ICCJ. Decizia nr. 2508/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2508/2014
Dosar nr. 439/115/2010
Şedinţa publică din 2 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data de 4 februarie 2010, sub nr. 439/115/2010, reclamantul U.I. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Reşiţa, prin Primar, şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:
1. anularea Dispoziţiei din 18 ianuarie 2008 a Comisiei Municipale Reşiţa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prevăzute în extrasele CF nr. AA nr. top. BB - 2977 mp (provenită din CF nr. CC Câlnic), nr. top. DD - 2790 mp (provenită din CF EE Câlnic) şi nr. top. FF (provenită din CF nr. GG Câlnic) şi CF nr. HH Câlnic nr. top. II - 504 mp (provenită din CF nr. JJ Câlnic), precum şi a Dispoziţiei A.V.A.S. din 2 februarie 2007;
2. obligarea pârâţilor să-i restituie în natură imobilul-teren, acolo unde este posibil, nefiind edificate construcţii autorizate, iar pentru terenul ocupat de construcţii acordarea de despăgubiri băneşti.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că imobilele descrise în petit au fost proprietatea sa (suprafaţa de 178 mp de la nr. top. KK, care apare şi în actul de schimb din 23 martie 1978 al Consiliului Popular al mun. Reşiţa şi Decizia din 13 ianuarie 1978) şi a mamei şi mătuşii sale, respectiv U.M. şi V.I. (născută U.), după care a obţinut certificatul de moştenitor din 11 februarie 1993.
Prin Decizia din 18 ianuarie 2008, Procesul-verbal din 28 decembrie 2005 al Comisiei municipale Reşiţa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenului şi Procesul-verbal din 28 decembrie 2005 se analizează şi se întocmeşte tabelul nominal cu cererile cetăţenilor care au solicitat retrocedarea de teren conform Legii nr. 247/2005 şi în care la poziţia 24 este trecut reclamantul, cu suprafeţele de teren indicate în petitul acestei acţiuni şi cu menţiunea respingerii cererii sale, întrucât nu ar face obiectul Legii nr. 247/2005.
Reclamantul a mai arătat că pentru suprafaţa de 178 mp din fostul CF CC s-a adresat şi SC S. SA Reşiţa, prin lichidator SC F.C. SPRL Timişoara, având în vedere că pe respectivul teren sunt edificate clădiri ale acestei societăţi.
În ce priveşte actul de schimb din 23 martie 1978, a precizat că acest schimb nu s-a efectuat în realitate, familia sa neprimind niciun teren în schimb sau vreo altă despăgubire în urma trecerii în proprietatea statului a terenului în suprafaţă de 178 mp, actul întocmit fiind unul mai degrabă justificativ, fără finalitate, al autorităţilor de la acea vreme.
În ceea ce priveşte chemarea în judecată a pârâtei A.V.A.S., reclamantul a menţionat că se justifică prin evidenţierea în patrimoniul SC S. SA Reşiţa a suprafeţei de 178 mp, conform somaţiei nr. 02/2008 a executorului judecătoresc N.N. şi prin decizia A.V.A.S. în care se precizează că solicitarea reclamantului nu ar face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece acesta ar fi proprietarul respectivului teren.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi art. III din Legea nr. 302/2009 pentru modificarea şi completarea art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin cererea înregistrată la dosar la data de 16 martie 2010, reclamantul şi-a precizat acţiunea, cu referire la petitul 2, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei A.V.A.S. să emită decizie prin care să-i stabilească dreptul la despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, pentru imobilele indicate la petitul 1 din acţiunea introductivă de instanţă.
Prin Sentinţa civilă nr. 1625 din 13 octombrie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea, pentru următoarele considerente:
În ce priveşte excepţia tardivităţii acţiunii, invocată de pârâta A.V.A.S. prin întâmpinare, aceasta este nefondată, având în vedere că reclamantul nu a făcut dovada existenţei unei dispoziţii a Primarului emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S., s-a constatat că, într-adevăr, A.V.A.S.-ul nu are calitate procesuală pasivă pe primul capăt de cerere, însă, având în vedere că al doilea capăt de cerere îl vizează direct, nu se poate admite această excepţie, întrucât cel de-al doilea capăt de cerere trebuie analizat în contradictoriu cu A.V.A.S.
Pe fond, reclamantul a solicitat anularea Adresei din 18 ianuarie 2008 a Comisiei municipale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi nicidecum o dispoziţie a Primarului Municipiului Reşiţa emisă în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, chiar dacă reclamantul a invocat ca temei al acţiunii Legea nr. 10/2001.
Adresa menţionată conţine răspunsul Comisiei municipale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor la cererea din 27 decembrie 2007, în sensul comunicării Procesului-verbal din 28 decembrie 2005 şi Procesului-verbal de afişare din 28 decembrie 2005, care conţin hotărârea comisiei de respingere a cererii reclamantului, întrucât nu face obiectul Legii nr. 247/2005.
