ICCJ. Decizia nr. 2511/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2511/2014
Dosar nr. 5981/30/2011
Şedinţa publică din 2 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 19 august 2011, reclamanta H.C.D. a chemat în judecată pe pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, în reprezentarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună admiterea acţiunii şi să se constate acordul de voinţă al părţilor cu privire la plata sumei de 18.854,5 euro, cu titlul de despăgubire, pentru terenurile ce formează obiectul exproprierii de către pârâtă; obligarea pârâtei la plata sumei de 18.854,5 euro, echivalent în RON, către reclamantă, cu titlu de despăgubire pentru terenurile care formează obiectul exproprierii; obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 euro, echivalent în RON, cu titlul de daune, reprezentând prejudiciul cauzat.
La data de 09 februarie 2012 reclamanta a solicitat anularea proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii cu nr. 131, 222, 224 şi 366 toate adresate la data de 29 septembrie 2011, precum şi a Hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubiri având nr. 131 din 29 septembrie 2011, 222 din 29 septembrie 2011, 224 din 29 septembrie 2011, nr. 366 din 30 septembrie 2011, emise în baza Legii nr. 255/2010. Prin aceeaşi cerere completatoare reclamanta a solicitat să se stabilească cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 şi urm. din acest ultim act normativ.
Pe calea actului procedural completator depus la dosarul cauzei la data de 08 noiembrie 2012, urmare a efectuării lucrării de specialitate, reclamanta a solicitat instanţei să dispună exproprierea totală a următoarelor parcele: cea având nr. cadastral AA, înscrisă în CF AA Balinţ, în suprafaţă de 5940, cea având nr. cadastral BB, înscrisă în CF BB Balinţ, în suprafaţă de 2000 m.p., precum şi a parcelelor în întindere de 150 m.p. şt 453 m.p., din aceeaşi parcelă; cea având nr. cadastral CC în suprafaţă de 9200 m.p. înscrisă în CF XX Balinţ, precum şi exproprierea suprafeţei de 78 m.p. din parcela cadastrală nr. cad. DD înscrisă în CF DD Balinţ, în suprafaţă totală de 5600 m.p., rămase în proprietatea sa, cu plata unor despăgubiri raportate la suma de 3,5 euro/m.p. Totodată, reclamanta a solicitat şi exproprierea suprafeţei de teren limitrofă rămasă în proprietatea sa şi neexpropriată ce nu mai poate fi utilizată potrivit destinaţiei sale.
Prin sentinţa civilă nr. 1121/PI din 28 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 5981/30/2011, s-a admis în parte acţiunea, astfel curn a fost precizată şi completată, s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a despăgubirilor în cuantum de 18.854,5 euro, în echivalent RON la data plăţii efective, aferente următoarelor imobile-terenuri arabile: suprafaţa de 1260 m.p. din tarlaua nr. EE, parcela nr. FF, identificată cadastral sub nr. GG, în CF YY Balint; suprafaţa de 1694 m.p. din tarlaua nr. HH, parcela nr. II, identificată cadastral sub nr. CC, în CF CC Balint; suprafaţa de 1397 m.p. din tarlaua nr. JJ parcela nr. KK, identificată cadastral sub nr. BB, în CF BB Balint; suprafaţa de 1036 m.p. din tarlaua nr. LL parcela nr. MM, identificată cadastral sub nr. DD, în CF DD Balint. Constatând acordul părţilor asupra cuantumului despăgubirii, s-a dispus anularea proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii cu nr. 131, 222, 224 şi 366, toate adresate ia data de 29 septembrie 2011, precum şi a Hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubiri având nr. 131 din 29 septembrie 2011, 222 din 29 septembrie 2011, 224 din 29 septembrie 2011 emise la 29 septembrie 2011 şi 366 din 30 septembrie 2011. Totodată, s-a dispus exproprierea terenurilor în suprafaţă de 5940 din parcela identificată cadastral sub nr. AA în CF AA Balint, de 78 m.p. din parcela identificată cadastral sub nr. DD, în CF DD Balint, de 7506 m.p. din parcela identificată cadastral sub nr. CC, în CF CC Balint şi, respectiv, de 603 m.p. (150 m.p. plus 453 m.p.) din parcela identificată cadastral sub nr. BB, în CF BB Balint. A fost respinsă, în rest, acţiunea. De asemenea, s-a respins cererea conexă formulată de reclamanta SC A. SRL şi a fost obligat pârâtul-expropriator la plata către petiţionară a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9000,92 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că petiţionara H.C.D. a recurs la concursul justiţiei, pe calea unei acţiuni întemeiată pe dispoziţiile tranzitorii ale art. 31 (în versiunea iniţială, în vigoare la data iniţierii demersului judiciar) apartenenţe Legii nr. 255/2010, cu trimitere la dreptul comun în materie, reprezentat de Legea cu nr. 33/1994, pentru recunoaşterea jurisdicţională a acordului intervenit cu expropriatorul, unnare a acceptării ofertei de despăgubire remisă de cel din urmă, prin Anexa 1 la H.G. nr. 1232/2010 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada Lugoj-Deva", iar, ca o consecinţă a constatării acestui acord, a solicitat să fie obligat pârâtul-expropriator la plata despăgubirii iniţiale, stabilită şi oferită în condiţiile H.G. nr. 1232/2010, ulterior modificată prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011.
