ICCJ. Decizia nr. 2507/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2507/2014
Dosar nr. 43533/3/2007**
Şedinţa publică din 2 octombrie 2014
Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 5 decembrie 2007, sub nr. 43533/3/2007, reclamanta SC D.D.S. SA Bucureşti, a solicitat în contradictoriu cu pârâţii N.E.D., în calitate de moştenitor al autoarei N.M. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, în calitate de emitent, să se constate nulitatea absolută a Dispoziţiei Primarului General din 30 septembrie 2002 şi a Procesului-verbal din 25 noiembrie 2002 de punere în posesie a imobilului din Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea a două parcele de teren către numita N.M., mama pârâtului N.E.D., acte emise cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, solicitându-se şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în aplicarea Legii nr. 10/2001 a fost emisă Dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti din 30 septembrie 2002 prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului sub forma a două parcele de teren identificate sub numerele factoriale AA şi BB în str. H., sector 4, Bucureşti, către numita N.M., mama pârâtului care a fost pusă în posesie prin Procesul-verbal din 25 noiembrie 2002. S-a arătat că, la momentul punerii în posesie a autoarei N.M., cele două parcele de teren erau afectate de reţele de distribuţie a gazelor naturale, investiţia SC D.D.S. SA Bucureşti reţele legal executate, ce deservesc în mod efectiv patru locuinţe multietajate (blocuri) din zonă, permiţând distribuţia de gaze naturale şi spre zonele limitrofe.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi art. 948, 949, 950 şi 966 C. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 890 din 22 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţiile lipsei de interes şi lipsei calităţii procesuale active invocate de pârâtul N.E.D. şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC D.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA) Bucureşti şi a obligat pe reclamantă la 700 RON cheltuieli de judecată către pârâtul N.D.E.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a fost persoana juridică obligată la despăgubiri către pârât în acţiunea în pretenţii întemeiată pe actul juridic atacat, justificat drept titlu de proprietate, astfel că aceasta are un interes legitim, personal şi actual, precum şi calitatea procesuală activă să promoveze acţiunea în constatarea nulităţii absolute a actului juridic de care se prevalează pârâtul, ca titlu de proprietate.
Pe fondul cauzei, tribunalul nu a constatat încălcări ale Legii nr. 10/2001 în măsură să atragă sancţiunea nulităţii absolute a actelor juridice, respectiv a Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti din 30 septembrie 2002 şi a Procesului-verbal din 25 noiembrie 2002 de punere în posesie asupra imobilului din Str. H. nr. AA şi nr. BB, prin care s-a dispus restituirea celor două parcele de teren către autoarea N.M., mama pârâtului N.E.D., actele juridice atacate fiind emise cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel că nu se impune constatarea nulităţii acestora şi nici a actelor subsecvente. S-a reţinut că terenurile predate autoarei pârâtului, pentru care s-au emis actele juridice atacate, nu sunt afectate de conducte magistrale de transport a gazelor naturale, ci de conducte de gaze destinate alimentării unor proprietăţi private, iar în anul 1999, când au fost înlocuite conductele din oţel cu altele de polietilenă, antecesoarea reclamantei nu a făcut demersurile necesare pentru schimbarea traseului, astfel încât să nu mai afecteze terenul care putea şi chiar a făcut obiectul legilor reparatorii privind proprietatea privată. Astfel, s-a avut în vedere că nu se poate reţine, cu deplin temei, faptul că prin acţiunea de retrocedare dispusă a fost afectat domeniul public într-o asemenea măsură, încât să atragă sancţiunea nulităţii, iar condiţiile generale de validitate ale convenţiilor prevăzute de art. 948 şi urm. C. civ., menţionate în mod generic de reclamantă în cererea de chemare în judecată, nu au fost îndeplinite.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta D.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA).
Prin Decizia civilă nr. 833A din 1 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC G.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA), împotriva Sentinţei civile nr. 890 din 22 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi N.E.D., şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut următoarele:
Cauza de nulitate a actului juridic este rezolvată de regula "tempus regit actum", în sensul că valabilitatea actului juridic trebuie analizată în raport de dispoziţiile legii în vigoare la momentul încheierii actului, modificarea ulterioară a legii neputând afecta valabilitatea iniţială a încheierii acestuia.
În speţă, Dispoziţia Primarului General din 30 septembrie 2002 şi Procesul-verbal din 25 noiembrie 2002 au fost emise la momentul când dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevedeau că "În cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcţii, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, urmând să se respecte documentaţiile de urbanism legal aprobate", iar alin. (11) al art. 10 nu exista în forma legii de la acea dată.
Indisponibilizarea la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 a terenurilor afectate de "amenajări de utilitate publică" a fost introdusă ulterior, prin Legea nr. 247/2005, prin care a fost completat în acest sens textul art. 10 alin. (2) din lege şi prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 493/2008.
S-a reţinut că aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma dobândită ca urmare a modificărilor şi completărilor intervenite în baza Legii nr. 247/2005 ar duce la încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, potrivit căruia, o lege civilă se aplică în practică după adoptarea ei, nu situaţiilor anterioare trecute, conform art. 15 alin. (2) din Constituţie şi în art. 1 alin. (1) C. civ., astfel încât curtea de apel a apreciat acţiunea ca fiind neîntemeiată.
