ICCJ. Decizia nr. 2478/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2478/2014
Dosar nr. 9856/1/2011*
Şedinţa publică din 1 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26 septembrie 2006, reclamantul K.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice anularea Dispoziţiei de restituire în natură nr. 1212 din 24 martie 2003 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca, în temeiul Legii 10/2001 şi comunicată la data de 24 august 2006.
A mai solicitat să fie obligat pârâtul la emiterea unei noi dispoziţii de restituire în natură pentru suprafaţa liberă de 5582 mp din imobilul cu nr. top AA, iar pentru restul de 1547 mp să acorde despăgubiri băneşti la valoarea de circulaţie a terenului, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în caz de opunere.
Prin Sentinţa civilă nr. 131 din 5 martie 2009 a Tribunalului Cluj a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Ministerul Finanţelor Publice.
A fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamant împotriva pârâţilor Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă:
S-a dispus anularea Dispoziţiei de respingere a cererii de restituire în natură nr. 1212 din 24 martie 2003 emisă de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca.
S-a stabilit în favoarea reclamantului dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în mun. Cluj-Napoca, str. B., înscris în CF nr. BB Cluj, nr. top AA, în suprafaţă de 7129 mp, după cum urmează:
S-a restituit în natură reclamantului imobilul teren în suprafaţă de 1385 mp, identificat prin nr. top nou AA/1 potrivit completării la raportul de expertiză intitulată "Răspuns la obiecţiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară", întocmit de expert M.I.
S-a stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri în sumă de 3.159.200 euro, pentru diferenţa de teren de 5744 mp, aceasta neputând fi restituită în natură. A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească reclamantului suma de 3.159.200 euro cu titlu de despăgubiri.
S-a dispus intabularea în cartea funciară, a dreptului de proprietate al reclamantului, cu titlu de lege, asupra terenului în suprafaţă de 1385 mp, identificat prin nr. top nou AA/1, potrivit tabelului de mişcare parcelară - varianta II, anexă la completarea la raportul de expertiză intitulată "Răspuns la obiecţiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară", întocmit de expert M.I., cu corectivul adus de instanţă în sensul că înscrierea se va face "cu titlu de lege", în loc de "cu titlu de moştenire".
Pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamantului suma de 6.680,90 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministrul Finanţelor Publice, reţinând că, deşi dispoziţia atacată a fost emisă de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca, acesta reprezentând persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, Statului Român prin Ministrul Finanţelor Publice îi sunt conferite, alături de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, atribuţii speciale în cea de a doua etapă a procedurii administrative, prin mai multe dispoziţii legale cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care justifică calitatea procesuală pasivă a acestuia.
Atât timp cât se recunoaşte instanţei, potrivit jurisprudenţei actuale, pentru celeritatea finalizării procedurii, în vederea respectării duratei rezonabile de finalizare a litigiului în înţelesul prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, posibilitatea de a se substitui entităţii învestite cu soluţionarea notificării, atunci când se constată o tergiversare din partea acesteia, în vederea stabilirii îndreptăţirii persoanei de a beneficia de măsuri reparatorii în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, şi totodată, plecând de la aceleaşi raţiuni, posibilitatea determinării cuantumului despăgubirilor, situaţie în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor urmează să procedeze doar la actualizarea acestora, s-a considerat că, şi în această etapă de desfăşurare a procedurii, devin incidente dispoziţiile cuprinse în Titlul VII - din Legea nr. 247/2005.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că prin Dispoziţia nr. 1212 din 24 martie 2003 a fost respinsă cererea reclamantului privind acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, motivat de faptul că imobilul nu face obiectul acestui act normativ.
Potrivit poziţiei exprimate de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca, prin întâmpinarea depusă la dosar, imobilul nu a fost preluat de Statul Român, neexistând acte de preluare, o astfel de concluzie reieşind şi din poziţia reclamantului precum şi din răspunsul depus la dosar prin Adresa nr. 663 din 16 aprilie 2008 de către C.T.T.T., în calitate de deţinător faptic, potrivit căruia funcţionează la adresa imobilului din litigiu din anul 1968 şi nu deţine acte justificative privind preluarea terenului.
Din actele depuse la dosar, a reieşit faptul că a fost aprobată construirea unui campus universitar care, potrivit amplasamentului, urmează să cuprindă şi o parte a imobilului din litigiu.