În realitate, cererea reclamantului a făcut obiectul Legii nr. 18/2001 a fondului funciar, cu modificările şi completările ulterioare, iar Comisia municipală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a soluţionat-o în sensul respingerii acesteia, hotărâre pe care reclamantul avea posibilitatea să o conteste în termenul prevăzut de lege, lucru pe care nu l-a făcut.
Deşi reclamantul a susţinut şi s-a obligat, la termenul de judecată din 19 mai 2010, să facă dovada formulării unei notificări către Primărie, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilelor din cauză, precum şi a cererii prin care a solicitat despăgubiri, nu şi-a mai dovedit această susţinere.
Singura notificare depusă de reclamant la dosar este formulată la 1 februarie 2008 către SC S. SA şi SC S.P. SRL, prin care a solicitat despăgubiri de 10.000 euro pentru ocuparea suprafeţei de 178 mp din imobilul proprietatea sa, înscris în CF LL. Această notificare a fost probabil formulată în temeiul Legii nr. 247/2005.
Reclamantul nu a făcut, însă, dovada că ar fi formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, adresată A.V.A.S.-ului.
Legea nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă prealabilă obligatorie, procedură pe care reclamantul nu a îndeplinit-o în termenul expres prevăzut de aceasta.
Faţă de temeiul juridic invocat de reclamant, respectiv Legea nr. 10/20010, s-a apreciat că cererea de chemare în judecată, alături de condiţiile generale de admisibilitate a unei acţiuni civile, trebuie să îndeplinească şi o condiţie specială de admisibilitate, respectiv parcurgerea procedurii administrative prevăzute de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, care este prealabilă şi obligatorie.
În conformitate cu art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, acţiunea în justiţie are un caracter subsidiar şi facultativ, neputând fi exercitată decât după epuizarea procedurii administrative. Potrivit legii, persoana îndreptăţită, nemulţumită de modul de rezolvare a cererii de restituire în natură sau, după caz, de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, are la îndemână acţiunea în justiţie (contestaţie), ce poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la data când i-a fost comunicată decizia, text din interpretarea căruia rezultă că instanţa de judecată nu are competenţa să se pronunţe asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent decât după soluţionarea acesteia pe cale administrativă.
Nefăcând dovada formulării unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 adresată A.V.A.S.-ului, capătul de cerere precizat de reclamant, referitor la obligarea acestei pârâte de a soluţiona cererea de acordare de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005, este nefondat.
Instanţa a depus diligenţe pentru stabilirea situaţiei juridice a imobilelor ce fac obiectul prezentului litigiu şi din notele de la dosar, emise de O.C.P.I. Caraş-Severin, a reieşit că imobilul cu nr. top MM nu există, iar nr. top. NN din CF GG nu mai există evidenţiat de sine stătător, doar unificat sub numărul menţionat mai sus. Imobilul cu nr. top OO nu mai există evidenţiat de sine stătător, ci s-a transnotat în CF PP Câlnic cu încheierea de CF din 15 august 1964, în favoarea Statului Român. Din studiul filei de CF EE Câlnic, imobilul a fost trasnotat sub nr. QQ din 15 august 1964 în fila de CF PP Câlnic, în proprietatea Statului Român, în baza Decretului nr. 1022/1962. Imobilul cu nr. top. BB din CF Câlnic nu se mai regăseşte în această filă de CF, fiind sistată, transnotându-se în CF PP Câlnic, de acolo unificându-se cu mai multe parcele şi transnotându-se în CF RR Câlnic, în favoarea Statului Român. Imobilul cu nr. top. SS din CF JJ Câlnic nu se mai regăseşte în fila de CF, fiind sistată, transnotându-se în CF HH Câlnic, de acolo se unifică cu mai multe parcele în favoarea SC U. SA Reşiţa. Imobilul cu nr. top. TT din CF CC Câlnic s-a transnotat, succesiv, apoi s-a alipit.
În aceste condiţii, având în vedere că prezentul litigiu nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că acţiunea dedusă judecăţii este nefondată.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul.
Prin Decizia civilă nr. 182/R din 21 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a admis apelul reclamantului şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea astfel:
- a anulat Dispoziţia din 18 ianuarie 2008 a Comisiei municipale Reşiţa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi a constatat că reclamantul are dreptul de despăgubire pentru cei 178 mp din CF UU Reşiţa nr. top. VV, ce i se vor acorda în condiţiile Legii nr. 165/2013.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamantul a formulat, în condiţiile Legii nr. 10/2001, notificare pentru redobândirea terenurilor preluate de stat şi pentru care nu a primit despăgubiri, cu referire la terenul în suprafaţă de 178 mp.
Potrivit concluziilor expertizei dispuse şi efectuate în cauză, imobilul ce constituie obiectul litigiului este compus din casă de locuit, anexe, curte şi grădină. Spre incinta SC S.P. SRL nu există gard despărţitor, limita fiind materializată prin stâlpi metalici. Suprafaţa măsurată a parcelei deţinute de reclamant, conform limitelor actuale, este de 975 mp, faţă de suprafaţa tabulară de AA mp.
S-a reţinut că incinta SC S.P. SRL este situată între grădinile caselor de pe strada B. şi albia râului B.A.