S-a reţinut că, prin derogare de la regulile de drept comun, Legea nr. 198/2004, şi, mai apoi, Legea nr. 255/2010, instituie o reglementare specială a procedurii exproprierii. Actul de declarare a utilităţii publice (în speţă - Legea nr. 198/2004) a fost urmat de măsurile premergătoare exproprierii, constând în întocmirea unei documentaţii tehnico-cadastrale, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 3 din lege, preluate şi în anexa ce face parte integrantă din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/1994, aprobate prin H.G. nr. 941/2004.
În baza acestei documentaţii, Guvernul, prin H.G. nr. 1232 din 16 decembrie 2010, a aprobat amplasamentul lucrării, declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor care constituie amplasamentul, suma globală estimată a despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar deschis pe numele expropriatorului şi sursa de finanţare.
Prin Anexa nr. 1 la H.G. nr. 1232/2010, au fost individualizate imobilele, proprietarii acestora, precum şi sumele individuale, defalcate pe fiecare imobil, stabilite cu titlu de despăgubire, în baza raportului de evaluare realizat de un expert evaluator, în cadrul măsurilor premergătoare exproprierii, procedându-se la afişarea listei imobilelor, a planului cu amplasamentul lucrării precum şi a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile, la sediul consiliului local. Printre proprietarii supuşi operaţiunii juridice de expropriere s-a aflat şi reclamanta care s-a declarat a fi de acord cu despăgubirea stabilită, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
Prima instanţă a constatat că, în speţă, a intervenit un acord între expropriator şi expropriat (oferta întâinindu-se cu acceptarea) încă de la data de 13 ianuarie 2011 (la care petiţionara s-a declarat de acord cu oferta de despăgubire). împrejurarea că, ulterior, expropriatorul, urmare a realizării unui nou raport de evaluare imobiliară, a înţeles să diminueze despăgubirile oferite iniţial, modificând H.G. nr. 1232/2010 prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, nu poate avea nici-o relevanţă juridică, în ceea ce îi priveşte pe proprietarii ce au acceptat expres sumele acordate iniţial.
S-a arătat că posibilitatea de a recurge la concursul justiţiei, pentru a se stabili jurisdicţional o dreaptă şi justă despăgubire, cu respectarea exigenţelor art. 26-27 din Legea nr. 33/1994, a fost oferită de legiuitor numai persoanelor nemulţumite de cuantumul despăgubirii oferite de expropriator, neconstituinduse aşadar, într-o procedură obligatorie în toate cazurile.
S-a constatat că solicitarea expropriatorului de a se lua în considerare sumele acordate cu titlu de despăgubire, în temeiul noii evaluări imobiliare, aprobate prin H.G. nr. 492/2011, după ce despăgubirea iniţială stabilită prin H.G. nr. 1232/2010 a fost acceptată expres de către expropriaţi, nu încalcă numai dispoziţiile tranzitorii din Legea nr. 255/2010, dar şi principiul neretroactivităţii legii civile consacrat constituţional.
