ICCJ. Decizia nr. 2453/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2453/2014
Dosar nr. 48/116/2010
Şedinţa publică din 30 septembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Notificările din 28 iunie 2001, adresată SC I. SA Călăraşi şi din 30 iulie 2001, adresată A.P.A.P.S., M.I.C. a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în comuna Nana, judeţul Călăraşi compus din 6296 mp teren şi moară, precum şi acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate ulterior, preluate în baza Legii nr. 119/1948 din patrimoniul bunicilor săi, M.I. (J.) decedat la 26 octombrie 1952 şi M.E., decedată la 6 iunie 1994.
SC I. SA Călăraşi, prin Decizia nr. 16 din 18 iulie 2001, a respins cererea de restituire în natură a imobilului sus-menţionat.
La 22 octombrie 2001, persoana îndreptăţită a chemat în judecată pârâţii SC I. SA Călăraşi şi A.P.A.P.S., solicitând: anularea Deciziei nr. 16 din 18 iulie 2001 şi restituirea în natură a imobilului compus din 6296 mp teren şi construcţii situat în comuna Nana, judeţul Călăraşi. Totodată, a mai solicitat să se constate nulitatea absolută a Contractului din 9 februarie 1994 de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat între A.P.A.P.S. Călăraşi (fost F.P.S.) şi P.A.S. din SC. I. Călăraşi cu privire la imobilul în litigiu.
Prin cerere reconvenţională, pârâta SC I. SA Călăraşi a solicitat, în baza art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 să se constate că a încheiat cu bună-credinţă Contractul din 9 februarie 1994 cu A.P.A.P.S. (fost F.P.S.).
După parcurgerea a două cicluri procesuale finalizate prin casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, prin Sentinţa nr. 783 din 17 aprilie 2013, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S. Bucureşti invocată de aceasta.
A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul M.I.C. împotriva pârâtelor SC I. SA Călăraşi şi A.V.A.S. Bucureşti.
A dispus anularea Deciziei nr. 16/2001 emisă de pârâta SC I. SA pe care a obligat-o să-i restituie în natură reclamantului, imobilul situat în comuna Nana, judeţul Călăraşi, compus din teren în suprafaţă de 5982 mp împreună cu construcţiile existente pe acesta, respectiv clădire cu destinaţia de moară inclusiv instalaţiile necesare funcţionării acesteia (în măsura în care corespund identificării realizate de reclamant prin Notificarea nr. 1350/2001), 2 şoproane şi cabină poartă, imobil identificat prin planul de amplasament şi delimitare aflat la dosar.
A constatat dreptul reclamantului la acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru restul bunurilor imobile demolate care au fost precizate prin Sentinţa civilă nr. 3690/2010 a Judecătoriei Călăraşi pronunţată în Dosarul nr. 2205/202/2010 şi a obligat-o pe pârâta A.V.A.S. Bucureşti să emită o decizie prin care să propună acordarea acestor despăgubiri.
A respins cererea reconvenţională, formulată de pârâta SC I. SA.
A obligat-o pe chemata în garanţie A.V.A.S. Bucureşti, ca după rămânerea irevocabilă a sentinţei să acorde pârâtei SC I. SA despăgubiri pentru bunurile imobile retrocedate reclamantului, ce vor fi raportate la valoarea contabilă a acestor bunuri aşa cum ele vor fi reflectate în bilanţul contabil de la momentul ieşirii acestora din patrimoniul pârâtei, valoare ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la momentul plăţii.
A respins capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenţie al pârâtei SC I. SA asupra imobilului restituit reclamantului, până la achitarea despăgubirilor sus-menţionate de către A.V.A.S.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că prin toate hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior s-a reţinut fără excepţie calitatea de moştenitor (nepot de fiu predecedat) a reclamantului faţă de foştii proprietari ai imobilului ce a format obiectul Notificării nr. 1350/2001 (M.I. şi M.E.), neavând nicio relevanţă faptul că acesta nu este şi moştenitor al unchiului său M.G. deoarece acesta din urmă nu a formulat la rândul său notificare, pentru a solicita aceleaşi bunuri ce au aparţinut părinţilor săi, situaţie în care, calitatea de persoană îndreptăţită aparţine doar reclamantului care a formulat o astfel de notificare.