Instanţa de fond a apreciat că a avut loc o preluare, din moment ce terenul este ocupat de unităţi ce desfăşoară activităţi de învăţământ şi nu se află în posesia proprietarilor tabulari înscrişi în cartea funciară sau a moştenitorilor acestora.
Dacă în mod constant se recunoaşte preluarea în favoarea Statului, chiar şi atunci când dreptul acestuia nu a fost înscris în cartea funciară şi dacă se recunoaşte caracterul abuziv al preluărilor realizate în temeiul actelor normative calificate ca atare prin legea specială, cu atât mai mult trebuie să se admită că a avut loc o preluare abuzivă în absenţa unui act administrativ de preluare şi în absenţa unui temei legal, adică o preluare faptică care nu are la bază nicio justificare nici cel puţin formală.
Dispoziţia atacată a fost emisă în soluţionarea notificării înregistrate sub nr. 1582/2001, prin executor judecătoresc, prin care reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr. BB Cluj în suprafaţă de 7129 mp, ocupat de G.Ş.T., cu precizarea că terenul a aparţinut antecesorului său, tată K.A. şi soţiei acestuia G.M., proprietari tabulari, iar din întreaga suprafaţă înscrisă în cartea funciară se află în posesia sa suprafaţa de 1542 mp, pentru diferenţa de 7129 mp, solicitând măsuri reparatorii.
Deşi reclamantul a pretins că este fiul proprietarilor tabulari, din actele depuse la dosar, a reieşit faptul că este nepotul de fiu al acestora, respectiv fiul lui K.G. decedat în anul 1999, potrivit Certificatului de moştenitor din 15 iunie 1999 eliberat de BNP P.F., iar K.G. este fiul soţilor K., decedaţi în anul 1964, respectiv 1969, cu ultimul domiciliu pe str. B. nr. 27.
Din actele dosarului nu a reieşit că ceilalţi moştenitori ai proprietarilor tabulari ar fi înregistrat notificare prin care să solicite măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că au devenit incidente dispoziţiile art. 4 alin. (4) din acest act normativ potrivit cărora, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au formulat notificare în termen.
În cauză, s-a dispus efectuarea unei expertize topografice de către expert M.I., din concluziile căreia a reieşit faptul că, din suprafaţa totală a nr. top iniţial CC, de 8671 mp, din CF nr. BB Cluj, proprietatea tabulară a lui K.A. şi G.M., terenul identificat prin nr. top CC/1 în suprafaţă de 1542 mp s-a aflat în posesia reclamantului, acest teren fiind înstrăinat, iar diferenţa de teren de 7129 mp, identificată prin nr. top AA, ce formează obiectul prezentului litigiu este ocupată astfel: 6023 mp de către C.T.T.T., iar suprafaţa de 1106 mp este ocupată de Campusul Universitar.
Expertul a concluzionat iniţial că din suprafaţa de teren de 6023 mp ocupată de C.T.T.T. poate fi restituită în natură suprafaţa de 1450 mp, întocmind prin completarea la raportul de expertiză, potrivit solicitării pârâtului, şi o variantă de propunere privind restituirea în natură a suprafeţei de 1385 mp, ce s-ar identifica potrivit propunerii expertului prin nr. top nou AA/1, reclamantul fiind de acord cu această din urmă variantă.
În ceea ce priveşte valoarea terenului, aceasta a fost determinată potrivit raportului de expertiză întocmit de expert A.N.E.V.A.R. B.G., ca fiind de 550 euro/mp, iar pentru diferenţa de teren de 5744 mp, ce nu poate fi restituită în natură s-au stabilit despăgubiri în funcţie de această valoare.
În ceea ce priveşte modalitatea de acordare a despăgubirilor, tribunalul a constatat următoarele:
Prin Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
În cauză, a fost atacată o dispoziţie emisă anterior intrării în vigoare Legii nr. 247/2005, astfel că au devenit incidente dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii dispoziţiei atacate, potrivit cărora persoanele îndreptăţite ar urma să beneficieze de titluri de valoare nominală emise de Ministerul Finanţelor Publice.
În prezent, Ministerul Finanţelor Publice nu mai emite astfel de titluri, acestea fiind înlocuite de titlurile de despăgubire emise în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Totuşi, Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român rămâne în mod direct răspunzător de acordarea în favoarea persoanelor îndreptăţite a măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor.