În ceea ce priveşte excepţiile invocate, în apărare, de către intimatul pârât N.E.D., curtea de apel a apreciat că acestea au fost soluţionate în mod corect de către instanţa de fond.
Astfel, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantului în promovarea acţiunii, instanţa de apel a constatat că prin Sentinţa civilă nr. 1467 din 30 octombrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1928 din 15 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta a fost obligată la despăgubiri către intimatul pârât N.E.D., reprezentând plata lipsei de folosinţă pentru terenul restituit acestuia din urmă prin actele juridice contestate în prezenta cauză, astfel că aceasta are un interes legitim, personal şi actual, precum şi calitatea procesuală activă să promoveze acţiunea de constatare a nulităţii absolute a actului juridic folosit de pârât drept titlu de proprietate.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, s-a reţinut că instanţa de fond a apreciat în mod corect că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001 este aplicabil numai în cazul atacării dispoziţiilor de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, formulate de persoana care se pretinde îndreptăţită, nu şi reclamantei, care este terţ faţă de dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC G.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA).
Prin Decizia civilă nr. 6691 din 1 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de reclamanta SC G.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA) împotriva Deciziei nr. 833 A din 1 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost casată decizia recurată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiaşi curţi de apel.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut că, în speţă, cadrul procesual nu a fost clar stabilit.
Dacă în ceea ce priveşte excepţia de tardivitate a cererii de chemare în judecată, instanţa a considerat că nu ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci prevederile dreptului comun, în ceea ce priveşte fondul litigiului, instanţele au soluţionat cauza exclusiv în baza Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, Înalta Curte a constatat că, în cauză, nu a existat o delimitare clară a cadrului procesual în care se desfăşoară prezentul litigiu, în măsură să permită instanţei de control judiciar să analizeze pretinsele încălcări ale normelor juridice, susţinute prin motivele de recurs, astfel că se impune casarea hotărârii, iar, în rejudecare, urmând a se stabili dacă litigiul este circumscris dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 iar, în caz afirmativ, se va avea în vedere faptul că actul normativ cuprinde norme speciale în ceea ce priveşte cauzele de nulitate a actelor emise în temeiul său, persoanele care pot contesta aceste acte, termenele în care o pot face şi instanţa competentă să le soluţioneze cererea.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 57 A din 19 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au respins excepţiile tardivităţii, lipsei calităţii procesuale active a apelantei şi a interesului, ca nefondate, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă SC G.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA), împotriva Sentinţei civile nr. 890 din 22 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi N.E.D. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi a fost obligat apelantul la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimat.
În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a reţinut că acţiunea în anulare a fost promovată de reclamantă, fiind terţ, atât în raport cu emitentul, cât şi cu beneficiarul dispoziţiei de restituire în natură, acesta pretinzând că ar fi suferit o vătămare a drepturilor sau intereselor sale legitime prin actul emis de primar.
Reţinând că decizia, sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acesteia, având forţa probantă a unui înscris autentic, conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a apreciat că actele juridice atacate, emise în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, trebuie analizate nu prin prisma respectării prevederilor acestui act normativ, ci a normelor de drept comun.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia tardivităţii s-a constatat că acestea sunt neîntemeiate, pentru aceleaşi considerente reţinute prin Decizia civilă nr. 833A din 1 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pe fondul cauzei, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că nulitatea unui act juridic este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul de efectele contrare normelor juridice edictat pentru încheierea sa valabilă şi că, în cauză, nu a fost invocată şi nici dovedită vreo împrejurare care să atragă incidenţa art. 948, 949, 950 şi 966 C. civ., care privesc condiţiile esenţiale ale validităţii convenţiilor, capacitatea părţilor contractante şi cauza convenţiilor.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC G.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA). Prin întâmpinare, intimatul a solicitat admiterea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes şi respingerea recursului ca nefondat.
Prin Decizia civilă nr. 4675 din 22 octombrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de reclamanta SC G.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA) împotriva Deciziei civile nr. 57 A din 19 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a casat decizia atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Referitor la excepţiile de fond invocate, prin întâmpinare, de intimatul pârât N.E.D., Înalta Curte a reţinut că soluţia dată acestora a intrat în puterea lucrului judecat, în condiţiile în care pârâtul nu a atacat cu recurs Decizia nr. 833 A din 1 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi nici decizia pronunţată de aceeaşi instanţă de apel, cu ocazia rejudecării pricinii, respectiv Decizia nr. 57 A din 19 februarie 2013.
Pe fondul recursului, s-a constatat că instanţa de apel a reţinut corect calitatea reclamantei de terţ în raport cu emitentul, cât şi cu beneficiarul dispoziţiei de restituire în natură şi al procesului-verbal de punere în posesie. Pe cale de consecinţă, s-a reţinut corect posibilitatea reclamantei de a solicita pe calea unei acţiuni în anulare de drept comun constatarea nulităţii respectivelor acte, emise în temeiul Legii nr. 10/2001.
Într-adevăr, reclamanta nu are deschisă calea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pusă exclusiv la dispoziţia persoanelor îndreptăţite în sensul acestui act normativ şi, prin urmare, nu sunt aplicabile nici normele de competenţă care reglementează această contestaţie.