Pentru aceste motive tribunalul a admis, în parte acţiunea precizată şi completată şi, constatând acordul părţilor asupra cuantumului despăgubirii, intervenit în condiţiile art. 5 în corelaţie cu acelea ale art. 6 din Legea nr. 198/2004, tribunalul a dispus anularea proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii cu nr. 331, 222, 224 şi 366 toate adresate la data de 29 septembrie 2011, în condiţiile alin. (15) al art. 15 din Normele metodologice de aplicare a Legii cu nr. 255/2010, aprobate prin H.G. nr. 53 din 19 ianuarie 2011, precum şi a Hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubiri având nr. 131, 222, 224 şi 366 emise în condiţiile art. 18-201 din Legea nr. 255/2010, în corelaţie cu cele ale art. 15 şi 16 din Normele metodologice supra anunţate, la 30 septembrie 2011.
Acelaşi tribunal a constatat că, în compunerea despăgubirilor pendinte, astfel cum statuează dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, se află înglobate şi daunele aduse proprietarului expropriat.
Prin raportare la raportul de expertiză efectuat în cauză, tribunalul a reţinut că terenurile în suprafaţă de 5940 m.p. din parcela identificată cadastral sub nr. AA, în CF AA Balinţ; de 78 m.p. din parcela identificată cadastral sub nr. DD, în CF DD Balinţ; de 7506 m.p. din parcela identificată cadastral sub nr. CC, în CF CC Balinţ; de 603 m.p. (150 m.p. plus 453 m.p.) din parcela identificată cadastral sub nr. BB, în CF BB Balinţ nu mai pot fi exploatate în mod obiectiv, conform destinaţiei - de terenuri agricole extravilane, din moment ce nu mai există căi de acces, astfel că s-a concluzionat că se impune exproprierea totală a topografelor supra anunţate, în condiţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, urmând ca (în absenţa cuantificării despăgubirilor aferente de către comisia de experţi, aşa cum o cere imperativ art. 25 din Legea nr. 33/1994) despăgubirea aferentă să fie stabilită pe cale administrativă.
Cu privire la cererea conexă formulată de petiţionara SC A. SRL vizând contestarea H.G. nr. 131/11 din 30 septembrie 2011, prin care pârâtul-expropriator a consemnat pe seama celei dintâi, în concurs cu reclamanta H.C.D. suma de 895 RON, cu titlu de despăgubiri aferente suprafeţei de 1397 m.p. expropriate din parcela având nr. cadastral BB, înscrisă în CF BB Balinţ, tribunalul a reţinut următoarele:
Într-adevăr, aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 decembrie 2004, petiţionara SC A. SRL a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului arabii în întindere cantitativă de 2000 m.p. din sola NN, parcela cu nr. OO, înscrisă în titlul de proprietate cu nr. din 13 noiembrie 1997 emis pe seama defunctului M.N., anterior contractului de vânzare-cumpărare perfectat pe seama reclamantei H.C.D. autentificat de BNP P. din 7 iulie 2010. Numai că cea din urmă a procedat şl Ia efectuarea formalităţilor de publicitate Imobiliară, înscriindu-şi dreptul de proprietate astfel dobândit în CF cu nr. BB Balinţ. Acest lucru este de natură a-i asigura reclamantei H.C.D. nu numai opozabilitatea faţă de terţi a dreptului real de proprietate înscris în cartea funciară, dar şi prioritatea înscrierii de la momentul înregistrării cererii de înscriere, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la data înscrierii în cartea funciară, şi incidenţă potrivit art. 80 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ.).
Împotriva sentinţei civile au declarat apel atât reclamanta H.D.C., cât şi pârâtul Statul Român prin CNADNR.
Reclamanta a susţinut că prima instanţă a respins în mod nelegal şi cu încălcarea art. 23 şi urm. din Legea nr. 33/1994 cererea de obligarea a pârâtului Ia plata despăgubirii aferente diferenţei de suprafaţă de 14.127 mp, rămasă în proprietatea ei urmare a exproprierii administrative şi pentru care s-a dispus exproprierea pe cale judiciară. S-a precizat că prin completarea de acţiune depusă la termenul de judecată din 08 noiembrie 2012, a solicitat obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri de 49.444 euro sau echivalentul în RON, iar, în subsidiar, să se stabilească şi pentru aceste terenuri cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită reclamantei în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat Ia art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii reglementate de art. 25 şi urm., din acest act normativ, solicitând obligarea pârâtului la plata acestei sume de bani cu titlu de despăgubire pentru expropriere.