Reclamantul-apelant, la faţa locului, a susţinut că terenul folosit de el ca grădină se întindea până la albia râului B.A. şi aşa a fost folosit şi de antecesorii săi, care l-au primit în schimbul unui teren pe care l-au cedat pentru realizarea căii ferate.
Imobilul a fost iniţial înscris în fila de CF CC Câlnic, nr. top. KK - casa nr. WW cu teren de AA mp, proprietar tabular sub XX fiind înscris, în anul 1974, U.I., cu titlu de succesiune asupra cotei de 1/2 parte şi sub YY şi ZZ, în anul 1993, U.I., cu titlu de succesiune asupra cotei de 1/2 parte.
S-a mai susţinut că, în anul 2006, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. AAA/2006, imobilul a trecut în proprietatea minorei A.O.F. şi este transnotat în CF LL UAT Reşiţa, unde la sarcini se înscrie dreptul de întreţinere şi uzufruct viager în favoarea lui U.I., asupra cotei de 1/2 parte şi dreptul de uzufruct viager în favoarea lui U.S.M., necăsătorită, asupra celeilalte cote de 1/2 parte.
Fila de CF LL UAT Reşiţa este convertită în CF BBB Reşiţa.
S-a mai precizat că din studiul celor trei cărţi funciare se observă că parcela reclamantului-apelant a avut suprafaţa iniţială (încă din anul 1854) de 270 stp., egal AA mp şi aceasta nu a suferit vreo modificare, respectiv o diminuare de suprafaţă sau o dezmembrare, în vederea efectuării unui schimb de teren.
Din documentaţia topografică denumită "Plan pentru comasare şi transmitere", întocmită de Oficiul de îmbunătăţiri funciare şi proiectare pentru construcţii agricole Caraş-Severin în anul 1978, rezultă că pentru realizarea Bazei de producţie OIFPCA Reşiţa s-a restrâns suprafaţa parcelei nr. top. KK, a reclamantului, cu 178 mp, pentru care acestuia urmă să i se dea, în schimb, teren din parcela top CCC (conform adresei fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Reşiţa).
S-a susţinut că parcela nr. top. CCC a fost înscrisă în fila de CF nr. 1955 Câlnic - arabil în Zapodia de 2 ha 3020 mp, proprietatea Statului Român. Această parcelă a fost dezmembrată în şase subparcele: nr. top. CCC/1 de 17800 mp, nr. top. CCC/2 de 1250 mp, nr. top. CCC/3 de 380 mp, nr. top. CCC/4 de 2094 mp, nr. top. CCC/5 de 414 mp şi nr. top. CCC/6 de 1082 mp. Niciuna dintre aceste parcele nu a fost atribuită reclamantului, în schimbul terenului ce i-a fost ocupat.
Suprafaţa de teren de 178 mp, revendicată de reclamantul-apelant, este ocupată de baza de producţie a fostei întreprinderi de îmbunătăţiri funciare.
Această bază de producţie a fost înscrisă în fila CF nr. DDD Câlnic, pe parcela rezultată din dezmembrarea parcelei top EEE, teren de 10.522 mp, ce a fost adusă în anul 1973 din fila de CF FFF Câlnic în fila de CF DDD Câlnic, ca proprietate a Statului Român. În anul 1989, în baza Deciziei nr. 51/1978 a Consiliului Popular al jud. Caraş-Severin, asupra parcelei de 10552 mp se intabulează dreptul de administrare operativă directă în favoarea Oficiului de Îmbunătăţiri Funciare, Proiectare Construcţii Agricole Caraş-Severin, devenit după 1990 SC S. SA. În anul 2006, în baza Sentinţei civile nr. 2580 din 7 octombrie 2005 din Dosar nr. 3648/C/2005 al Tribunalului Caraş-Severin, învestită cu formulă executorie prin Încheierea nr. 432/CC din 14 aprilie 2006, şi a documentaţiei tehnice aviz O.C.P.I. nr. 1800/2006, parcela de 10522 mp se dezmembrează în cele două subparcele menţionate mai sus, care se reînscriu în fila de CF nr. DDD Câlnic, sub PI-2 şi PI-3, subparcela nr. top. GGG, nr. cad. HHH de 2628 mp este transnotată, apoi, în CF III Câlnic, în favoarea SNIF Sucursala Caraş-Severin. Pe parcela JJJ, nr. cad. VV se înscriu, în anul 2008, construcţiile: 3 hale, centrală termică, depozit, anexă industrială (P+2), cantină, atelier, garaj, punct trafo. Asupra construcţiilor se înscrie ca proprietar SC S. SA, iar asupra terenului rămâne proprietar Statul Român.
S-a mai arătat că în anul 2008, în baza actului de adjudecare din 18 aprilie 2008, proprietar asupra construcţiilor este înscrisă S.P. SRL Reşiţa, iar terenul rămâne al Statului Român.
Imobilul cu nr. top. JJJ, nr. cadastral VV din CF nr. DDD Câlnic este convertit în format electronic în CF nr. KKK Reşiţa.