Analizând Decizia nr. 16/2001 emisă de pârâta SC I. SA, tribunalul a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 3690/2010 a Judecătoriei Călăraşi - rămasă definitivă şi irevocabilă - s-a constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a bunurilor ce au format obiectul notificării reclamantului preluate abuziv şi fără titlu, respectiv terenul în suprafaţă de 6296 mp, clădirea cu destinaţia moară împreună cu toate instalaţiile existente, etc., reţinându-se încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 119/1948, cât şi ale Constituţiei din 1948, având în vedere faptul că persoanele ale căror bunuri au fost naţionalizate nu au beneficiat de nicio despăgubire pentru privarea de proprietate, iar caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat rezultă şi din prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 conform căruia trecerea în proprietatea statului se face cu respectarea constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat, nimeni neputând fi silit a preda proprietatea sa decât pentru o justă şi pentru o dreaptă despăgubire. În consecinţă, se arată, preluarea de către stat fără plată a bunului proprietatea autorilor reclamantului a încălcat dispoziţiile menţionate.
Având în vedere această situaţie de drept, consacrată prin sentinţa judecătorească arătată, tribunalul a reţinut că art. 27 din Legea nr. 10/2001 (în forma anterioară modificării dispuse prin art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005), articol din urmă constatat neconstituţional prin Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, permite restituirea în natură a bunurilor preluate fără titlu valabil chiar dacă acestea ar fi evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, cum este şi cazul imobilului moară aparţinând pârâtei SC I. SA întrucât, doar pentru imobilele preluate cu titlu valabil era prevăzută o unică modalitate de despăgubire, respectiv acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, ceea ce presupune "per a contrario" că pentru cele preluate fără titlu valabil ar fi permisă restituirea în natură, indiferent de buna sau reaua-credinţă a subdobânditorului.
Cât priveşte restul edificiilor ce au format obiectul Notificării nr. 1350/2001, care nu mai există în materialitatea lor, fiind demolate, dar a căror preluare abuzivă a fost statuată în mod irevocabil prin Sentinţa Judecătoriei Călăraşi nr. 3690/2010, respectiv: clădire anexă ce adăpostea presa de ulei; clădire cu destinaţia locuinţă formată din 11 camere, 3 magazii de cereale, un garaj, 3 clădiri cu destinaţia adăposturi de animale şi presa de ulei, tribunalul a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 31 raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, şi a obligat-o pe pârâta A.V.A.S. Bucureşti să emită o decizie prin care să propună acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale.
Sentinţa a fost dată "cu recurs", în termen de 15 zile de la data comunicării.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât pârâta SC I. SA, cât şi chemata în garanţie A.V.A.S.
Prin Încheierea din 21 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a calificat "drept apel" calea de atac exercitată în cauză.
Aceeaşi instanţă, prin Decizia nr. 357 A din 16 decembrie 2013 a admis "apelurile" declarate de părţi şi schimbând în parte sentinţa, a admis în parte acţiunea şi a constatat dreptul reclamantului la măsuri compensatorii, sub formă de puncte, în condiţiile art. 21 alin. (6) - (7) din Legea nr. 165/2013, pentru imobilul situat în comuna Nana, judeţul Călăraşi, compus din teren în suprafaţă de 5982 mp şi construcţie, cu destinaţia de moară, precum şi pentru bunurile imobile demolate, astfel cum au fost individualizate prin Sentinţa civilă nr. 3690/2010, a Judecătoriei Călăraşi.
A fost respinsă cererea de anulare a Deciziei nr. 16/2001, emisă de pârâta SC I. SA.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S.
Au fost menţinute dispoziţiile din sentinţă referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S., respingerea cererii reconvenţionale şi respingerea capătului de cerere vizând dreptul de retenţie.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că pârâta a dobândit imobilul în anul 1994, iar actul de dobândire a fost constatat a fi legal prin hotărâre judecătorească, respectiv Sentinţa comercială nr. 2527/2011 a Tribunalului Călăraşi. În acest context, s-a apreciat că pârâta, entitate privată, deţine un "bun" în înţelesul dat acestei noţiuni de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi se află sub protecţia acestui text, neputând pierde proprietatea decât pentru motiv de utilitate publică.