Reclamanta a susţinut că instanţa de judecată a ignorat prevederile art. 26 din Legea nr 33/1994 care cuantifică despăgubirea în raport cu valoarea reală a imobilului, respectiv preţui cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, şi astfel, nu există nici o raţiune pentru care suprafeţe de teren limitrofe, circumscrise indubitabil noţiunii juridice de imobile de acelaşi fel, să aibă valori reale diferite, pentru care să fie stabilit un cuantum diferit al despăgubirii.
Reclamanta-apeiantă a mai criticat soluţia tribunalului de respingere a petitului privind obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro, sau echivalentul în RON, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat urmare a faptului că suprafaţa limitrofa de 4486 mp, din parcela cu număr cad. DD, nu mai poate fi utilizată şi exploatată corespunzător cu destinaţia de teren agricol, pe durata lucrărilor prefigurate de proiectul „Autostrada Lugoj -Deva".
Pârâtul-apelant Statul Român prin CNADNR, a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, susţinând că în mod nelegal s-a reţinut acordul asupra cuantumului despăgubirii al subiecţilor implicaţi în expropriere, contrar dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, care fac referire la cazul în care părţile se învoiesc în faţa instanţei asupra exproprierii şi despăgubirii, nu şi la o eventuală învoială născută anterior.
În speţa dedusă judecăţii, se susţine că, relativ la despăgubirile iniţiale, nu s-a întocmit nici un proces-verbal între reclamantă şi Comisia de Aplicare a Legii nr. 255/2010, prin care să se ia act de acceptarea ofertei de expropriere de către reclamantă, situaţie în care nu s-a întâlnit oferta şi acceptarea şi nu s-a format un acord de voinţă valabil.
În ceea ce priveşte petitul subsidiar solicitat de reclamantă, se arată că instanţa era obligată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, iar la calculul cuantumului despăgubirilor, de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care fac referire la preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în localitatea Balinţ, la data întocmirii raportului de expertiză, la care se adaugă daunele aduse proprietarilor.
Prin decizia civilă nr. 159A din 24 octombrie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a respins în tot acţiunea.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, în motivarea demersului judiciar, reclamanta a susţinut că, prin necontestarea despăgubirilor calculate în baza Legii nr. 255/2010 (la nivelul sumei de 3,5/mp, acceptată de reclamantă), şi remiterea către pârât a cererii de acordare efectivă a acestora, s-a realizat în fapt un acord irevocabil al părţilor asupra sumelor stabilite cu titlu de despăgubire.
Cu privire la acest aspect instanţa de apel a reţinut că pretenţiile sunt nefondate, întrucât dispoziţiile legii reglementează în mod strict şi imperativ procedura de contestare a despăgubirilor stabilite prin Hotărârea Comisiei. În absenţa unei hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirilor, emisă de expropriator, reclamantului nu îi poate fi recunoscut şi validat un demers judiciar care să aibă ca obiect contestarea (sau acordarea, cazul de speţă) unor despăgubiri ce nu sunt încă determinate prin Hotărârea Comisiei.
De asemenea, şi cererea de expropriere suplimentară judiciară a terenurilor rămase neexpropriate apare ca nefondată, având în vedere că reclamanta are la dispoziţie procedura prevăzută în mod expres de Legea nr. 255/2010.
În raport de aceste considerente, instanţa de apel a constatat că tribunalul a făcut o greşită interpretare şi aplicare în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 198/2004 şi a Legii nr. 255/2010, sens în care a respins apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a respins în tot acţiunea.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta H.D.C., indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta arată că decizia civilă atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 198/2004 şi a celor ale Legii nr. 255/2010, precum şi a celor ale art. 24 din Legea nr. 33/1994 la care cele ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 face trimitere şi cu încălcarea prevederilor art. 969 C. civ., cu nemotivarea argumentelor pentru care a fost respins apelul reclamantei şi a fost admis apelul pârâtului, precum şi cu schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al convenţiei părţilor asupra valorii de despăgubire pentru expropriere.
În mod nelegal instanţa de apel a reţinut că pretenţiile reclamantei nu pot fi primite, pe considerentul că acestea ar excede procedurii de contestare a despăgubirilor prevăzută de Legea nr. 255/2010 şi de Legea nr. 198/2004.
Precizează că pretenţiile pecuniare pendinte îşi găsesc deplină fundamentare juridică în norma legală tranzitorie circumscrisă art. 31 apartenent Legii nr. 255/2010 (în versiunea în vigoare la data recurgerii la concursul justiţiei), în corelaţie cu exigenţele imperativului art. 969 C. civ. de la 1864 şi ambele puse în corelaţie cu imperativul art. 24 din Legea nr. 33/1994.
