ICCJ. Decizia nr. 2586/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2586/2014
Dosar nr. 46474/3/2011
Şedinţa publică din 7 octombrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 07 iunie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii R.L.C. şi R.R. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 836.000 RON, echivalentul a 200.000 euro, reprezentând preţul de piaţă, conform standardelor internaţionale de evaluare, al imobilului apartament nr. 2 situat în Bucureşti, str. C.C., sector 2, în suprafaţă de 90,68 m.p., terenul situat sub construcţie în suprafaţă de 60,89 m.p. şi cota indiviză de 27,02% din părţile de folosinţă comună ale imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 978 din 02 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea şi a obligat pârâtul la plata sumei de 838.013 RON, reprezentând preţul de piaţă al imobilului, către reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în fapt, că prin contractul de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria municipiului Bucureşti, reprezentată prin mandatar SC F. SA, soţii R.I. şi R.L.C. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 situat în Bucureşti, str. C.K., sector 2, în schimbul plăţii sumei de 18.891.760 ROL, cu titlu de preţ.
Prin sentinţa civilă nr. 5633 din 6 iulie 2007 pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 479 R din 21 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost admisă cererea formulată de moştenitoarele fostului proprietar, C.I., C.F.C.M. şi D.M.E.E. şi au fost obligaţi pârâţii R.I. şi R.L.C. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996, dându-se eficienţă titlului de proprietate al reclamantelor, preluarea de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 fiind abuzivă.
La data de 24 iulie 2007, a decedat R.I., moştenitorii acestuia fiind reclamanta R.L.C., în calitate de soţie supravieţuitoare şi reclamantul R.R., în calitate de fiu, potrivit certificatului de calitate de moştenitor din 2 august 2007 eliberat de B.N.P. N.
Tribunalul a constatat că, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, care dau dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, să solicite restituirea preţului de piaţă al imobilelor.
Întrucât nu s-a făcut vreo dovadă în sensul că a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul reclamanţilor, iar în hotărârea pronunţată în revendicare nu s-a reţinut eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996, tribunalul a apreciat că sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de lege pentru a se naşte în sarcina pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligaţia de plată a preţului de piaţă al apartamentului, determinat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză la suma de 838.013 RON, echivalent al 192.736 euro.
Prin decizia nr. 50A din 18 februarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 978 din 02 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
A schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanţii R.R. şi R.L.C. în contradictoriu cu pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
A obligat intimaţii reclamanţi la plata către apelantul pârât a sumei de 700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut cu privire la motivul de apel vizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârât că art. 50 alin. (3) din Legea art. 10/2001, astfel cum este interpretat printr-o jurisprudenţă constantă a instanţei supreme, instituie un caz de reprezentare legală, în termenii art. 25 din Decretul nr. 31/1954, aplicabil illo tempore cauzei.
Cum în această materie este reglementată o răspundere a statului pentru imobile preluate în mod abuziv (care au fost ulterior înstrăinate iar dobânditorii evinşi) rezultă că statul este şi titularul de drepturi şi obligaţii, iar Ministerul Finanţelor acţionează ca reprezentat al acestuia în puterea legii.
În ceea ce priveşte chestiunea dacă inexistenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi constatat nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 ar atrage automat incidenţa art. 501 din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a reţinut că instanţa nu numai că poate, ci chiar trebuie să verifice dacă încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu respectarea sau, din contră, cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi în prezentul cadru procesual, altul decât cel generat de o cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare sau de una având ca obiect revendicarea imobilului preluat abuziv de stat, în care se discută pe cale incidentală valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Astfel, nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 constituie ipoteza normativă atât pentru constatarea, pe cale principală sau pe cale incidentală, a nulităţii actului juridic încheiat în temeiul acesteia (ca sancţiune de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrare normelor juridice pentru încheierea sa valabilă), cât şi pentru naşterea dreptului cumpărătorului la restituirea preţului în anumite limite (preţul actualizat).
Cu alte cuvinte, aceeaşi situaţie premisă poate produce efecte juridice distincte în materii diferite, astfel încât în acest caz particular constatarea unui drept la restituirea preţului actualizat constituie o consecinţă a nerespectării prevederilor Legii nr. 112/1995, distinctă de constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.
