu se mai putea pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei Sentinţei de fond nr. 2076/2011 a Tribunalului Bucureşti, deoarece aceasta a fost anulată de instanţa supremă prin decizia de casare, iar pe de altă parte, singurul aspect pe care trebuia să-l analizeze cu ocazia soluţionării cauzei era îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru răspunderea civilă delictuală.

Recursurile sunt nefondate.

În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta T.C., Înalta Curte constată că, în primul rând, s-au formulat critici privind raţionamentul jurisdicţional expus de judecătorul din apel în opinia separată la Decizia nr. 358/A din 19 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

În conformitate cu dispoziţiile art. 264 C. proc. civ., părerea judecătorilor rămaşi în minoritate se va redacta odată cu hotărârea, însă acest text raportat la art. 261 C. proc. civ. impune concluzia că numai dispozitivul deciziei pronunţate de complet, în majoritate, produce efecte juridice faţă de părţi.

Înalta Curte constată că ceea ce critică reclamanta sunt considerentele opiniei separate, instanţa de apel respingând, în opinia majoritară, ca neîntemeiate apelurile declarate de T.C. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. Or, în sistemul C. proc. civ. de la 1865, cu modificările şi completările ulterioare, nu este admisibilă exercitarea unei căi de atac împotriva considerentelor opiniei separate, părţile având numai opţiunea de a contesta soluţia pronunţată, aşa cum aceasta reiese din dispozitiv. Jurisprudenţa internă a instanţelor române este constantă în a statua că în sistemul vechiului cod de procedură civilă nu se poate declara recurs împotriva considerentelor unei hotărâri judecătoreşti, atunci când soluţia este favorabilă părţii interesate.

În consecinţă, Înalta Curte constată că nu se impune analizarea criticilor formulate de reclamantă privind argumentele de fapt şi de drept reţinute de Curtea de Apel Bucureşti în opinia separată a hotărârii pronunţate.

În al doilea rând, reclamanta a formulat în recurs critici privind cuantumul daunelor morale menţinute de instanţă, prin respingerea apelului, arătând că a suferit consecinţe foarte grave pe plan fizic, ca urmare a stresului suferit pe parcursul procesului penal, aspect care nu a fost luat în considerare de instanţele anterioare.

Şi sub acest aspect criticile formulate de reclamantă sunt nefondate.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, Tribunalul Bucureşti a apreciat că reclamanta a fost prejudiciată, prin încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, şi că i se cuvin daune morale, raportându-se la probele administrate în cauză.

Ceea ce se critică de către recurentă nu este existenţa prejudiciului, care de altfel a fost confirmat de Tribunalul Bucureşti prin soluţia pronunţată, ci întinderea acestuia şi cuantumul acordat, ceea ce constituie un element de apreciere a probatoriului, respectiv de temeinicie a hotărârii atacate, aspect ce nu mai poate fi supus analizei instanţei de recurs, întrucât nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Pe de altă parte, sunt nerelevante referinţele făcute la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte violarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale legate de cinste, demnitate, onoare şi prestigiu social, care îndreptăţeşte victima la daune morale, deoarece, aşa cum s-a menţionat în precedent, existenţa prejudiciului a fost recunoscută şi au fost acordate daune morale reclamantei de către instanţa de fond.

Or, în speţă, nemulţumirea recurentei T.C. vizează cuantumul daunelor acordate, ceea ce implică aprecierea probelor, aspect care excede analizei instanţei de recurs.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul formulat de reclamanta T.C.

Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este nefondat.

Examinând susţinerile recurentului, Înalta Curte reţine că acestea se subsumează dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmând să fie analizate din această perspectivă.

Sunt neîntemeiate criticile privind nerespectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul nerespectării indicaţiilor date de instanţa de casare privind stabilirea temeiului de drept al acţiunii.

Astfel, trebuie subliniat că prin Sentinţa penală nr. 1895 din 16 noiembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a dispus achitarea apelantei reclamante şi a celorlalţi doi inculpaţi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru infracţiunea de trafic de influenţă, apreciindu-se de către instanţa penală de fond că situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu nu se circumscrie normelor de drept penal, nefiind prevăzută de legea penală.