Incidenţa prevederilor H.G. nr. 1232/2010 şi aplicabilitatea cuantumului despăgubirilor statuate prin acest act normativ nu este înlăturată de adoptarea Legii nr. 255/2010 şi nici de emiterea H.G. nr. 492/2011, întrucât s-ar încălca principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile.
Conţinutul juridic al dreptului la acţiune cu privire la cuantumul despăgubirii este însă identic şi atât prevederile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, cât şi cele ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 fac trimitere la procedura de drept comun în materia exproprierii reglementată de dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.
Prevederile art. 24 din Legea nr. 33/1994 statuează în mod indubitabil asupra principiului stabilirii prioritare a despăgubirii pentru expropriere pe cale convenţională, ingerinţa forului judiciar fiind îngăduită numai în subsidiar, în ipoteza în care părţile nu au determinat mutual despăgubirea, ceea ce nu este cazul în speţă.
Înţelegerea dintre părţi poate interveni în orice etapă, fie cu privire la expropriere, cât şi la cuantumul despăgubirilor, inclusiv în etapa administrativă a procedurii exproprierii, iar convenţia încheiată între părţi justifică pe deplin şi nevalorizarea procedurii judiciare instituite legislativ de art. 9 din Legea nr. 198/2004 şi, mai apoi, de art. 22 din Legea nr. 255/2010. Caracterul convenţional al acordului părţilor cu privire la cuantumul despăgubirii rezultă în mod implicit din dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 33/1994, la care cele ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 fac trimitere, şi care se referă la tranzacţia sau „învoiala" părţilor.
Curtea de Apel Timişoara, în mod eronat a reţinut că instanţele nu sunt abilitate să dispună exproprierea totală („suplimentară"). Se arată că, şi în această materie prevederile Legii nr. 198/2004 şi cele ale Legii nr. 255/2010 trimit la procedura reglementată de art. 24 din Legea nr. 33/1994, iar alin. (3) al acestui text legal abilitează în mod expres instanţa sa dispună exproprierea totală, dacă situaţia reală o impune, soluţia fiind concordantă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în Hotărârea din 24 septembrie 1981 pronunţată în cauza Sporrong et Lonnroth c. Suediei.
Mai susţine că, într-o cauză similară, care a format obiectul Dosarului nr. 5979/30/2011 al Curţii de Apel Timişoara, reclamantului i s-a recunoscut dreptul la despăgubirea oferită şi acceptată prevăzută în Anexa nr. 2 la H.G. nr. 1232/2010, astfel că, aplicarea unui alt tratament judiciar ar concretiza o discriminare a reclamantei.
Consideră că apelul reclamantei era fondat şi în raport cu imperativul reformării sentinţei civile a Tribunalului Timiş cu privire la respingerea greşită a cererii de obligare a pârâtului la piaţa despăgubirilor cuvenite pentru terenurile limitrofe celor expropriate iniţial de pârât pe cale administrativă, terenuri rămase în proprietatea reclamantei, şi pentru care s-a dispus exproprierea pe cale judiciară de către prima instanţă. Arată că, prima instanţă a respins în mod nelegal şi cu încălcarea art. 23 şi urm. din Legea nr. 33/1994 cererea de obligare a pârâtului la piaţa despăgubirii aferente diferenţei de suprafaţă de 14.127 mp. (5940 mp. + 78 mp. + 7506 mp. + 603 mp-) rămasă în urma exproprierii administrative şi pentru care s-a dispus exproprierea pe cale judiciară.
Învederează ca, prin completarea de acţiune depusă ia termenul de judecată din data de 08 noiembrie 2012, a solicitat să se dispună obligarea pârâtului ia plata unei despăgubiri de 49.444 euro - echivalent în RON (3,5 euro/mp. x 14.127 mp.) sau, în subsidiar, să se stabilească şi pentru aceste terenuri cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită reclamantei în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 şi urm., din acest ultim act normativ, şi să se dispună obligarea pârâtului la piaţa acestei sume de bani cu titlu despăgubire pentru expropriere. Arată că a considerat, prin actul procedural completator al cererii de chemare în judecată, că valoarea de despăgubire de 3,5 euro/mp stabilită pentru suprafeţele de 1260 mp. + 1694 mp. + 1397 mp.+ 1036 mp., încorporate topografic în parcelele care au format obiectul exproprierii administrative iniţiale de către pârât, şi pentru care instanţa de judecată a acordat despăgubirea de 3,5 euro/mp, este identică şi pentru suprafaţa rămasă de 14.127 mp. care complineşte şi compune aceleaşi parcele.