De asemenea, s-a arătat că în anul 2012, prin actul notarial din 19 ianuarie 2012, emis de NP N.C., terenul de 7924 mp devine proprietatea SC S.P. SRL, cu titlu de cumpărare.
În concluzie, terenul revendicat de reclamant, în suprafaţă de 178 mp, în prezent face parte din parcela înscrisă în CF KKK Reşiţa, nr. cad. VV - teren de 7924 mp cu 3 hale, centrală termică, depozit, anexă industrială (P+2), cantină, atelier, garaj, punct trafo, proprietar asupra terenului şi construcţiilor fiind SC S.P. SRL.
În raport de această stare de fapt şi de drept şi având în vedere înscrisurile depuse la dosar, instanţa de apel a reţinut că cererea reclamantului este întemeiată, că acesta are dreptul la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de legile speciale de reparaţie, pentru suprafaţa de 178 mp, ocupată în prezent de construcţii (aflată, în fapt, în continuarea grădinii aferente imobilului casă de locuit).
Având în vedere că această suprafaţă de teren nu este liberă în sensul legii şi nu poate fi restituită în natură, reclamantul este îndreptăţit la a primi despăgubiri în condiţiile Legii nr. 165/2013, sens în care s-a dispus reformarea sentinţei de fond.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, toate părţile.
I. Recurentul-reclamant U.I. critică decizia recurată pentru nepronunţarea instanţei de apel asupra tuturor imobilelor indicate în primul petit al acţiunii introductive.
În dezvoltarea acestui motiv, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel s-a mărginit în a face cercetări doar asupra suprafeţei de 178 mp, ce face parte din parcela înscrisă actualmente în CF KKK Reşiţa (provenită din CF CC Câlnic, nr. top. KK, transnotată în CF LL UAT Reşiţa), nr. cad. VV - teren de 7924 mp cu 3 hale, centrală termică, depozit anexă industrială (P+2), cantină, atelier, garaj, punct trafo, proprietar asupra terenului şi construcţiilor fiind SC S.P. SRL.
Instanţele nu au soluţionat, însă, primul capăt de cerere asupra imobilelor terenuri prevăzute în extrasele CF nr. AA nr. top. BB (provenită din CF nr. CC Câlnic, 2799 mp - după ce sunt scăzuţi cei 178 mp din suprafaţa totală de 2977 mp), nr. top. DD (2790 mp, provenită din CF nr. EE Câlnic) şi nr. top. FF (provenită din CF nr. GG Câlnic) şi CF nr. HH Câlnic nr. top.II (provenită din CF nr. JJ Câlnic, 504 mp).
Se face, totuşi, vorbire despre încercarea primei instanţe de a clarifica situaţia juridică a terenurilor ce fac obiectul prezentului litigiu, care, în baza notelor de la dosar fond, emise de O.C.P.I. Caraş-Severin, reţine că imobilul cu nr. top MM nu există (nr. top. la care reclamantul nici nu a făcut vreo referire, în petitul acţiunii fiind vorba de nr. top. DD), iar nr. top NN din CF GG nu mai există evidenţiat de sine stătător, doar unificat sub numărul menţionat mai sus (nr. top. la care reclamantul nu a făcut referire). Totodată, s-a arătat că imobilul cu nr. top. OO nu mai există evidenţiat de sine stătător, ci s-a transnotat în fila de CF PP Câlnic cu încheierea de CF din 15 august 1964, în favoarea Statului Român. Din studiul filei de CF EE Câlnic, imobilul a fost transnotat sub nr. QQ în fila de CF PP, în proprietatea Statului Român, în baza Decretului nr. 1022/1962. Imobilul cu nr. top. BB din CF Câlnic nu se regăseşte în această filă de CF, fiind sistată, transnotându-se în CF HH Câlnic, de acolo se unifică cu mai multe parcele în favoarea SC U. SA Reşiţa. Imobilul cu nr. top. TT din CF CC Câlnic s-a transnotat succesiv, apoi s-a alipit.
Faţă de aceste considerente, recurentul-reclamant susţine că era oportun ca expertiza judiciară topografică a d-nei C.E. să aibă ca obiective şi identificarea clară a acestor terenuri, nu doar a suprafeţei de 178 mp.
Abia după ce toate imobilele erau identificate, instanţa de judecată, constatând legalitatea şi temeinicia acţiunii şi admiţând astfel apelul cu schimbarea în tot a sentinţei atacate, putea să se pronunţe şi asupra unor eventuale restituiri în natură sau despăgubiri echivalente întregii suprafeţe de teren solicitate prin acţiune.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
II. Recurentul-pârât Municipiul Reşiţa, prin Primar, a invocat că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) şi a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestor motive, recurentul-pârât a arătat că prima instanţă a reţinut, în mod corect, că reclamantul a solicitat anularea Adresei din 18 ianuarie 2008 a Comisiei municipale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi nicidecum o dispoziţie a Primarului Municipiului Reşiţa emisă în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, chiar dacă acesta a invocat ca temei legal al acţiunii Legea nr. 10/2001.