Totodată, reţinerea primului efect juridic (dreptul de a obţine doar preţul actualizat) nu are semnificaţia constatării producerii şi a celui de-al doilea (constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare), nici măcar pe cale incidentală.
Pe cale de consecinţă, un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 este considerat valabil dacă în termenul prevăzut prin dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească de constatare a nulităţii acestuia, însă obligaţia de garanţie pentru evicţiune în materia specială în discuţie este una mai puţin favorabilă cumpărătorului în raport cu prevederile de drept comun C. civ.
Instanţa de apel a reţinut şi faptul că, prin condiţiile actului juridic civil înţelegem acele componente care trebuie sau pot să intre în structura actului juridic civil, deci elementele din care este alcătuit actul juridic civil, în funcţie de vocaţia lor, condiţiile actului juridic civil pot fi clasificate în condiţii generale şi condiţii speciale; condiţiile generale privesc toate actele juridice civile, iar condiţiile speciale numai anumite acte juridice civile. Din această perspectivă, sintagmele „cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995" şi respectiv „cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995" nu pot avea în vedere decât condiţiile speciale (legate de valabilitatea obiectului, prin prisma caracterului licit al acestuia) prevăzute de actul normativ menţionat pentru încheierea unui contract de vânzare-cumpărare în temeiul său, respectiv în art. 9 cu referire la art. 1 şi 2.
În analiza şi interpretarea art. 9 din Legea nr. 112/1995, referitor la condiţia preluării imobilului „cu titlu", trebuie avut în vedere faptul că prin H.G. nr. 20/1996, obligatorie pentru autorităţile însărcinate cu aplicarea legii, guvernul a definit imobilele naţionalizate „cu titlu" ca fiind acele imobile ce au fost trecute în patrimoniul statului prin aplicarea unei dispoziţii legale. Conform aceleiaşi hotărâri, Legea nr. 112/1995 nu se aplică în cazul imobilelor deţinute în fapt de stat, adică în lipsa unei dispoziţii legale care să constituie fundamentul juridic al dreptului său de proprietate, dat fiind faptul că statul nu avea niciun titlu de proprietate asupra imobilelor respective. „Titlul" statului, aşa cum este el definit în H.G. nr. 20/1996, implică existenţa unei dispoziţii legale care să permită naţionalizarea. Simplul fapt că stand invocă un act normativ în vigoare în timpul naţionalizării unui bun este suficient potrivit formei iniţiale a acestui act normativ pentru ca aproprierea să fie considerată ca realizată în baza unui titlu.
Prin adoptarea H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, stabilite prin H.G. nr. 20/1996, intrată în vigoare la data de 4 februarie 1997, executivul a modificat şi a completat definiţia imobilelor naţionalizate „cu titlu". Acesta a introdus o condiţie suplimentară: conform art. l alin. (2) din această hotărâre, bunurile dobândite de stat în baza unui titlu erau cele apropriate prin respectarea cerinţelor decretelor în vigoare la data respectivă. Este de menţionat şi că aceeaşi hotărâre a introdus alineatul art. 6 al alin. (1), conform căruia: „în cazul în care pe rolul instanţelor judecătoreşti se afla cereri referitoare la imobilele prevăzute Ia alin. (5), procedurile administrative reglementate de Legea nr. 112/1995 (...) de vânzare către chiriaşi, se suspendă de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererilor respective", care se aplică şi în ipoteza în care este prevăzută o procedură administrativă prealabilă, cum este cea instituită de art. 14-18 din Legea nr. 112/1995.
Ulterior, prin dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 s-a introdus o nouă condiţie de „valabilitate" a titlului statului în raport de dispoziţiile H.G. nr. 11/J997 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995: valabilitatea actului de preluare este subordonată conformităţii sale cu Constituţia, tratatele internaţionale la care România era parte şi legilor în vigoare la data la care bunurile respective au fost trecute în patrimoniul statului. Dimpotrivă, în lipsa unei asemenea conformităţi, statul nu are titlu valabil şi nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.