Şi în actuala procedură administrativă privind acordarea despăgubirilor reglementată prin dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, au fost stabilite în sarcina Ministerului Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român, ca acţionar al Fondului "Proprietatea" o serie de atribuţii, printre care şi aceea de asigurare a fondurilor necesare acordării despăgubirilor.
Actuala reglementare cuprinsă în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede acordarea în favoarea persoanelor îndreptăţite de titluri de despăgubiri la Fondul "Proprietatea", acesta fiind constituit potrivit art. 6 şi 7 din acest act normativ ca organism de plasament colectiv, sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis, deţinută iniţial în întregime de Statul Român în calitate de acţionar unic, persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii având posibilitatea de a opta, ca urmare a modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, potrivit art. 18 alin. (2), pentru despăgubiri în numerar.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat în sprijinul apărărilor sale această procedură specială care ar trebui să fie urmată de orice persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, însă a omis să aibă în vedere faptul că este principalul responsabil în asigurarea fondurilor necesare acordării de despăgubiri, potrivit dispoziţiilor legale mai sus enunţate.
S-a reţinut că Statul Român a fost condamnat în numeroase cauze privind litigii în legătură cu proprietatea, cu referire la imobilele naţionalizate, pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţie şi pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţa europeană statuând în sensul că, în prezent, Fondul Proprietatea nu funcţionează într-un mod susceptibil să conducă la acordarea unei despăgubiri efective (Hotărârea din 21 februarie 2008 în cauza Johanna Huber împotriva României; Hotărârea din 14 februarie 2008 în cauza Dumitrescu împotriva României; Hotărârea din 7 februarie 2008 în cauza Silimon şi Gross împotriva României; Hotărârea din 13 ianuarie 2009 în cauza Faimblat împotriva României).
Tribunalul a constatat că procedura administrativă specială, oferită de legislaţia internă, nu este în măsură să conducă la acordarea de despăgubiri efective, într-un termen rezonabil, în acord cu cerinţele prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum s-a statuat şi în cauzele mai sus citate, astfel că nu s-a putut concluziona decât în sensul că Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, să fie obligat în mod direct la acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor în favoarea persoanelor îndreptăţite, ca echivalent al imobilelor preluate în mod abuziv şi care nu pot fi restituite în natură.
Prin Încheierea din data de 15 octombrie 2013, definitivă prin Decizia nr. 157/A/2014 a Curţii de Apel Cluj, aceeaşi instanţă a respins cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei formulate de reclamant, prin care se solicita ca instanţa să se pronunţe şi cu privire la accesul la terenul ce i s-a restituit în natură, reţinându-se că acest aspect nu a format obiect al acţiunii şi probatoriului.
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând schimbarea ei, în sensul respingerii acţiunii, faţă de pârâtul 1, pe fond, iar faţă de pârâtul 2, în principal, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
În motivarea apelului său, pârâtul Primarul Mun. Cluj-Napoca a invocat faptul că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, în condiţiile în care reclamantul a solicitat instanţei ca aceasta să dispună obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei, iar instanţa a stabilit direct restituirea în natură şi acordarea de despăgubiri cuantificate.
Prin modalitatea în care a soluţionat acţiunea, instanţa a ignorat şi prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Instanţa a stabilit cuantumul despăgubirilor prin procedura prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi nu în contradictoriu cu instituţia în sarcina căreia legiuitorul a stabilit obligaţia de calculare a cuantumului despăgubirilor - Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor.
În ceea ce priveşte dispoziţia de restituire în natură a suprafeţei de 1385 mp, aceasta este nelegală, întrucât bunul respectiv face parte din domeniul public al municipiului Cluj-Napoca, aprobat prin H.G. nr. 193/2006, fiind potrivit art. 10 alin. (2) coroborat cu art. 11 din Legea nr. 213/1998 inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil. Toate clădirile, aleile, spaţiile verzi, terenurile de sport, poligonul auto, restituite în natură de instanţă realizează un tot indivizibil, fiind necesar procesului de instruire a elevilor.
Suprafaţa nu poate fi considerată teren liber în sensul Legii nr. 10/2001, potrivit disp. art. 10 alin. (2), fiind exceptată de la restituire.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în motivarea apelului său, a arătat că hotărârea primei instanţe este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a prevederilor legale, precum şi a preluării considerentelor din hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, fără să verifice situaţia de fapt concretă.
Susţine că obligarea sa la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 3.159.200 euro, fără a se analiza care este autoritatea statului implicată în procedura de restituire, este nelegală.