În prezenta cauză, soluţia pronunţată cu privire la competenţă a rămasă irevocabilă prin nerecurarea deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în cadrul regulatorului de competenţă. Această soluţie dată cu privire la competenţă nu poate avea, însă, niciun fel de consecinţe cu privire la caracterul acţiunii formulate de reclamanta recurentă, acţiune în anulare de drept comun.
Curtea a reţinut, în acest context, că Legea nr. 10/2001 conţine nu numai norme de drept procedural, stabilind căile şi persoanele care pot ataca în justiţie actele emise în temeiul său, ci şi norme de drept substanţial, care privesc condiţiile de validitate ale acestor acte.
Astfel, chiar dacă acţiunea reclamantei nu este formulată în temeiul dispoziţiilor procedurale speciale ale Legii nr. 10/2001, aceasta nu înseamnă că actul emis în temeiul acestei legi nu trebuie verificat sub aspectul conformităţii sale cu condiţiile de emitere şi validitate. Astfel, soluţia instanţei de apel de a nu examina actele atacate prin prisma respectării Legii nr. 10/2001 este nelegală, câtă vreme acţiunea a fost întemeiată pe art. 966 C. civ., context în care se impunea examinarea cauzei actului, respectiv frauda la lege.
Soluţia instanţei de apel, în sensul că dispoziţiile de restituire pot fi verificate în cadrul acţiunii în anulare promovate de un terţ doar prin prisma condiţiilor generale de validitate ale actului juridic, lipseşte de conţinut dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin refuzul verificării încălcării normelor imperative în discuţie. În consecinţă, Înalta Curte a constatat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se verifica legalitatea actelor atacate nu numai din perspectiva condiţiilor generale de validitate ale actului juridic, ci şi prin prisma respectării normelor imperative ale Legii nr. 10/2001, pretins încălcate.
În rejudecarea apelului nu au fost administrate probe noi.
Prin Decizia civilă nr. 41A din 6 februarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă SC G.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA), împotriva Sentinţei civile nr. 890 din 22 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 43533/3/2007 în contradictoriu cu intimaţii pârâţi N.E.D. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a schimbat în parte sentinţa apelată şi, a admis în parte cererea. Drept urmare, s-a constatat nulitatea absolută parţială a Dispoziţiei Primarului General din 30 septembrie 2002 cu privire la măsura restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 1824 mp, situat în Bucureşti, , sector 4 (fost 5) şi s-a constatat nulitatea absolută a Procesului-verbal de predare-primire a terenului din 25 noiembrie 2002 emis de C.G.M.B. - A.F.I., în baza dispoziţiei menţionate. Totodată, a fost înlăturată obligaţia reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată către pârât, fiind păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că cererea dedusă judecăţii are ca obiect constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei Primarului General din 30 septembrie 2002 şi a Procesului-verbal din 25 noiembrie 2002 de punere în posesie a imobilului.
Prin dispoziţia menţionată s-a dispus, printre altele, restituirea în natură, în proprietatea numitei N.M., autoarea pârâtului N.E.D., a terenului în suprafaţă de 1824 mp situat în Bucureşti, sector 4, format din parcela 1 în suprafaţă de 1176 mp şi parcela 2 în suprafaţă de 648 mp, cu privire la care se menţionează în dispoziţie că este teren liber de construcţii definitive, ocupat cu parcaje şi garaje provizorii neautorizate. În baza acestei dispoziţii, a fost emis Procesul-verbal din 25 noiembrie 2002 de predare-primire a terenului.
Cu privire la excepţiile invocate de intimatul pârât în apel, prin întâmpinare, Curtea a constatat că, la termenul din data de 10 mai 2011, în apel, în primul ciclu procesual, intimatul pârât a învederat că nu mai insistă în susţinerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului apelului, neregularitatea procedurală fiind acoperită de apelantă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia lipsei de interes, Curtea constată că prin sentinţa apelată, aceste excepţii au fost respinse, iar intimatul pârât nu a declarat apel principal sau apel incident cu privire la soluţia pronunţată sub acest aspect. Prin urmare, soluţia dată cu privire la aceste excepţii a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi criticată în calea de atac prin intermediul formulării întâmpinării.
În ceea ce priveşte criticile formulate prin apel cu privire la soluţionarea fondului cauzei, curtea de apel a reţinut din probatoriul administrat în cauză, că este cert faptul că terenul ce a făcut obiectul dispoziţiei contestate este ocupat de conducte de gaze. De altfel, reclamantul a iniţiat mai multe procese prin care a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului menţionat, motivat chiar de faptul că la momentul punerii în posesie a autoarei sale, cele două parcele de teren restituite erau afectate de reţelele de distribuire a gazelor naturale aparţinând D.S. SA. Acţiunile pârâtului au fost admise, iar pârâta D. SA a fost obligată la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului pe perioadele 25 noiembrie 2002 - 15 octombrie 2004, 12 februarie 2005 - 12 februarie 2008.