Or, acţiunea de faţă, se arată, nu constituie o acţiune în revendicare care să presupună compararea a două titluri exhibate de părţile în litigiu în legătură cu un imobil. "Ne situăm" în procedura specială de reparaţie instituită de Legea nr. 10/2001, care impune sarcini şi obligaţii instituţiilor statului, cu competenţe în materia proprietăţii (primării, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului) şi nu entităţilor private.
Aşa fiind, în consideraţia Legii nr. 10/2001 nu se poate pretinde unei entităţi private proprietară a unui "bun" să cedeze acel bun în baza unei legi care nu impune şi nici nu ar putea să îi impună obligaţii în legătură cu proprietatea sa decât în interes public.
În consideraţia acestor argumente, conchide instanţa de control judiciar, în mod legal pârâta SC I. SA a respins cererea formulată de reclamant, cu privire la restituirea în natură a imobilului.
În legătură cu drepturile reclamantului asupra imobilului litigios, s-a reţinut că acestea nu au fost contestate prin prezentele recursuri în sensul că nu s-a negat decât modalitatea de restituire, nu şi calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului în înţelesul Legii nr. 10/2001.
Cum reclamantul a formulat o notificare asupra imobilului în baza Legii nr. 10/2001, acesta are dreptul ca notificarea să-i fie soluţionată, pe fondul său.
În temeiul Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, această competenţă revine şi instanţei de judecată, motiv pentru care s-a apreciat că în mod corect notificarea a fost soluţionată de judecătorul fondului.
S-a constatat, însă, că A.V.A.S. nu are nicio obligaţie de garanţie faţă de SC I. SA, în condiţiile respingerii cererii de restituire în natură, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru imobilele demolate obligaţia de reparaţie nu revine A.V.A.S., ci autorităţii locale, în considerarea art. 32 alin. (1) raportat la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Cum calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri a reclamantului nu a fost contestată şi nici dreptul acestuia de a-i fi soluţionată pe fond notificarea, s-a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 21 din Legea nr. 165/2013, text în vigoare la data pronunţării deciziei, ce reglementează modul de despăgubire al celor ce au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001.
Aceeaşi instanţă, prin Decizia nr. 112/A din 17 martie 2014, a admis cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 357/A din 16 decembrie 2013 - cerere formulată de către pârâta A.A.A.S., fostă A.V.A.S. - şi în consecinţă a completat dispozitivul acestei hotărâri, în sensul că a respins acţiunea faţă de A.V.A.S., ca nefondată.
Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs reclamantul M.I.C., care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de faţă formulează în esenţă, următoarele critici:
- s-a reţinut greşit că doar pârâta SC I. SA Călăraşi are "un bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nu se impune privarea acestei entităţi de bunurile notificate cărora le sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (1), art. 9 şi 21 din Legea nr. 10/2001.
- la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea cel puţin o speranţă legitimă de redobândire a bunului în natură.
- condiţionarea restituirii în natură de desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni prin care SC I. SA a devenit societate cu capital parţial privat, este contrară dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care nu prevede o asemenea condiţionare cât şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
- motivarea instanţei de control judiciar este contradictorie, întrucât conţine reţineri care se exclud evident una pe cealaltă.
- decizia de completare a dispozitivului este nelegală din perspectiva respingerii acţiunii faţă de A.V.A.S, atâta vreme cât s-a stabilit că reclamantul are dreptul la măsuri compensatorii, sub formă de puncte, conform Legii nr. 165/2013.
Recursul se priveşte ca fondat, din perspectiva motivului de ordine publică - invocat de Înalta Curte, din oficiu, la termenul din 30 septembrie 2014 - vizând calificarea greşită a căii de atac.
Se constată că instanţa de control judiciar a calificat greşit calea de atac, ce putea fi exercitată împotriva Sentinţei nr. 783 din 17 aprilie 2013, a Tribunalului Călăraşi, secţia civilă, avându-se în vedere dispoziţiile Legii nr. 202/2010, atât în ceea ce priveşte regimul căilor de atac, în materia Legii nr. 10/2001, cât şi sub aspectul normelor tranzitorii.
Astfel, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.