Totodată, curtea de apel a arătată că, faţă de această evoluţie a conceptului de „preluare eu titlu", trebuie să se ţină seama, în primul rând, de faptul că preluarea imobilului, în sensul de transmitere a dreptului de proprietate asupra lui, este analizată în hotărârea judecătorească prin care este desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, potrivit regulilor de aplicare a legii civile în timp, în raport de dispoziţiile în vigoare la data transmiterii dreptului, însă în funcţie de stadiul evoluţiei interpretării normelor legale respective şi aprecierii forţei lor juridice, privită prin prisma ierarhiei actelor normative, la momentul pronunţării.
Cu alte cuvinte, chiar dacă principial este corect că efectele unui act juridic se produc într-adevăr la momentul încheierii sale, important este care sunt efectele respective, aspect analizat de către instanţa învestită cu soluţionarea unei asemenea cereri în funcţie de concepţiile juridice recunoscute la momentul sesizării sale, cu atât mai mult cu cât ele sunt reglementate pe cale normativă.
În al doilea rând, şi respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (în analiza unei cereri întemeiate pe prevederile art. 50 - 501 din Legea nr. 10/2001), sub aspectul condiţiei ca obiectul contractului de vânzare-cumpărare să nu fie reprezentat de un imobil preluat fără titlu, trebuie analizată, urmând din nou regulile de aplicare a legii în timp, prin prisma concepţiei existente la data încheierii sale, deoarece cauza de nulitate trebuie să se situeze în timp la momentul încheierii actului juridic, în caz contrar sancţiunea fiind dispusă iară ca părţile să fi eludat normele edictate pentru încheierea sa valabilă (ci pentru nesocotirea unor dispoziţii legale inexistente la data intervenirii contractului).
În aceste condiţii, încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi hotărârea judecătorească prin care se analizează valabilitatea titlului statului se pot situa în etape diferite ale evoluţiei sintagmei „preluare cu titlu", situaţie în care nu există autoritate de lucru judecat în legătură cu aspectul în discuţie, dacă a fost analizat numai prin prisma teoriei juridice ulterioare.
Relativ la condiţia ca imobilul să intre în categoria celor care nu se restituie în natură, trebuie să se pornească de la faptul că procedura de restituire în natură a unui imobil este prevăzută în art. 14-18 din Legea nr. 112/1995.
Instanţa de apel a reţinut că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale menţionate se constată că restituirea în natură a unui imobil în condiţiile Legii nr. 112/1995 era hotărâtă de Comisia judeţeană sau a municipiului Bucureşti, hotărârea acesteia putând fi însă contestată la instanţele judecătoreşti care luau decizia finală.
Ca atare, potrivit acestor normei speciale atributive de competenţă şi pentru a se exclude posibilitatea emiterii unor soluţii contradictorii, decizia că imobilul poate fi vândut chiriaşului nu putea fi luată de unitatea specializată în administrarea şi vânzarea apartamentului, substituindu-se astfel comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 112/1995 şi instanţelor judecătoreşti. Cererea de restituire a imobilului formulată de proprietarul deposedat în mod abuziv trebuia soluţionată de comisie cu posibilitatea atacării hotărârii acesteia în faţa instanţelor judecătoreşti. Rezultatul final al acestor proceduri administrative şi judiciare nu putea fi cunoscut dinainte de societatea comercială vânzătoare, întrucât în faţa instanţelor judecătoreşti s-ar fi putut invoca, spre exemplu, excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii ale Legii nr. 112/1995, existând deci incertitudine cu privire la soluţia finală a litigiului.
Pe cale de consecinţă, această cerinţă dispusă de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 implică inexistenţa unei cereri nesoluţionate de restituire în natură formulate în temeiul Legii nr. 112/1995 de către proprietarul deposedat în mod abuziv.