În cauza iniţială înregistrată la data de 15 octombrie 2004 pe rolul Tribunalului Bucureşti, în care s-a pronunţat Decizia irevocabilă nr. 1928 din 15 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a reţinut din probatoriul administrat în cauză, că respectivele conducte de gaze au fost montate anterior punerii în posesie a autoarei reclamante şi deservesc alimentarea cu gaze a zonei locale. Din raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în această cauză şi care a stat la baza pronunţării respectivei hotărâri s-a reţinut că aceste conducte de gaze existau pe teren anterior anului 1976. În anul 1998 a fost întocmit proiectul de execuţie de înlocuire a reţelei de gaze naturale cu trecere pe polietilenă în ansamblul Berceni, iar în anul 1999 s-a efectuat această procedură, cu respectarea prevederilor legale.
Prin urmare, curtea de apel a constatat că, în mod greşit la emiterea dispoziţiei contestate nu s-a reţinut că terenul restituit în natură era afectat de conducte de gaze, ce deservesc blocurile de locuinţe limitrofe.
În raport cu această situaţie de fapt, verificând legalitatea dispoziţiei contestate prin prisma respectării Legii nr. 10/2001 la data emiterii contestaţiei, astfel cum s-a statuat prin decizia de casare, instanţa a reţinut că potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data emiterii dispoziţiei contestate:
(1) În situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi demolate total sau parţial restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, urmând să se respecte documentaţiile de urbanism legal aprobate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
(2) În cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcţii, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, urmând să se respecte documentaţiile de urbanism legal aprobate.
Instanţa concluzionează că textul legal evocat prevede posibilitatea restituirii în natură numai a terenului liber, iar nu şi a terenului ocupat, având în vedere faptul că, prin teren liber, se înţelege acel teren pe care nu se află nicio construcţie legal edificată, textul nefăcând distincţia între construcţiile supraterane şi cele subterane, astfel că unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nost distinguere debemus).
Cum în cauză terenul restituit prin dispoziţia atacată era afectat de conducte de gaze, instanţa de apel a apreciat că acesta nu era liber în sensul textului legal enunţat, astfel că, în mod greşit s-a constatat că măsura reparatorie concretă la care este îndreptăţit reclamantul este restituirea în natură, drept pentru care, interpretarea propusă de intimatul pârât în sensul că textul în discuţie se referă numai la terenurile ocupate de construcţii supraterane, nu a fost primită. Mai mult, într-o interpretare teleologică, instanţa de apel apreciază că intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a se restitui în natură terenuri care nu puteau fi folosite, care erau afectate unui uz public şi pentru care ar fi fost necesare proceduri ulterioare de expropriere (în condiţiile art. 1 şi 6 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi art. 63 din O.G. nr. 60/2000 privind reglementarea activităţilor din sectorul gazelor naturale - act normativ în vigoare la data emiterii actelor juridice contestate) sau aplicarea dreptului de uz şi servitute în favoarea statului (art. 70 - 81 din O.G. nr. 60/2000).
Câtă vreme Legea nr. 10/2001 prevedea şi măsura alternativă a restituirii în echivalent, ce garanta respectarea dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite, nu se poate accepta că intenţia legiuitorului ar fi fost ca prin apariţia Legii nr. 10/2001 să se urmărească restituirea în natură a unui imobil a cărui situaţie de fapt şi juridică era susceptibilă de a da naştere unor litigii ulterioare.
S-a avut în vedere, în consens cu interpretarea legală a textelor legale şi faptul că prin modificarea ulterioară a Legii nr. 10/2001 s-a menţionat în mod expres că nu pot fi restituite în natură terenurile afectate unor amenajări de utilitate publică, cum este şi cazul terenului în litigiu, astfel încât instanţa a concluzionat că decizia atacată a fost dată cu nerespectarea prevederilor imperative ale art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, impunându-se constatarea nulităţii absolute parţiale a Dispoziţiei Primarului General din 30 septembrie 2002 cu privire la măsura restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 1824 mp, situat în Bucureşti, sector 4 (fost 5), cu privire la măsura restituirii în natură a terenului, precum şi a Procesului-verbal de predare-primire a terenului din 25 noiembrie 2002 emis de C.G.M.B. - A.F.I., în baza dispoziţiei atacate. Totodată, curtea de apel a subliniat că dreptul reclamantului la măsuri reparatorii, în calitate de persoană îndreptăţită în baza Legii nr. 10/2001, nu este afectat, acesta urmând a beneficia de măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de lege, dat fiind că restituirea în natură nu este posibilă.
Prin Încheierea de şedinţă din camera de consiliu din data de 24 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în Decizia nr. 41A din 6 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul menţionării căii de atac ca fiind recurs şi nu apel, cum din eroare s-a consemnat.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâtul N.E.D., care a formulat recurs şi împotriva Încheierii de îndreptare eroare materială din 24 martie 2014, precum şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
1. În motivarea recursului declarat, pârâtul N.E. a criticat decizia atacată ca fiind nelegală pentru motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că, în mod eronat, întâmpinarea formulată în apel nu a fost calificată drept "cerere de aderare la apel". Susţine că, deşi apărările formulate ca excepţii au fost făcute sub denumirea de "întâmpinare", câtă vreme instanţa de apel considera că asemenea excepţii nu se puteau analiza ca atare, iar cererea de aderare la apel poate fi formulată cel târziu până la prima zi de înfăţişare potrivit art. 293 C. proc. civ., instanţa trebuia să califice cererea drept "aderare la apel" şi să analizeze excepţiile invocate.