Adresa sus-menţionată conţine răspunsul Comisiei municipale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor la cererea din 27 decembrie 2007, în sensul comunicării Procesului-verbal din 28 decembrie 2005 şi a Procesului-verbal de afişare din 28 decembrie 2005, care conţin hotărârea comisiei în sensul respingerii cererii reclamantului, întrucât nu face obiectul Legii nr. 247/2005.
În realitate, cererea reclamantului făcea obiectul Legii nr. 18/2001 a fondului funciar, actualizată, iar comisia a soluţionat-o în sensul respingerii, hotărâre pe care reclamantul avea posibilitatea să o conteste în termenul prevăzut de lege, ceea ce nu a făcut.
Instanţa de fond în mod corect a solicitat reclamantului să depună la dosarul cauzei notificarea făcută către Primărie, prin care a solicitat restituirea imobilelor din cauză, precum şi cererea prin care a solicitat despăgubiri. Reclamantul nu şi-a dovedit, însă, acţiunea.
Singura notificare depusă se adresează SC S. SA şi SC S.P. SRL şi prin ea s-au solicitat despăgubiri de 10.000 euro pentru ocuparea suprafeţei de 178 mp.
Mai mult, reclamantul nu a făcut dovada, conform Legii nr. 10/2001, că ar fi formulat notificare adresată A.V.A.S.-ului şi nici nu a îndeplinit în termenul prevăzut de acest act normativ procedura administrativă prealabilă obligatorie.
Conform prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, acţiunea în justiţie are un caracter subsidiar şi facultativ, neputând fi exercitată decât după epuizarea procedurii administrative.
Potrivit prevederilor legale, persoana îndreptăţită, nemulţumită de modul de rezolvare a cererii de restituire în natură sau, după caz, de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, are la îndemână acţiunea în justiţie, ce poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la data când i-a fost comunicată decizia, text din interpretarea căruia rezultă că instanţa de judecată nu are competenţa să se pronunţe asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent decât după soluţionarea acesteia pe cale administrativă.
Din concluziile expertului topograf C.E. reiese că, în prezent, suprafaţa de teren de 178 mp face parte din parcela înscrisă în CF nr. KKK Reşiţa, nr. cad. VV - teren de 7924 mp cu trei hale, centrală termică, depozit, anexă industrială, cantină, atelier, garaj, punct trafo, proprietar asupra construcţiilor şi terenului fiind SC S.P. SRL, teren cumpărat în anul 2012 de la Statul Român, prin actul notarial din 19 ianuarie 2012.
Conform prevederilor art. 1 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist se restituie în natură, iar în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzută în Cap. III.
În concluzie, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a sentinţei de fond, prin care s-a respins acţiunea reclamantului, ca nefondată.
III. Recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) a formulat următoarele critici:
1. În mod nelegal nu a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.A.A.S., deoarece în sarcina acesteia nu se poate reţine nicio obligaţie în cauză (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În ce priveşte obligaţiile legale stabilite în sarcina A.A.A.S., conform Legii nr. 10/2001, republicată, prin prevederile art. 29 şi urm. din lege se reglementează regimul juridic al reparaţiilor pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate integral de A.A.A.S.
În raport de caracterul imperativ şi prioritar al normelor ce reglementează procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru emiterea deciziei cu propunere de acordare de măsuri reparatorii nu s-a dovedit că reclamantul a urmat procedura administrativă obligatorie legală.
Prin Legea nr. 10/2001 sunt instituite 2 etape succesive, din care prima - procedura administrativă - este obligatorie (art. 1, art. 21 alin. (1) şi (5), art. 47 alin. (2) şi art. 48), iar a doua facultativă, întrucât priveşte controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul acestei legi speciale.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, "Actele doveditoare (...) pot fi depuse până la data soluţionării notificării". Aşadar, pentru dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, era necesară completarea dosarului administrativ cu toate actele doveditoare necesare.
Prin art. 29 şi urm. din Legea nr. 10/2001 se reglementează regimul juridic al reparaţiilor pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate integral de A.A.A.S.
Notificarea se comunică instituţiei publice implicate în privatizare, conform art. 29 alin. (3) din lege, numai pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale, Legea nr. 247/2005 - Titlul VII.
Faţă de aceste dispoziţii legale, rezultă că instanţa putea analiza cererea privind despăgubirile numai în măsura în care se emitea decizie sau dispoziţie motivată, prin finalizarea procedurii administrative în condiţiile Legii nr. 10/2001, iar această decizie putea face obiectul analizei de legalitate a instanţei judecătoreşti, în condiţiile art. 26 alin. (3) din lege.
În cadrul legal astfel stabilit, se poate constata că nu erau îndeplinite condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, deoarece imobilul revendicat nu se afla evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate integral cu respectarea dispoziţiilor legale sau într-o proporţie care nu permite aplicarea art. 21 din lege.