Această soluţie a fost menţinută de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, prin Decizia nr. 510 din 12 februarie 2008, a respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Sentinţei penale nr. 185 din 16 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

S-a statuat de către instanţa penală că potrivit dispoziţiilor art. 52 C. proc. pen., orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă. De asemenea, conform dispoziţiilor art. 66 C. proc. pen., legiuitorul, concretizând regula fundamentală a prezumţiei de nevinovăţie, instituie în sarcina acuzării obligaţia dovedirii învinuirii şi dă dreptul inculpatului să propună probe în apărare. Mai mult, principiile contradictorialităţii şi prezumţiei de nevinovăţie capătă noi valenţe în faza de judecată, când instanţa este chemată să asigure nu numai echilibrul armelor şi egalitatea de şanse, ci şi soluţionarea cauzei, potrivit legii şi adevărului.

Din cuprinsul deciziei penale rezultă că faptele materiale îndeplinite de inculpaţi nu intră în sfera ilicitului penal şi că în mare parte, acuzaţiile aduse inculpaţilor B.V., M.M.R. şi T.C. s-au bazat pe prezumţii de infracţionalitate rezultate din interpretarea unor împrejurări faptice, astfel încât soluţia de achitare pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică.

În acţiunea civilă formulată de reclamanta T.C., ulterior pronunţării hotărârilor penale, s-a invocat de către aceasta, ca temei de fapt, înfrângerea prezumţiei de nevinovăţie, pe parcursul judecării cauzei penale, prin: publicarea în presă a unor comunicate emise de reprezentanţii parchetului ce prezentau săvârşirea de infracţiuni de către cei trei inculpaţi; declaraţii date de ministrul justiţiei ce prezentau inculpaţii ca fiind persoane corupte şi prezentarea cauzei în mass-media, toate acestea inducând publicului ideea de vinovăţie a acestora. S-a arătat că din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului au fost încălcate dispoziţiile art. 6 şi 8 ale documentului arătat, precum şi a art. 1 din Protocolul 1, adiţional convenţiei.

Prin hotărârea de casare, instanţa de recurs a statuat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi că instanţa de apel trebuie să indice temeiul de drept intern pentru acordarea despăgubirilor către reclamantă.

Or, instanţa nu a stabilit că temeiul de drept intern ar fi textul menţionat, ci a analizat modul cum operează răspunderea statului, în raport de situaţia invocată de reclamantă în acţiunea introductivă, acţiune în pretenţii, prin care au fost solicitate despăgubiri pe calea dreptului comun pentru prejudiciul cauzat.

De altfel, judecătorul cauzei era obligat să analizeze litigiul, sub sancţiunea denegării de dreptate, în raport de dispoziţiile art. 3 C. civ. de la 1864. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004: "Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă."

În considerente s-au făcut aprecieri la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la asigurarea garanţiilor privind dreptul la un proces echitabil, garanţii care trebuie respectate, indiferent de soluţia pronunţată pe fondul cauzei, atât în procesul penal, cât şi în procesul civil.

Înalta Curte constată că faptele imputate de T.C. procurorilor nu pot fi considerate ca fapte ilicite, deoarece instrumentarea urmăririi penale şi trimiterea în judecată a reclamantei reprezintă activităţi care se desfăşoară în cadrul procesului penal. Aşa fiind, în speţă nu se poate reţine ca temei de drept răspunderea civilă delictuală, ceea ce atrage obligaţia judecătorului de a acţiona în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României.

În acest context, trebuie luate în considerare nu numai prevederile art. 52 şi art. 66 din C. proc. pen. ca reglementări de drept intern, dar şi cele ale art. 6 alin. (2) din Convenţia Europeană, ale Recomandării Rec (2003) 13 a Consiliului de Miniştri şi jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg în această materie.

Astfel, potrivit principiului nr. 2, care are drept titlu "Prezumţia de nevinovăţie", principiu enunţat prin anexa la recomandarea menţionată: "Respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie este parte integrantă din dreptul la un proces echitabil. În mod corespunzător, opiniile şi informarea despre procesele penale în derulare trebuie să fie comunicate şi diseminate prin media, numai dacă acestea nu prejudiciază prezumţia de nevinovăţie a suspectului sau acuzatului.".