În consecinţă, instanţa de judecată, încălcând şi principiul nediscriminării, a ignorat prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 care cuantifică despăgubirea în raport cu valoarea reală a imobilului, respectiv preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială.
Instanţele de fond nu au motivat în considerentele lor argumentul pentru care valoarea de 3,5 euro/mp nu poate fi acreditată şi pentru suprafaţa de 14.127 mp care a format obiectul dispoziţiei judiciare de expropriere totală, iar instanţa de judecată era cea datoare să administreze expertiza judiciară evaluatorie pentru terenurile expropriate pe cale judiciară, întrucât indiferent de împrejurarea că exproprierea este parţială sau totală, atunci când exproprierea se dispune de către instanţa de judecată, aceasta este cea care constituie comisia de experţi, care stabileşte despăgubirea şi care o acordă celui îndreptăţit.
Pe cale de consecinţă, instanţa de judecată trebuia să observe că s-a solicitat în mod explicit, în subsidiar, să se stabilească şi pentru terenurile în suprafaţă totală de 14.127 mp cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită reclamantei în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat Ia art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 şi urm. din acest ultim act normativ, şi să se dispună obligarea pârâtului la plata acestei sume de bani.
De asemenea, instanţa de apel nu a reformat decizia atacată din perspectiva respingerii de către prima instanţă a cererii reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de 30.000 euro, echivalent în RON, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat de faptul că suprafaţa limitrofa de 4486 mp., din parcela cu nr. cad DD, nu mai poate fi utilizată în mod corespunzător şi exploatată cu destinaţia de teren agricol, pe durata lucrărilor prefigurate prin proiectul „Autostrada Lugoj-Deva".
Nu în ultimul rând, reclamanta consideră că decizia atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Astfel, se arală ca instanţa de apel nu a invalidat existenţa convenţiei părţilor (aspect care intră astfel sub incidenţa autorităţii de lucru judecat), ci doar a apreciat demersul judiciar ca fiind inadmisibil, pe motiv că nu se poate solicita constatarea şi acordarea unor despăgubiri stabilite mutual, atâta vreme cât „despăgubirile nu sunt încă determinate prin Hotărârea Comisiei prevăzute de lege". Considerentul este esenţialmente eronat în ceea ce priveşte terenurile care au format obiectul exproprierii iniţiale pe cale administrativă, întrucât despăgubirile au fost stabilite prin Hotărârile de stabilire a despăgubirilor nr. 131 din 30 septembrie 2011, nr. 222 din 30 septembrie 201 1, nr. 224 din 30 septembrie 2011, nr. 366 din 30 septembrie 2011.
În consecinţă, motivarea instanţei de apel este străină de pricină şi de probele administrate în cauză şi de obiectul acţiunii pendinte, aşa cum a fost completat Ia termenul de judecată din data de 09 februarie 2012 în faţa primei instanţe.
De asemenea, se arată că decizia civilă recurată este nemotivată şi nelegală din perspectiva admiterii apelului pârâtului.
Examinând criticile din cererea de recurs cu care a fost învestită, Înalta Curte constată ca sunt fondate motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 19 august 2011, reclamanta a solicitat instanţei să constate acordul de voinţă al părţilor cu privire la plata sumei de 18.854,5 euro, cu titlul de despăgubire, pentru terenurile ce formează obiectul exproprierii de către pârâtă; obligarea pârâtei Ia plata sumei de 18.854,5 euro, echivalent în RON, cu titlu de despăgubire pentru terenurile care formează obiectul exproprierii; obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 euro, echivalent în RON, cu titlul de daune, reprezentând prejudiciul cauzat.
La data de 09 februarie 2012 reclamanta a formulat o cerere completatoare prin care a solicitat anularea proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii cu nr. 131, 222, 224 şi 366 toate adresate la data de 29 septembrie 2011, precum şi a Hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubiri având nr. 131 din 29 septembrie 2011, 222 din 29 septembrie 2011, 224 din 29 septembrie 2011, nr. 366 din 30 septembrie 2011, emise în baza Legii nr. 255/2010. Prin aceeaşi cerere completatoare reclamanta a solicitat să se stabilească cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 şi urm. din acest ultim act normativ.