În consecinţă, în situaţia imposibilităţii legale de restituire în natură a imobilului revendicat, obligaţia de a emite decizie motivată cu propunere de acordare de despăgubiri revine numai Primăriei Municipiului Reşiţa, în condiţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În speţă, s-a reţinut că procedura administrativă a fost parcursă în contradictoriu cu Primăria Municipiului Reşiţa, care a şi soluţionat notificarea reclamantului prin Dispoziţia din 18 ianuarie 2008, contestată în cauză. Întrucât obligaţia de a soluţiona notificarea revine unităţii deţinătoare, în patrimoniul căreia se află imobilul, aceasta nu trebuie să se limiteze numai la respingerea cererii de restituire în natură a imobilului, ci are obligaţia de a face propunere de acordare a măsurilor reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001.
În concluzie, competenta instanţei putea interveni numai în măsura în care se emitea decizie sau dispoziţie motivată de către A.A.A.S., prin finalizarea procedurii administrative, această decizie putând face obiectul analizei instanţei judecătoreşti pentru legalitate, în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Pe cale de consecinţă, se impune admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a A.A.A.S., faţă de capătul de pretenţii din acţiune.
2. Instanţa nu a clarificat situaţia juridică a terenului revendicat şi a stabilit, în mod nelegal, dreptul reclamantului la despăgubiri, în condiţiile Legii nr. 165/2013, pentru cei 178 mp din CF E KKK Reşiţa, nr. top. VV.
Instanţa de fond, în mod legal, a reţinut că nu a fost clarificată situaţia juridică a imobilelor-terenuri ce fac obiectul prezentului litigiu, situaţie neclarificată de către instanţa de apel.
Astfel, din actele emise de O.C.P.P.I. Caraş-Severin rezultă că imobilul revendicat, cu nr. top. MM nu există, iar nr. top. NN din CF nr. GG nu mai există ca imobil de sine stătător, ci doar unificat sub nr. menţionat mai sus. De asemenea, imobilul cu nr. top OO nu mai există evidenţiat de sine stătător, ci figurează ca imobil transnotat în CF nr. PP Câlnic cu încheierea de CF din 15 august 1964, în favoarea Statului Român.
Imobilul a fost transnotat succesiv sub nr. QQ din 15 august 1964 în CF PP Câlnic, în baza Decretului nr. 1022/1962, în aceeaşi CF fiind transnotat şi imobilul cu nr. top. BB, ulterior acestea fiind transnotate în CF nr. RR Câlnic, cu menţiunea "în favoarea Statului Român".
Doar imobilul cu nr. top. SS din CF JJ Câlnic a fost transnotat, la rândul său, cu mai multe parcele în favoarea SC U. SA Reşiţa.
Nu sunt dovedite ca îndeplinite condiţiile art. 29 şi urm. din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se reglementează regimul juridic al reparaţiilor pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate.
Astfel, conform art. 29 şi urm. din Legea nr. 10/2001, republicată, "pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate".
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, se poate constata că A.A.A.S. are competenţă numai de a propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii, instituţiei competente.
În consecinţă, nu se putea reţine nicio obligaţie în sarcina A.A.A.S. în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa de fond s-a reţinut, în mod corect, că litigiul nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, aspect constatat şi de Comisia municipală Reşiţa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prin Procesul-verbal din 28 decembrie 2005 şi Procesul-verbal de afişare din 28 decembrie 2005, care conţin hotărârea Comisiei în sensul respingerii cererii reclamantului, întrucât nu face obiectul Legii nr. 247/2005.
3. A.A.A.S. nu are obligaţia de a acorda efectiv măsuri reparatorii/despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Acţiunea nu este întemeiată faţă de A.A.A.S., deoarece A.A.A.S. are obligaţii legale numai în condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, respectiv numai pentru imobilele care se află evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate integral, cu respectarea dispoziţiilor legale, de către A.A.A.S.
Astfel, în condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, A.A.A.S. are obligaţia să emită o decizie motivată pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale, respectiv Legea nr. 165/2013.
Această decizie motivată trebuie înaintată legal instituţiei competente, respectiv Comisiei Naţionale din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, conform prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.
Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, A.A.A.S. are numai obligaţia de a emite decizie motivată cu propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale, respectiv Legii nr. 165/2013, iar nu de a acorda efectiv despăgubiri.
Recurenta-pârâtă a redat conţinutul art. 1, art. 16 şi art. 17 din Legea nr. 165/2013, în raport de care a concluzionat că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională au atribuţii în ceea ce priveşte regimul stabilirii, evaluării şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, care nu pot fi restituite în natură.
Aşadar, din analiza textelor legale evocate rezultă că A.A.A.S. nu are obligaţia de a acorda măsuri reparatorii în echivalent/despăgubiri, ci numai de a emite decizia motivată şi a propune acordarea despăgubirilor în condiţiile legii speciale, Legea nr. 165/2013, dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.
În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii excepţiei invocate şi respingerea acţiunii pentru restul pretenţiilor formulate faţă de ea, ca neîntemeiată.
Recurenta-pârâtă A.A.A.S. a depus întâmpinare la recursurile declarate de reclamant şi pârâtul Municipiul Reşiţa, solicitând respingerea acestora, ca nefondate.
Recurentul-pârât Municipiul Reşiţa a depus întâmpinare la recursurile declarate de reclamant şi pârâta A.A.A.S., solicitând respingerea acestora, ca nefondate.