Argumentează în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale active, că la data înregistrării acţiunii, respectiv 5 decembrie 2007, în Monitorul Oficial al României era deja publicat proiectul de divizare a fostei D.S. SA, prin transferarea unei părţi a activelor şi pasivelor către D.S.R. Pe de altă parte, susţine că, potrivit art. 249 din Legea nr. 31/1990 divizarea se produce efecte de la data înmatriculării în registrul comerţului a societăţii nou-înfiinţate, SC D.S.R. SRL fiind înregistrată abia la data de 18 februarie 2008. Acţiunea declanşată anterior preluării serviciului de distribuţie a fost continuată de o persoană care nu mai avea în obiectul de activitate distribuţia gazelor naturale şi care nu mai avea în exploatare reţelele de distribuţie, apreciind astfel că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei-reclamante.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, recurentul N.E. susţine că reclamanta a înţeles să continue acţiunea D.S. SA, însă nu are în obiectul său de activitate exploatarea reţelelor şi nu mai deţine calitatea de concesionar al serviciului public de furnizare a gazelor naturale. Activitatea de exploatare a reţelelor şi de furnizare a gazelor naturale a revenit, după divizare, SC D.R. SRL, societate rezultată urmare a divizării parţiale a SC D.S. SA, persoană juridică distinctă.
Sub aspectul condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească interesul drept condiţie a promovării acţiunii, recurentul susţine că reclamanta nu justifică un interes legitim şi actual. Împrejurarea că prin dispoziţia Primarului General a fost restituită proprietatea care, anterior Decretului de expropriere nr. 37/1971, nepublicat, a aparţinut de drept autoarei sale I.C., în mod categoric obliga instanţa să califice preluarea proprietăţii ca fiind una abuzivă. Chiar dacă lucrările de instalare a conductelor de distribuţie a gazelor naturale s-ar fi făcut înaintea emiterii Dispoziţiei de restituire în baza Legii nr. 10/2001, câtă vreme nu exista un proprietar aparent (titlul de proprietate al statului, Decretul nr. 37/1971, nefiind publicat) rezultă că şi constructorul instalaţiilor, dar şi reclamanta au fost de rea-credinţă.
Recurentul arată că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate asupra reţelelor, făcând o analiză a înscrisului depus la dosarul instanţei de fond, la termenul din 4 mai 2010 constând în Memoriul justificativ Proiect 97 - 1 - PE - 0002. Susţine din examinarea înscrisului respectiv că terenul său nu a fost inclus în respectivul proiect deoarece a vizat realizarea conductelor de gaze de la numerele pare, adică pe partea cealaltă a străzii. Recurenta face trimitere şi la Protocolul încheiat între D.S. SA şi D.S.R. din 5 martie 2008 unde se detaliază drepturile şi obligaţiile părţilor asupra activelor relevante menţionate în anexa A la contractul de închiriere, la Contractul de închiriere din 5 martie 2008 în care se menţionează că D.G.S. este titularul dreptului de proprietate asupra anumitor active aferente reţelei de distribuţie, toate aceste înscrisuri neprobând susţinerea reclamantei cu privire la deţinerea proprietăţii asupra părţii din reţea ce traversează terenurile de la nr. AA şi BB din str. H.
Recurentul consideră greşită şi calificarea dată, ca fiind de interes public, a instalaţiilor ce traversează terenul litigios. Consideră eronată aprecierea instanţei potrivit căreia reclamanta ar urmări un interes general, respectiv furnizarea unui serviciu de interes şi utilitate publică, pentru că un asemenea serviciu se poate realiza şi cu amplasarea reţelelor în subsolul străzilor adiacente terenurilor litigioase. Susţine că numai reţelele magistrale de transport a gazelor naturale sunt considerate de interes public, iar nu o reţea locală care deserveşte un număr limitat de utilizatori finali. Se face trimitere la conţinutul dispoziţiilor înscrise în pct. III din lista anexa la Legea nr. 213/1998, precum şi a textului în forma modificată prin art. 1 din Legea nr. 241 din 6 iunie 2003 recurentul arătând că dispoziţiile legale se referă la conductele magistrale de transport a gazelor naturale, iar nu la reţeaua de distribuţie.
Decizia recurată este criticată şi din perspectiva aplicării şi interpretării greşite a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei de restituire, susţinând că acest text legal nu a fost invocat drept temei al acţiunii. Se argumentează că instanţa de apel reţine eronat faptul că pe terenul litigios se aflau conducte de gaze încă de la nivelul anului 1976 şi că proiectul de înlocuire din 1998 s-ar fi pus în aplicare în anul 1999. Arată că proiectul de înlocuire viza numere poştale pare şi nu impare de pe str. H., lucrările fiind autorizate cu condiţia ca traseele de distribuţie să nu traverseze spaţii mari libere. Arată că textul invocat în cererea introductivă era cel aflat în vigoare începând cu data de 1 aprilie 2007, inexistent la data emiterii Dispoziţiei de restituire din 30 septembrie 2002, contestată în cauză. Susţine că forma textului în forma de la data emiterii dispoziţiei de restituire se referea la terenuri ocupate de construcţiile ridicate pe acestea şi nu la instalaţii sau reţele, deoarece textul nu făcea referire la amenajări de utilitate publică. Consideră că nu se poate pronunţa nulitatea unei dispoziţii de restituire în baza unui text de lege care nu era în vigoare la data introducerii cererii.