Prima instanţă a constatat că, la data de 13 ianuarie 2011 între expropriator şi expropriat a intervenit un acord de voinţă asupra cuantumului despăgubirilor, în condiţiile art. 5 şi 6 din Legea nr. 198/2004, motiv pentru care a dispus anularea proceselor-verbale încheiate ulterior şi a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 131, 222, 224 şi 366 din 30 septembrie 2011 emise în baza Legii nr. 255/2010 de către expropriator.
Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că, în motivarea acţiunii reclamanta a susţinut că, prin necontestarea despăgubirilor calculate în baza Legii nr. 255/2010 (la nivelul sumei de 3,5/mp, acceptată de reclamantă), şi remiterea către pârât a cererii de acordare efectivă a acestora, s-a realizat în fapt un acord irevocabil al părţilor asupra sumelor stabilite cu titlu de despăgubire.
Sub acest aspect instanţa de apel a reţinut că pretenţiile reclamantei nu pot fi primite, întrucât dispoziţiile legii reglementează în mod strict şi imperativ procedura de contestare a despăgubirilor stabilite prin Hotărârea Comisiei, iar în absenţa unei hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirilor, emisă de expropriator, reclamantei nu îi poate fi recunoscut şi validat un demers judiciar care să aibă ca obiect contestarea unor despăgubiri ce nu sunt încă determinate prin Hotărârea Comisiei.
În cadrul motivelor de recurs, reclamanta a arătat că decizia atacată este nelegală, fiind pronunţată cu neobservarea hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 131 din 30 septembrie 2011, nr. 222 din 30 septembrie 2011, nr. 224 din 30 septembrie 2011 şi nr. 366 din 30 septembrie 2011, emise în baza Legii nr. 255/2010 de către expropriator.
Critica este fondată, având în vedere că, ia dosarul instanţei de fond se află hotărârile contestate, după cum urmează nr. 131 din 30 septembrie 2011, nr. 222 din 30 septembrie 2011, nr. 224 din 30 septembrie 2011 şi nr. 366 din 30 septembrie 2011.
Astfel, se constată că nu a avut loc o cercetare pe fondul cauzei, întrucât instanţa de apel a apreciat greşit în ce priveşte judecata asupra contestaţiei, pornind de la premisa că nu există hotărâri care să poată fi supuse analizei. O astfel de modalitate de abordare echivalează în fapt cu o necercetare, instanţa fiînd obligată, în virtutea funcţiei jurisdicţjonale ce îi revine, să tranşeze chestiunile litigioase cu observarea corectă şi coerentă a actelor deduse judecăţii.
Mai muit, prin neobservarea hotărârilor existente la dosarul cauzei, neanalizând pretenţiile părţilor din prisma înscrisurilor şi temeiurilor legale, prin respingerea acţiunii instanţa de apel a lăsat nedezlegate jurisdicţional aspectele disputate în cadrul litigiului.
În aceste condiţii contestaţia împotriva hotărârilor emise de expropriator în baza Legii nr. 255/2010 nu a fost cercetată pe fondul ei, astfel încât soluţia care se impune este cea de casare a deciziei atacate, celelalte critici formulate prin cererea de recurs urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării.
În acelaşi timp, instanţa de recurs nu poate suplini motivarea deciziei atacate, deoarece aceasta, ar însemna ca respectivele chestiuni, rămase nerezolvate în etapa jurisdicţionată anterioară, să fie tranşate în mod irevocabil de către instanţa de recurs.
În felul acesta însă, ar fi suprimată o fază procesuală şi în plus, instanţa de recurs n-ar mai exercita o cenzură de legalitate asupra modalităţii în care a doua instanţă a fondului, într-o judecată devolutivă, trebuie sa dea dezlegare criticilor care au învestit-o.
Faţă de aceste argumente, Înalta Curte constată că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct 9 C. proc. civ., astfel că va admite recursul, potrivit art. 312 pct. 5 raportat la art. 314 C. proc. civ. şi va casa decizia recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta H.C.D. împotriva deciziei nr. 159A din 24 octombrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2508/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2514/2014. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