Invocând prev. art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 13, art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, precum şi art. 1, 2 din H.G. nr. 361/2005, pârâtul a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că, în litigiile de natura celui prezent, legile speciale stabilesc alte entităţi care reprezintă statul, şi nu Ministerul Finanţelor Publice, respectiv Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor şi Autoritatea naţională pentru restituirea proprietăţilor.
Un alt motiv de apel a vizat inadmisibilitatea dispoziţiei de acordare de despăgubiri, în lipsa probelor din care să rezulte că reclamantul s-ar fi adresat autorităţii competente cu cerere pentru acordare de despăgubiri.
O altă critică a fost aceea că suma acordată cu titlu de despăgubiri este exagerată, la baza stabilirii ei fiind un raport de expertiză efectuat de un expert care nu face parte din cei agreaţi A.N.E.V.A.R.
Susţine apelantul că ocolirea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordarea de despăgubiri în numerar pe calea unor hotărâri judecătoreşti care ar îndreptăţi viitorii creditori să încaseze dintr-o dată şi nu eşalonat drepturile ce li se cuvin, în condiţiile în care este de notorietate că veniturile ce se colectează la buget datorită scăderii activităţilor economice sunt tot mai mici, ar duce la colaps economic şi social.
Prin Decizia civilă nr. 257/A din data de 9 octombrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 8081/117/2006, de Curtea de Apel Cluj, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de pârâţii Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar apelanţii au fost obligaţi să plătească intimatului K.G. suma de câte 1487,5 RON fiecare, cheltuieli de judecată în apel.
Prin Decizia nr. 5713 din 29 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de pârâţi, decizia din apel fiind casată şi apelul trimis spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu îndrumarea de a verifica calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, arătându-se expres în cuprinsul deciziei că se impune admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive faţă de acest pârât, care nu poate fi obligat direct către reclamant la plata vreunei sume de bani, precum şi cu obligaţia de a completa raportul de expertiză, în sensul evaluării terenului ce nu poate fi restituit în natură raportat la momentul soluţionării notificării, fără a fi reţinute critici vizând restituirea în natură a unei porţiuni de teren, cu motivarea că instanţa era ţinută să se pronunţe pe fondul cererii de acordare a măsurilor reparatorii.
Prin Decizia civilă nr. 289/A din 13 octombrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, au fost admise în parte apelurile declarate de pârâţii Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi, respectiv, de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Cluj împotriva Sentinţei civile nr. 131 din 5 martie 2009 a Tribunalului Cluj, ce a fost schimbată în parte, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească reclamantului K.G. suma de 1.723.200 euro, cu titlu de despăgubiri pentru suprafaţa de 5.744 mp teren, ce nu poate fi restituită în natură, conform evaluării făcute prin expertiza tehnică judiciară efectuată de expert ing. B.G., parte integrantă din hotărâre.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor din sentinţă.
A fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâţilor la cheltuieli de judecată în apel.
Prin Decizia civilă nr. 5930 din 3 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Dosarul nr. 9856/1/2011, au fost admise recursurile pârâţilor, Decizia civilă nr. 289/2011 a Curţii de Apel Cluj fiind casată şi apelul trimis spre rejudecare aceleiaşi curţi, cu motivarea că au fost încălcate dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., privind dezlegările date în primul recurs prin decizia de casare, în care s-a arătat că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, impunându-se admiterea excepţiei invocate de acesta, astfel că nu poate fi obligat direct faţă de reclamant la plata unor despăgubiri băneşti, iar, în ceea ce priveşte apelul celuilalt pârât, evaluarea terenului trebuia să ţină seama de valoarea unui teren martor din anul soluţionării notificării, aşa cum prevăd considerentele primei decizii de casare, ori instanţa de apel a avut în vedere valoarea de piaţă a terenului nerestituit în natură la momentul efectuării expertizei în apel în rejudecare.