Se invocă nelegalitatea deciziei pronunţate şi din perspectiva modului greşit în care s-a dispus constatarea nulităţii absolute. Deşi instanţa de apel admite, în parte, apelul şi dispune constatarea nulităţii parţiale a dispoziţiei de restituire, aceasta se pronunţă cu privire la întreaga suprafaţă de teren de 1824 mp, deşi numai mici porţiuni din teren sunt ocupate şi afectate de reţele, astfel cum sunt identificate de expertiza depusă la dosar. Apreciază că pronunţarea nulităţii totale a dispoziţiei de restituire şi a procesului-verbal de punere în posesie reprezintă o măsură excesivă.
2. În motivarea recursului declarat, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a criticat decizia atacată pentru nelegalitate. Susţine că, în aplicarea principiului "tempus regit actum" cauza de nulitate a actului juridic, adică valabilitatea actului trebuie analizată prin raportare la dispoziţiile legii în vigoare la momentul încheierii actului, fără ca modificarea ulterioară a legii să poată afecta valabilitatea iniţială a încheierii acestuia. În acest context, apreciază că valabilitatea Dispoziţiei din 30 septembrie 2002 şi a procesului-verbal trebuie analizate prin raportare la dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora "în cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcţii, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă urmând să se respecte documentaţiile de urbanism legal aprobate". Subliniază că trebuie avut în vedere că alin. (11) al art. 10 nu exista în forma legii de la data la care a fost emisă dispoziţia de restituire în natură, abia ulterior prin Legea nr. 247/2005 şi prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 493/2008, fiind completat în acest sens textul art. 10 alin 2 din Legea 10/2001.
La data emiterii dispoziţiei a cărei nulitate se solicită, textul legislativ care instituia principiul prevalenţei restituirii în natură a terenurilor obliga unitatea deţinătoare la restituire în natură, împrejurare în raport de care apreciază că instanţa de apel a reţinut greşit că decizia atacată a fost dată cu nerespectarea prevederilor imperative ale art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Intimata reclamantă SC D.D.S. SA Bucureşti a formulat întâmpinare la recursurile formulate de pârâţii N.E.D. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând să se constate netemeinicia criticilor formulate în raport de statuările instanţelor de control judiciar din fazele procesuale anterioare. Solicită respingerea recursurilor, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate, ca fiind temeinică şi legală, şi a obligării recurentelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta fază procesuală.
Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente în cauza, Înalta Curte va constata, în parte, întemeiat recursul declarat, având în vedere următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, deşi recurentul a încadrat criticile formulate exclusiv în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că acestea pot fi încadrate şi în cazul descris de pct. 5 al aceleiaşi norme, întrucât se pretinde nerespectarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor procedurale, context în care aceste critici vor fi analizate.
Recurentul N.E.D. invocă nelegalitatea deciziei atacate faţă de faptul că instanţa de apel nu a calificat corect, respectiv "cerere de aderare la apel", a actului procedural intitulat "întâmpinare", prin care a invocat excepţia de tardivitate, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes, susţinând temeinicia excepţiilor invocate pentru argumentele prezentate, pe larg, în memoriul de recurs.
Criticile subsumate acestui motiv de recurs nu sunt întemeiate.
Astfel, în cadrul primului ciclu procesual, instanţa de fond, prin Sentinţa civilă nr. 890 din 22 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a respins atât excepţia lipsei calităţii procesuale active, cât şi excepţia lipsei de interes, după ce, anterior, fusese respinsă excepţia tardivităţii. În calea de atac a apelului exercitat de reclamanta SC G.S.E.R. (fostă SC D.S. SA) împotriva acestei sentinţe, curtea de apel, la termenul de judecată din data de 21 iunie 2011, a calificat excepţiile invocate în întâmpinare de intimatul-pârât N.E.D. drept apărări formulate în calea de atac exercitată de partea adversă, reţinând că excepţiile au fost invocate şi soluţionate în faţa primei instanţe şi că acestea au fost reiterate în apel, astfel încât au fost examinate cu ocazia judecării, pe fond, a apelului, soluţionat prin Decizia civilă nr. 833A din 1 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Împotriva acestei decizii, prin care instanţa de apel a statuat şi pronunţat asupra calificării apărărilor sale, intimatul N.E.D. nu a formulat recurs, cale de atac ce nu a fost exercitată nici în privinţa Deciziei nr. 57 A din 19 februarie 2013 a aceleiaşi instanţe de apel, cu ocazia rejudecării pricinii, context în care soluţia dată acestora a intrat în puterea de lucru judecat. De altfel, aceleaşi excepţii au fost reiterate, ca apărări, în cadrul recursului promovat de reclamantă, soluţionat prin Decizia civilă nr. 4675 din 22 octombrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în al doilea ciclu procesual, instanţa supremă reţinând puterea lucrului judecat a Deciziilor nr. 833A din 1 noiembrie 2011 şi nr. 57 A din 19 februarie 2013, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În consecinţă, instanţa de apel, prin decizia recurată, a constatat judicios imposibilitatea reexaminării acestor excepţii, fără a încălca autoritatea de lucru judecat, iar alegaţiile recurentului cu ocazia reiterării excepţiilor în prezentul recurs sunt inutile şi nu mai pot face obiect de analiză atât timp cât vizează o chestiune de drept care a primit o dezlegare jurisdicţională irevocabilă în interiorul aceluiaşi proces, cu ocazia derulării fazelor procesuale anterioare.