Recursurile sunt fondate în limitele şi pentru considerentele următoare:
Reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Reşiţa, prin Primar, şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.), să se dispună: anularea Dispoziţiei din 18 ianuarie 2008 a Comisiei municipale Reşiţa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prevăzute în extrasele de CF nr. AA nr. top. BB - 2977 mp (provenită din CF nr. CC Câlnic), nr. top. DD - 2790 mp (provenită din CF nr. EE Câlnic) şi nr. top. FF (provenită din CF nr. GG Câlnic) şi CF nr. HH Câlnic nr. top. II - 504 mp (provenită din CF nr. JJ Câlnic) şi a Dispoziţiei din 2 februarie 2007 a pârâtei A.V.A.S.; obligarea pârâţilor să-i restituie în natură terenul liber, iar pentru terenul ocupat de construcţii acordarea de despăgubiri băneşti.
Reclamantul şi-a precizat ulterior acţiunea, respectiv petitul 2, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei A.V.A.S. să emită decizie prin care să stabilească dreptul său la despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, pentru imobilele indicate la primul petit al acţiunii introductive de instanţă (cererea precizatoare se află la dosar fond).
Acţiunea astfel precizată a fost respinsă de prima instanţă, care a reţinut, în esenţă, că litigiul nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât reclamantul nu a făcut dovada formulării notificării de restituire în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilele indicate în acţiune.
Contestând această soluţie în apel, reclamantul a solicitat schimbarea sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost precizată, deci cu referire la toate terenurile indicate la primul petit.
Aşa cum susţine şi recurentul-reclamant, instanţa de apel nu s-a pronunţat, însă, asupra tuturor terenurilor indicate la primul petit al acţiunii, limitându-şi analiza doar la suprafaţa de 178 mp, ce face parte din parcela înscrisă în prezent în CF E. KKK Reşiţa, nr. top. VV (provenită din CF CC Câlnic, nr. top. KK).
A rămas, astfel, neanalizată situaţia următoarelor terenuri indicate la primul petit al acţiunii: terenurile prevăzute în extrasele de CF nr. AA nr. top. BB (provenită din CF nr. CC Câlnic) - 2799 mp, reprezentând diferenţa dintre suprafaţa totală de 2977 mp şi suprafaţa de 178 mp, nr. top. DD (provenită din CF nr. EE Câlnic) - 2790 mp şi nr. top. FF (provenită din CF nr. GG Câlnic) şi CF nr. HH Câlnic nr. top. II (provenită din CF nr. JJ Câlnic) - 504 mp.
Lăsând necercetat apelul sub aspectul solicitării de restituire a suprafeţelor de teren sus-menţionate, curtea de apel a încălcat principiul disponibilităţii, care o obliga la analiza temeiniciei pretenţiilor vizând şi aceste suprafeţe, situaţie în care devine operant cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în raport de care recursul reclamantului va fi admis, cu consecinţa casării cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru ca aceasta să se pronunţe asupra tuturor pretenţiilor deduse judecăţii.
Având în vedere temeiul de drept pe care reclamantul şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată - dispoziţiile Legii nr. 10/2001, se impune ca, în rejudecare, instanţa de apel să verifice, cu prioritate, natura juridică a actului atacat constând în Adresa din 18 ianuarie 2008 a Comisiei municipale Reşiţa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, respectiv să stabilească dacă această adresă este sau nu actul de finalizare a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru terenurile indicate la primul petit al acţiunii, susceptibil de atacare în instanţă în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În acest scop, cu ocazia rejudecării urmează a fi avute în vedere şi criticile formulate în recursul pârâtului Municipiul Reşiţa, prin care se contestă caracterul de dispoziţie emisă în procedura Legii nr. 10/2001 pentru actul atacat sus-menţionat, critici faţă de care se justifică şi admiterea recursului pârâtului Municipiul Reşiţa, cu consecinţa casării cu trimitere spre rejudecare.
Pe de altă parte, faţă de pretenţiile de restituire în natură sau prin echivalent a terenurilor menţionate la primul petit al acţiunii, formulate în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Reşiţa şi A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) şi întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţa de trimitere trebuie să verifice susţinerea reclamantului în sensul că a iniţiat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru toate terenurile solicitate prin acţiune, urmând a stabili dacă şi pentru celelalte terenuri indicate la primul petit al acţiunii, în afara suprafeţei de 178 mp, reclamantul a formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001.
În ipoteza formulării notificării, instanţa de trimitere trebuie să aibă în vedere că şi în absenţa emiterii unei dispoziţii de către unităţile pretins deţinătoare a terenurilor solicitate, raportat la Decizia nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, revine instanţei de judecată obligaţia să examineze în fond notificarea.
Conform deciziei în interesul legii evocată, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz trebuie cenzurat de instanţă, sens în care acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare este asimilată contestaţiei prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, nu pot fi primite criticile din recursurile pârâţilor, conform cărora instanţa de judecată nu ar avea competenţa de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent decât după epuizarea procedurii administrative prin emiterea deciziei/dispoziţiei motivate de soluţionare a notificării, în cadrul contestaţiei împotriva acestei decizii/dispoziţii.