Prin Decizia civilă nr. 237/A din 20 decembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, au fost admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca împotriva Sentinţei civile nr. 131 din 5 martie 2009 a Tribunalului Cluj, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost respinsă acţiunea faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a fost admisă în parte acţiunea faţă de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca; a fost stabilit dreptul reclamantului la acordarea măsurilor compensatorii prin puncte în condiţiile Legii nr. 165/2013 pentru terenul în suprafaţă de 5.744 mp. A fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca la plata cheltuielilor de judecată în suma de 6.680,9 RON. Au fost menţinute restul dispoziţiilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a statuat, în limitele rejudecării, astfel cum au rezultat din considerentele deciziei de casare, următoarele:
a) În ceea ce priveşte terenul restituit în natură, sentinţa apelată a rămas irevocabilă, dispoziţiile cuprinse în dispozitivul acesteia privind restituirea în natură şi intabularea dreptului de proprietate al reclamantului în cartea funciară, ca şi anularea dispoziţiei de respingere a cererii de restituire în natură urmând a fi menţinute.
b) Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi posibilitatea obligării acestuia la plata unor despăgubiri băneşti, s-a reţinut dezlegarea obligatorie a instanţei de recurs astfel că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul acestui pârât a fost admis, sentinţa apelată schimbată, în sensul respingerii acţiunii faţă de acest pârât, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
c) Referitor la plata cheltuielilor de judecată stabilite de prima instanţă, instanţa de apel a reţinut că pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca nu a formulat motive de apel în ceea ce priveşte cuantumul acestora, astfel că, în condiţiile în care acţiunea a fost parţial admisă numai faţă de acesta, în temeiul art. 296 C. proc. civ., doar acest pârât a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantumul stabilit de prima instanţă.
d) În privinţa unicului motiv de casare cu trimitere vizând suplimentarea probaţiunii, s-a reţinut că, la momentul soluţionării actualei etape procesuale, a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, iar instanţa de apel a pus în discuţia părţilor incidenţa acestei legi cu privire la procesul pendent.
Reprezentanta reclamantului intimat a insistat în suplimentarea probaţiunii în sensul considerentelor deciziei de casare, arătând, însă, că Legea nr. 165/2013 urmează a fi aplicată, sub aspectul constatării dreptului la măsuri reparatorii în echivalent prin puncte, cu menţiunea că, faţă de specificul acestui litigiu, care este la a doua casare cu trimitere spre rejudecare pentru acelaşi motiv, al evaluării imobilului raportat la momentul soluţionării notificării, se impune ca instanţa să stabilească valoarea imobilului conform raportului de expertiză completat în rejudecare şi nu raportat la grilele notariale.
Faţă de această poziţie a reclamantului, instanţa de apel a completat probaţiunea, însă a aplicat cu prioritate dispoziţiile Legii nr. 165/2013 integral, stabilind dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent constând în puncte, în condiţiile art. 16 din lege, pentru terenul în suprafaţă de 5744 mp ce nu poate fi restituit în natură, valoarea terenului urmând a fi stabilită raportat la grilele notariale, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din acelaşi act normativ.
În acest sens, instanţa de apel a apreciat că stadiul dosarului nu justifică un tratament juridic diferenţiat, chiar dacă durata de soluţionare a cauzei a fost semnificativă, întrucât, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, aceasta se aplică inclusiv cauzelor aflate într-un stadiu mai avansat, adică celor în care au fost pronunţate deja hotărâri irevocabile, inclusiv celor cu privire la care au fost formulate cereri adresate Curţii Europene a Drepturilor Omului, cereri suspendate de curte la data intrării în vigoare a legii, în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României, tocmai pentru a permite Statului Român să stabilească, în baza legii speciale, măsuri pentru repararea efectivă a prejudiciului cauzat.
S-a considerat că reclamantului nu-i este încălcat astfel dreptul la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, întrucât măsurile reparatorii stabilite de instanţă trebuie să fie efective, or statul a adoptat Legea nr. 165/2013 tocmai pentru asigurarea acestui deziderat, grilele notariale actuale neputând fi considerate ca incluzând valori derizorii, chiar dacă acestea conţin valori minimale privind preţul unor imobile.
Pentru că instanţa nu a avut în vedere suplimentul la raportul de expertiză achitat de reclamant, a dispus ca acesta să suporte cheltuielile de judecată, pârâţii al căror apel a fost admis neavând cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca, numai în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată.
Critica din recurs are în vedere faptul că hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor legale incidente, sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, caz circumscris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a susţinut în motivarea recursului că, obligând pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, instanţa de judecată nu a avut în vedere că dispoziţia atacată a fost emisă în conformitate cu normele legale în vigoare. Ca atare, la stabilirea cheltuielilor de judecată, instanţa nu ar fi trebuit să reţină culpa sa procesuală, imobilul nefiind preluat abuziv.