Relativ la motivul de recurs care vizează natura juridică, respectiv de interes public, a instalaţiilor de gaze naturale care traversează imobilul litigios, critica se vădeşte a fi nefondată întrucât concluzia instanţei de apel fundamentată pe acest considerent a fost una de ordin subsidiar din moment ce, cu titlu prioritar, examinarea validităţii dispoziţiei de restituire a fost realizată de către instanţa de apel prin prisma interpretării sistemice şi teleologice a dispoziţiilor înscrise în art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, în reglementarea consacrată de la momentul emiterii dispoziţiei contestate în prezentul litigiu.
În contextul interpretării acestui cadru normativ, instanţa de apel a analizat corect dacă terenul litigios este ocupat de construcţii şi dacă reprezintă un teren liber în accepţiunea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, procedând judicios în limitele cadrului procesual configurat de efectele deciziilor de casare din ciclurile procesuale anterioare, la examinarea actului juridic contestat din perspectiva verificării conformităţii acestuia cu dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de emitere şi validitate impuse de actul normativ în temeiul cărora a fost edictat.
În aceste circumstanţe, sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentului N. potrivit cărora instanţa de apel ar fi reţinut greşit aplicabilitatea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 dat fiind faptul că acest temei nu ar fi fost invocat prin acţiunea introductivă. Contrar susţinerilor formulate, verificările instanţei sunt în consonanţă cu statuările obligatorii ale Deciziei de casare nr. 4675 din 22 octombrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a dispus ca, în rejudecare, instanţa de apel să verifice legalitatea actelor atacate şi prin prisma respectării dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 10/2001, invocată ca temei juridic al acţiunii introductive.
Critica comună a recurenţilor N.E.D. şi Municipiul Bucureşti referitoare la soluţionarea greşită a cauzei întrucât examinarea legalităţii dispoziţiei de restituire ar fi fost apreciată prin raportare la prevederi legale care nu erau cuprinse în conţinutul Legii nr. 10/2001 în forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei, nu poate fi primită.
În conformitate cu principiul de drept "tempus regit actum", instanţa de apel a examinat valabilitatea dispoziţiei de restituire prin prisma dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (2) ale legii în forma conţinutului normativ aflat în vigoare la momentul emiterii acesteia. Astfel, textul legal stabilea că restituirea în natură se dispune doar pentru terenul liber, nu şi cel ocupat, afectat de construcţii. Interpretarea sistemică şi teleologică a textului normativ examinat a fost corect realizată în cuprinsul raţionamentului judiciar expus de instanţa de apel, atât timp cât la momentul emiterii dispoziţiei atacate textul de lege nu conţinea vreo definiţie a noţiunii de teren liber ori de suprafaţă ocupată şi nicio definiţie cu privire la natura construcţiilor care afectează un teren şi care ar genera imposibilitatea restituirii acestuia în natură. Or, în aplicarea dispoziţiilor legale evocate şi în lipsa unui criteriu prestabilit de legiuitor, verificarea regimului juridic al imobilului impunea examinarea împrejurării dacă acesta este afectat de construcţii, situaţie care îi imprima caracterul unei suprafeţe ocupate în sensul textului legal analizat.
De altfel, interpretarea dispoziţiei legale realizată de instanţa de apel se află în consens cu completările şi clarificările legislative intervenite în privinţa prevederilor alin. (2) al art. 10 ce au survenit prin Legea nr. 247/2005 şi care au consacrat explicit pe cale legislativă, ceea ce era deja stipulat de lege în termeni mai generali, sensul termenului de suprafaţă ocupată, acesta referindu-se, printre altele, la suprafaţă afectată de amenajări de utilitate publică.
În raport de limitele învestirii instanţei şi de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., apar ca lipsite de relevantă susţinerile, axate pe analiza probelor, referitoare la împrejurarea potrivit căreia reclamanta nu ar fi proprietara reţelelor de distribuire a gazelor naturale, că lucrările de construire a respectivelor reţele nu ar fi fost realizate cu bună-credinţă, ori cele referitoare la nerespectarea traseului conductelor care străbate terenul litigios. Or, aceste critici se referă la aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate a deciziei atacate şi nu pot face obiect al examinării în recurs întrucât susţinerile astfel formulate vizează modul în care au fost apreciate probele, urmărind, în final, reevaluarea probelor administrate.
În speţă, problema de drept care se impune a fi clarificată este cea a legalităţii dispoziţiei de restituire în natură a terenului din perspectiva respectării dispoziţiilor înscrise în art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care la momentul emiterii Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti din 30 septembrie 2002 imobilul litigios nu avea caracter de teren liber în accepţiunea legii, fiind parţial ocupat de reţelele de alimentare şi distribuţie a gazelor naturale ce deservesc blocurile de locuinţe din zona limitrofă, aceste reţele constituind în accepţiunea dispoziţiilor O.U.G. nr. 60/2000, prin care se reglementa activitatea din sectorul gazelor naturale la data emiterii actelor juridice contestate, un sistem de utilitate publică.