Conform art. XXVI al Legii nr. 202/2010, care reprezintă norma tranzitorie, dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989", republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin această lege (...) se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă, dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză, până la data intrării în vigoare a noii reglementări.
Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă fără echivoc că, în materia Legii nr. 10/2001, republicată (ca şi a Legilor nr. 31/1990 şi nr. 221/2009), numai hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 rămân supuse ambelor căi de atac (apel şi recurs), hotărârile pronunţate ulterior apariţiei noii reglementări fiind sustrase exerciţiului apelului.
În acest context legislativ, din perspectiva interpretării sintagmei "dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză", este lipsită de relevanţă împrejurarea că litigiul a parcurs mai multe cicluri procesuale, în condiţiile în care celelalte hotărâri date de prima instanţă au fost casate, respectiv desfiinţate.
Or, chiar conform prevederilor art. 311 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, sub imperiul căruia a fost iniţiat demersul judiciar, hotărârea casată nu are nicio putere, deci nu există din punct de vedere juridic.
Tot astfel, o hotărâre desfiinţată nu poate fi producătoare de efecte sub niciun aspect şi, cu atât mai puţin, nu poate influenţa exerciţiul căilor de atac.
În prezenta cauză, Sentinţa civilă nr. 297 din 29 martie 2002 a Tribunalului Călăraşi, dată în primul ciclu procesual, a fost desfiinţată prin Decizia nr. 433/A din 5 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, ulterior, evocând fondul, a pronunţat Decizia nr. 157/A din 11 martie 2003, prin care a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de persoana îndreptăţită împotriva Deciziei nr. 16 din 18 iulie 2001 emisă de SC I. SA Călăraşi.
Această ultimă hotărâre a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 9900 din 30 noiembrie 2006, cauza fiind trimisă la aceeaşi curte de apel, pentru rejudecarea fondului.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 547/A din 17 septembrie 2007, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatorului, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a SC I. SA şi A.P.A.P.S., precum şi contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 16 din 18 iulie 2001, emisă de SC I. SA Călăraşi.
A respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii Actului de vânzare-cumpărare din 9 februarie 1994, încheiat între F.P.S. şi Asociaţia Industria locală P.A.S. Călăraşi.
Recursul declarat în cauză de contestatorul M.I.C. a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care, prin Decizia nr. 4287 din 31 martie 2009, a casat Decizia nr. 547/A din 17 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, precum şi Decizia nr. 433/A din 5 noiembrie 2003 a aceleiaşi instanţe, cât şi Sentinţa nr. 297 din 29 martie 2002 a Tribunalului Călăraşi, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, primei instanţe.
Tribunalul a pronunţat o nouă hotărâre (Sentinţa nr. 783 din 17 aprilie 2013, singura hotărâre a fondului existentă din punct de vedere juridic) după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 - 25 noiembrie 2010 - care, potrivit atât normei tranzitorii, cât şi dispoziţiei de drept comun incidentă în cauză (art. 725 C. proc. civ. de la 1865), rămâne supusă regimului căilor de atac, în vigoare la data emiterii actului jurisdicţional.
Or, la această dată, aşa cum s-a arătat, intraseră deja în vigoare modificările procedurale operate prin Legea nr. 202/2010, de imediată aplicare, prin care, în materia Legii nr. 10/2001, a fost suprimată calea de atac a apelului, sentinţa pronunţată în cel de-al treilea ciclu procesual nemaiputând fi astfel atacată decât pe calea recursului, aşa cum de altfel a reţinut corect tribunalul.
Ca o consecinţă a greşitei calificări a căii de atac, instanţa nu a fost alcătuită într-o compunere legală, fiind nesocotite astfel dispoziţiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 "privind organizarea judiciară", ceea ce atrage şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecinţa trimiterii cauzei aceleiaşi curţi de apel, în vederea soluţionării recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul M.I.C. împotriva Deciziei nr. 357A din 16 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a Deciziei nr. 112A din 17 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează deciziile atacate şi trimite cauza la aceeaşi curte de apel pentru judecarea recursurilor declarate de pârâţii A.A.A.S. şi SC I. SA Călăraşi împotriva Sentinţei nr. 783 din 17 aprilie 2013 a Tribunalului Călăraşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2452/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2455/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