Astfel, prin Dispoziţia nr. 1212 din 24 martie 2003, s-a respins notificarea reclamantului privind restituirea în natură a terenului, motivat de faptul că terenul nu a fost preluat la stat. De altfel, prin Sentinţa civilă nr. 9117/2002 instanţa a dispus sistarea stării de indiviziune între revendicator şi Consiliul local al mun. Cluj-Napoca, prin atribuirea către acesta a imobilului cu nr. top. CC/1, respectiv a imobilului cu nr. top.AA, teren intravilan în suprafaţă de 7129 mp, dispunându-se reînscrierea în CF nr. BB în favoarea vechilor proprietari tabulari.
Faţă de dispozitivul hotărârii recurate, respectiv cu privire la obligarea doar a recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.680,9 RON, consideră că, raportat la disp. art. 296 şi art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de apel ar fi putut modifica hotărârea apelată, în sensul reducerii cheltuielilor de judecată, motivat de aspectele mai sus arătate (nepreluarea în mod abuziv a imobilului în litigiu).
Nu s-a ţinut cont de faptul că instanţa de fond, la aplicarea art. 274 C. proc. civ., nu a avut în vedere că reclamantul a invocat doar temeiul de drept, însă nu a motivat acordarea cheltuielilor de judecată.
Mai mult, prin admiterea în parte a apelului pârâtului, textul de lege - disp. art. 274 alin (3) C. proc. civ. - permite instanţei, în aplicarea art. 129, alin. (4) şi (5) C. proc. civ. să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
Curtea de apel nu a verificat proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus pentru pregătirea apărării în cauză. De asemenea, consideră că se impunea şi reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariile aferente expertizelor întocmite în cauză, urmare a admiterii în parte a cererii de chemare în judecată faţă de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca, cheltuielile de judecată puteau fi acordate doar proporţional cu ponderea, din cererea de chemare în judecată, a petitelor admise.
Invocă în sprijinul afirmaţiilor sale Decizia nr. 492 din 8 iunie 2006 a Curţii Constituţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Concluzionând, consideră că nu se poate reţine culpa sa procesuală, având în vedere, în primul rând, că imobilul în litigiu nu a fost preluat în mod abuziv, iar în al doilea rând faptul că efectuarea expertizei a fost solicitată de către reclamant, prin urmare şi achitarea onorariului de expert revenea tot acestuia. Nu se impunea aplicarea disp. art. 274 C. proc. civ., având în vedere şi că acţiunea introductivă de instanţă a fost admisă în parte.
La data de 30 septembrie 2014, cu depăşirea termenului legal, reclamantul a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat, în principal, nulitatea cererii de recurs ca nefiind motivată în termenul legal, inadmisibilitatea recursului, iar pe fond respingerea acestuia, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor ocazionate de judecata recursului.
Înalta Curte urmează a califica înscrisul depus de intimat ca fiind note scrise, iar excepţiile invocate, ca motive de ordine publică, vor fi avute în vedere la verificarea legalităţii învestirii cu prezenta cale extraordinară de atac.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Recursul este motivat în termen, în condiţiile în care hotărârea instanţei de apel a fost comunicată recurentului la data de 30 ianuarie 2014, iar acesta a expediat recursul declarat şi motivat, prin poştă, la data de 13 ianuarie 2014, data plicului, cu respectarea, deci, a termenului de 15 zile prevăzut de 303 alin. (1) C. proc. civ.
Nu poate fi reţinută inadmisibilitatea recursului, ca fiind declarat omisso medio, întrucât recurentul a formulat critici referitoare la soluţia de obligare a sa, de către instanţa de apel, la plata, în totalitate, a cheltuielilor de judecată din fond, urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a copârâtului. Urmează a fi înlăturate, din economia recursului, doar acele critici care vizează conduita instanţei de fond, acestea fiind formulate omisso medio, în condiţiile în care nu se regăsesc între aspectele deduse judecăţii la instanţa de apel.
Criticile de nelegalitate formulate de recurent referitor la incorecta aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. sunt nefondate.
Recurentul critică, în esenţă, faptul că instanţa de apel a menţinut obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamant la judecata în primă instanţă.
În primul argument de nelegalitate, învederat de recurent, se afirmă lipsa culpei sale procesuale. Susţine recurentul că, deşi i-a fost admis apelul promovat, instanţa nu a avut în vedere faptul că imobilul nu a fost preluat abuziv.