În privinţa problemei analizate, nu se poate face abstracţie de efectul pozitiv al puterii lucrului judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare derulate între aceleaşi părţi, dat fiind faptul că intră în puterea lucrului judecat şi se bucură de prezumţia de adevăr instituită de lege nu doar dispozitivul hotărârii, ci şi considerentele decizorii ale acesteia care explică şi justifică soluţia adoptată. Un astfel de considerent îl constituie statuarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1928 din 15 octombrie 2007 potrivit căreia conductele de gaze care traversează imobilul litigios au fost realizate anterior punerii în posesie a autoarei pârâtului N.E.D. şi deservesc alimentarea cu gaze a zonei locale, instanţa reţinând, din raportul de expertiză judiciară efectuat în cauza respectivă şi care a stat la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti, că respectivele conducte existau pe teren anterior anului 1976 şi că în anul 1998 s-a întocmit proiectul de execuţie privind înlocuirea reţelei de gaze naturale cu cea de polietilenă în ansamblul Berceni, lucrarea fiind realizată în anul 1999, cu respectarea prevederilor legale.
Relativ însă la motivul de nelegalitate a deciziei recurate referitor la modul greşit în care instanţa a dispus constatarea nulităţii dispoziţiei de restituire cu privire la întreaga suprafaţă de 1824 mp, totalul celor două loturi restituite, deşi numai mici porţiuni din terenul restituit sunt ocupate şi afectate de reţelele de gaz metan, critica se vădeşte a fi întemeiată. În acest context, se constată că elementele care fundamentează decizia atacată nu reflectă o completă stabilire a situaţiei de fapt, întrucât instanţa de apel nu a procedat la verificarea concretă a împrejurării dacă, într-adevăr, întreaga suprafaţă de teren în privinţa căreia s-a dispus măsura reparatorie a restituirii în natură prin dispoziţia contestată are caracter de suprafaţă ocupată în accepţiunea art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 şi dacă este afectată, în întregime, de reţelele de alimentare şi distribuţie a gazelor naturale ce deservesc zona limitrofă, clarificări necesare întrucât terenul efectiv ocupat de construcţii nu poate face obiectul măsurii reparatorii a restituirii în natură.
În lipsa unei atare clarificări care vizează situaţia de fapt şi din moment ce instanţa de apel nu a expus motivele pentru care a considerat că s-ar impune constatarea nulităţii dispoziţiei de restituire în natură a întregii suprafeţe de teren în privinţa căruia recurentul este îndreptăţit la una din formele de reparaţie reglementate de Legea nr. 10/2001, soluţia astfel pronunţată se vădeşte a fi nelegală, impunându-se casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În aceste circumstanţe, pentru asigurarea unui echilibru şi a unui raport de proporţionalitate între interesul protejării unui scop de interes general şi imperativele de protejare a interesului individual, Înalta Curte constată necesitatea suplimentării probatoriului prin efectuarea unei expertize topografice în scopul identificării suprafeţei efectiv ocupate de construcţiile aparţinând reclamantei reprezentate de reţelele de gaz metan, dar şi de zonele de protecţie ale acestora, determinate în conformitate cu normativele în vigoare şi documentaţiile de urbanism legal aprobate, necesare pentru asigurarea securităţii şi continuităţii serviciului de furnizare a gazelor naturale în condiţii de eficienţă energetică şi de protecţie a mediului, dar şi de acces a terţilor la sistemul public de distribuire a gazelor naturale.
Or, în circumstanţele evocate se constată că împrejurările de fapt nu au fost pe deplin lămurite în privinţa determinării regimului juridic al întregului imobil litigios, aceasta reprezentând o chestiune de fapt incompatibilă cu structura recursului, care nu poate fi verificată direct de această instanţă, fiind o chestiune importantă pentru consecinţele juridice pe care le-ar produce asupra verificării legalităţii dispoziţiei prin care au fost stabilite măsurile reparatorii cuvenite pârâtului. În acest context, constatându-se formularea de către pârâţii N.E.D. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a unor critici cu finalitate comună, Înalta Curte va admite ambele recursuri în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 şi la art. 314 C. proc. civ., decizia atacată urmând a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel. Drept urmare, în rejudecare, se va proceda la suplimentarea probatoriului astfel încât operaţiunile presupuse în sarcina expertului să aibă la bază şi informaţii suplimentare furnizate de instituţiile publice de specialitate.
Drept consecinţă a casării deciziei atacate, urmează a se admite şi recursul declarat de pârâtul N.E.D. împotriva Încheierii de îndreptare eroare materială din 24 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o va modifica în tot, în sensul înlăturării dispoziţiei referitoare la îndreptarea erorii materiale strecurate în Decizia nr. 41A din 6 februarie 2014 pronunţată de aceeaşi instanţă.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de recurentul N. în prezenta cauză, se va ţine seama de această cerere de către instanţa de trimitere, în raport şi de soluţia ce se va pronunţa asupra apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii N.E.D. şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva Deciziei nr. 41A din 6 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
Admite recursul declarat de pârâtul N.E.D. împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din 24 martie 2014, pronunţată de aceeaşi instanţă.
Modifică în tot încheierea recurată în sensul că înlătură dispoziţia referitoare la îndreptarea erorii materiale strecurate în Decizia nr. 41A din 6 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2501/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2508/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