De asemenea, în conformitate cu principiul 11, din acelaşi document al Consiliului Europei, care are drept titlu "Publicitatea care prejudiciază înaintea fazei de judecată" se arată că: "În cazul în care acuzatul poate demonstra că furnizarea de informaţii este foarte probabil să aibă ca rezultat sau a avut ca rezultat o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, atunci trebuie să aibă un remediu legal eficient".

Or, în speţă, dificultatea instanţelor a fost aceea de a stabili care este temeiul legal de drept intern pentru a oferi un remediu efectiv în cazul prejudiciului suferit.

Acest aspect a fost menţionat de Curtea de la Strasbourg şi în cauza Căşuneanu contra României din 16 aprilie 2013, unde s-a reţinut că formularea unor plângeri penale împotriva procurorilor ce au instrumentat cazul sau introducerea unei acţiuni civile împotriva ziariştilor sau împotriva funcţionarului care a emis comunicatul nu reprezintă un remediu efectiv pentru existenţa prejudiciului cauzat persoanei respective prin divulgarea informaţiilor şi măsurile luate de autorităţi pentru protejarea informaţiilor conţinute în dosarul penal.

În cauza dedusă judecăţii se constată că modul de lucru relativ la emiterea unor comunicate de presă ce induc ideea culpabilităţii reclamantei, încălcând astfel prezumţia de nevinovăţie constituie aspectul care a determinat producerea unui prejudiciu acesteia, chiar dacă, în speţă, nu pot fi indicate ca temei de drept, dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.

Deşi emiterea comunicatelor de presă, în sine, nu este interzisă de lege, ceea ce trebuie luat în considerare, în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura păstrarea în siguranţă a informaţiilor aflate în posesia sa, în scopul apărării dreptului reclamantei la desfăşurarea unui proces echitabil şi protejarea reputaţiei sale profesionale.

Mai mult, referitor la principiile care se degajă din art. 8 din Convenţie, Curtea (cauza Căşuneanu c. României) a reiterat că în situaţia furnizării unor informaţii confidenţiale către presă, statele membre sunt răspunzătoare pentru modul de organizare şi funcţionare a autorităţilor publice, precum şi pentru formarea profesională a funcţionarilor în scopul prevenirii divulgării informaţiilor nepublice.

În cauza G. C. P. contra României, pronunţată de Curtea Europeană la 20 decembrie 2011, parag. 55 se reţine că : "(...) prezumţia de nevinovăţie este încălcată în cazul în care o hotărâre judecătorească sau o declaraţie a unei oficialităţi publice cu privire la o persoană învinuită de o infracţiune reflectă opinia că aceasta este vinovată înainte să fi fost dovedită a fi vinovată conform legii. Trebuie efectuată o distincţie fundamentală între o declaraţie că cineva este doar suspectat că a comis o infracţiune şi o declaraţie clară, în absenţa unei condamnări definitive, că o persoană a comis infracţiunea în cauză." Aceste susţineri de principiu reflectă abordarea constantă a Curţii, în această materie ce rezultă şi din cauzele Kuzin şi alţii c. Rusiei (13740/02), Butkevicius c. Lituaniei (48297/99), Viorel Burzo contra României (75109/01), etc.

Este nefondată şi critica privind aspectul procesual al respingerii apelurilor de către Curtea de Apel Bucureşti, în raport de necesitatea de a evoca fondul, deoarece critica este formală, iar admiterea ei ar duce la prelungirea judecării cauzei, ceea în sine constituie o încălcare a termenului rezonabil de soluţionare a cauzei (mai mult de trei ani, pe rolul instanţelor de judecată şi două cicluri procesuale). Rolul instanţelor este acela de a se pronunţa asupra fondului cauzei, tranşând litigiul şi statuând asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor, aşa cum au fost deduse judecăţii, cu respectarea garanţiilor privind dreptul la un proces echitabil, fără întârzieri datorate unor aspecte de drept procesual.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursurile declarate de reclamanta T.C. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta T.C. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei nr. 358A din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 septembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2457/2014. Civil. Expropriere. Pretenţii....  ICCJ. Decizia nr. 2460/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2459/2014. Civil