Este eronată o astfel de susţinere, întrucât instanţa de apel a menţinut dispoziţia tribunalului de anulare, ca nelegală, a dispoziţiei de respingere a cererii reclamantului de restituire a imobilului, astfel că recurentului pârât, ca emitent al acestei decizii, îi incumbă culpa procesuală pentru declanşarea litigiului.
De altfel, prin admiterea apelului, instanţa a schimbat numai forma de acordare a despăgubirilor pentru diferenţa de teren ce nu a fost restituită reclamantului în natură, rămânând irevocabilă, încă din primul ciclu procesual, finalizat prin pronunţarea Deciziei nr. 5713/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţia primei instanţe prin care a dispus anularea deciziei de respingere a notificării, constatarea preluării abuzive, măsura de restituire în natură a terenului de 1385 mp, precum şi constatarea dreptului la despăgubiri pentru diferenţa de 5744 mp.
Ceea ce s-a dezlegat în ultimul ciclu procesual au fost aspectele privind calitatea persoanei îndreptăţite a executa această dispoziţie, precum şi natura despăgubirilor, dată fiind adoptarea Legii nr. 165/2013, act normativ intrat în vigoare pe parcursul derulării litigiului şi de imediată aplicare, potrivit dispoziţiilor sale, astfel cum au fost interpretate de instanţa de apel.
În consecinţă, în ceea ce priveşte culpa procesuală a recurentului la instanţa de fond, aceasta este neechivocă şi nu a fost înlăturată prin cele dispuse în apel, în condiţiile în care dispoziţiile de primă instanţă care confirmă nelegalitatea deciziei emise de acesta şi stabilesc în sarcina sa obligaţii decurgând din procedura de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001 nu au fost reformate în căile ulterioare de atac.
Recurentul a susţinut că instanţa de fond a admis cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată deşi aceasta nu a fost motivată de către reclamant, însă critica nu poate fi analizată, ea fiind formulată omisso medio, în condiţiile în care pârâtul nu a învestit instanţa de apel cu analiza ei.
O altă critică adusă deciziei recurate este aceea că instanţa de apel, în baza rolului său activ, trebuia să procedeze la reducerea cuantumului cheltuielilor, aplicând fie dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ca fiind disproporţionate faţă de complexitatea litigiului şi volumul muncii depuse, fie ale art. 276 C. proc. civ., faţă de admiterea numai în parte a pretenţiilor ce formează obiectul acţiunii.
În lipsa unei critici exprese a părţii căzute pretenţii, debitor al obligaţiei de plată, instanţa de apel a apreciat, în mod corect, că nu putea proceda la aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reducând cheltuielile de judecată puse în sarcina pârâtului la fond, aceasta fiind o împrejurare ce ţine de temeinicia hotărârii apelate. Instanţa de apel a considerat că, faţă de constatarea lipsei calităţii procesuale pasive a copârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cheltuielile urmau a fi suportate, în întregime, de către pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca, faţă de care s-a stabilit obligaţia principală.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., acestea ar fi putut fi aplicate direct în apel cu referire la cheltuielile fondului, în situaţia în care, admiţând apelul şi modificând sentinţa, instanţa de apel ar fi respins, în parte, pretenţiile reclamantului.
Însă, în cauză, menţiunea admiterii în parte a acţiunii a vizat, astfel cum a şi precizat instanţa de apel, faptul că obligaţiile deduse judecăţii au fost stabilite în sarcina unui singur pârât, fiind înlăturat, din raportul juridic obligaţional dedus judecăţii, copârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, însă aceasta nu înseamnă că cerinţele reclamantului au fost încuviinţate doar în parte pentru ca, proporţional cu ponderea celor încuviinţate, să fie evaluată şi obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată.
Faţă de aceste împrejurări, reţinând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
Înalta Curte va respinge şi cererea formulată de intimatul-reclamant K.G. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, constatând că, în faza procesuală a recursului, cheltuielile pretinse de intimatul reclamant privind onorariul de avocat nu se justifică. Astfel, nu a putut fi reţinută îndeplinirea vreunui act de asistenţă juridică de către apărătorul acestuia în condiţiile în care întâmpinarea nu a produs efectele juridice prevăzute de lege, fiind depusă la instanţă peste termenul legal, iar avocatul nu s-a prezentat la termenul de judecată a recursului, în vederea reprezentării intimatului în faza dezbaterilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca împotriva Deciziei nr. 237/A din 20 decembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Respinge cererea formulată de intimatul reclamant K.G. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2477/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2479/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