În ce priveşte terenul de 178 mp, înscris în prezent în CF UU Reşiţa, nr. top. VV, instanţa de apel a stabilit, pe baza probatoriului administrat, că pentru acesta reclamantul a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv Notificarea din 13 august 2001.
Această notificare, adresată de reclamant Primăriei Reşiţa, a fost redirecţionată către pârâta A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.), unde a fost înregistrată la 12 iunie 2002, astfel cum rezultă din adresa emisă de A.V.A.S. la data de 2 februarie 2007, ce constituie cel de-al doilea act a cărui anulare s-a solicitat în prezenta cauză.
Fiind, aşadar, stabilit că pentru suprafaţa de 178 mp reclamantul a formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, criticile din recursul pârâtei A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) în sensul că reclamantul nu a urmat procedura administrativă obligatorie nu sunt fondate.
De asemenea, nu sunt fondate nici criticile vizând lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.).
Faptul că pârâta A.A.A.S. este emitenta unuia dintre actele a căror anulare se solicită în cauză (Adresa din 2 februarie 2007) justifică legitimarea ei procesuală pasivă pe capătul de cerere cu acest obiect, iar faptul că aceeaşi pârâtă a fost învestită cu soluţionarea notificării reclamantului de acordare de despăgubiri pentru terenul de 178 mp, pretins ca evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, o legitimează procesual pasiv pe capătul de cerere privind despăgubirile.
Deşi a stabilit că pârâta A.A.A.S. a fost notificată, de către reclamant, în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru suprafaţa de teren de 178 mp, instanţa de apel nu a lămurit, însă, dacă această entitate a răspuns la notificare, scop în care, în rejudecare, va trebui să analizeze şi să stabilească dacă adresa emisă de A.V.A.S. la data de 2 februarie 2007 are valoarea unei dispoziţii motivate de soluţionare a notificării.
În cazul în care concluzia va fi negativă, instanţa de trimitere va avea în vedere statuările obligatorii din Decizia în interesul legii nr. XX/2007, potrivit cărora, în absenţa emiterii unei dispoziţii de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, instanţa de judecată este obligată să examineze în fond notificarea.
Ca atare, criticile din recursul pârâtei A.A.A.S., în sensul că instanţa nu ar avea competenţa de a se pronunţa pe cererea de despăgubiri decât în măsura emiterii de către entitatea notificată a unei decizii/dispoziţii motivate de soluţionare a notificării, nu sunt fondate.
Cât priveşte faptul dacă, în speţă, sunt sau nu îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru angajarea răspunderii A.A.A.S., în ceea ce priveşte terenul ce face obiectul notificării cu care această entitate a fost învestită, o atare chestiune ţine de fondul pricinii, iar nu de calitatea procesuală pasivă a pârâtei A.A.A.S., cum neîntemeiat se pretinde în recurs.
Întrucât aspectele de fapt ce interesează în aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - respectiv cine era deţinătorul terenului în discuţie la data intrării în vigoare a legii, iar în cazul în care deţinător era o societate comercială privatizată, proporţia privatizării acesteia - nu au fost stabilite de instanţa de apel, acestea vor fi lămurite în rejudecare, urmând ca apoi instanţa să aprecieze dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru angajarea răspunderii A.A.A.S.
În caz afirmativ şi în măsura în care se confirmă calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituire, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a)/art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de trimitere va hotărî asupra limitelor răspunderii pârâtei A.A.A.S. în raport de prevederile art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, sens în care vor fi avute în vedere şi criticile formulate pe acest aspect în recursul pârâtei A.A.A.S.
În concluzie, faţă de incompleta stabilire a situaţiei de fapt şi faţă de nepronunţarea instanţei de apel asupra pretenţiilor de despăgubire cu privire la toate terenurile indicate în acţiune, în temeiul dispoziţiilor art. 314 şi art. 312 alin. (1), (2) şi (5) raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile tuturor părţilor, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va reevalua probatoriul administrat şi va dispune orice altă probă pe care o va aprecia necesară pentru a lămuri: dacă reclamantul a formulat notificare, în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru celelalte terenuri indicate la primul petit al acţiunii, în afara celui de 178 mp, ce face obiectul Notificării din 13 august 2001; în cazul formulării unei astfel de notificări, dacă aceasta a fost soluţionată de entitatea deţinătoare; cine era deţinătorul terenului de 178 mp la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar în cazul în care acesta era o societate comercială privatizată, care era proporţia privatizării acesteia.
În funcţie de rezultatul acestor verificări de fapt şi după ce va stabili şi natura juridică a celor două acte a căror anulare s-a solicitat prin acţiune, în sensul celor arătate mai sus, instanţa de trimitere se va pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei sentinţei de fond, raportat la fiecare pretenţie ce face obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamantul U.I. şi de pârâţii Municipiul Reşiţa, prin Primar, şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva Deciziei nr. 182/R din 21 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2507/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2511/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