În cadrul juridic prezentat anterior, trebuie stabilit dacă, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare intervenit între reclamantă şi soţul acesteia, în prezent decedat, pe de o parte, şi SC F. SA, pe de altă parte, din 1 noiembrie 1996, a fost încheiat cu eludarea sau, din contră, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Or, la data de 03 iulie 1996 fusese înregistrată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, o cerere de restituire în natură a imobilului formulată de către moştenitorii proprietarului deposedat în mod abuziv (C.I., C.F.C.M. şi C.M.E., căsătorită D.), prin care au arătat că fac excepţie de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, care a fost soluţionată prin Hotărârea nr. 3408 din 03 aprilie 2000 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. Cererea a fost menţionată de aceste moştenitoare, reclamante în dosarul având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu, în cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti sub nr. 28/300/2007.
Prin urmare, întrucât contractul de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1996 a fost încheiat cu eludarea sub acest aspect (nu şi al includerii imobilului în categoria celor preluate fără titlu, având în vedere data încheierii sale) a prevederilor Legii nr. 112/1995 reclamanţii nu pot obţine restituirea preţului de piaţă al imobilului, drept ce se naşte într-o ipoteză diferită, aceea în care contractul de vânzare cumpărare este încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, conform art. 50 alin. (21) din acelaşi act normativ, ci numai restituirea preţului actualizat, pe baza art. 50 alin. (2) din aceiaşi act normativ.
Faţă de aceste considerente, prin prisma înscrisului depus direct în apel, instanţa a reţinut că tribunalul a făcut o greşită aplicare a art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii R.L.C. şi R.R., arătând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motiv încadrat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
I). În mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit că în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi admiţând apelul, a dispus nelegal respingerea cererii de chemare în judecată.
Sunt îndeplinite cumulativ cerinţele art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece, pe de o parte, contractul de vânzare-cumpărare, neanulat prin hotărâre judecătorească, a fost lipsit de efecte juridice prin admiterea acţiunii în revendicare, ceea ce echivalează cu desfiinţarea lui, în sensul art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor edictate prin Legea nr. 112/1995 pentru valabila sa încheiere, acest lucru rezultând cu putere de lucru judecat din hotărârile judecătoreşti care au tranşat litigiul dintre fostul proprietar şi cumpărătorul în baza Legii nr. 112/1995, în favoarea celui dintâi, exclusiv pe motivul comparării titlurilor valabile deţinute de părţi.
În cadrul acţiunii în revendicare, în urma căreia reclamanţii au pierdut posesia imobilului, titlul - contractul de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996 a făcut obiectul unei analize comparative, sub aspectul preferabiîităţli, raportat la titlul exhibat de foştii proprietari ai imobilului, iar premisa necesară unei astfel de analize comparative o constituie valabilitatea celor două titluri comparate.
Or. în speţă a fost admisă o acţiune în revendicare, prin comparare de titluri, ceea ce presupune existenţa a două titluri valabile.
În cauză este îndeplinită şi condiţia rezultată din prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, de a fi vorba de un contract desfiinţat prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, această condiţie fiind îndeplinită în raport de accepţiunea pe care Legea nr. 10/2001 o dă noţiunii de contracte desfiinţate.
Din conţinutul art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 reiese cu evidenţă împrejurarea că legiuitorul a inclus în această categorie atât situaţia contractelor de vânzare-cumpărare care au fost invalidate ca urmare a unei acţiuni în anulare, cât şi situaţia acelor contracte care au devenit ineficace ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare exercitate de foştii proprietari împotriva chiriaşilor cumpărători.
Or, această din urma situaţie este cea în care se regăsesc reclamanţii, fiind îndeplinită astfel condiţia că actul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul acestora să fie unul desfiinţat.
II). Decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 45 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a instituit nu numai o nulitate absolută expresă în cazul actelor de înstrăinare încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, dar şi o derogare de la regimul nulităţii absolute în sensul prescriptibilităţii în termen de un an (de la data intrării în vigoare a legii speciale), a acţiunii prin care poate fi invocată o asemenea cauză de nulitate.
Cum împotriva contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul reclamanţilor nu a fost exercitată acţiune în constatarea nulităţii în cadrul tennenului de prescripţie menţionat, după împlinirea respectivului termen a avut loc o recunoaştere implicită a valabilităţii acestui titlu, consecinţa fiind aceea a consolidării respectivului act juridic.
În consecinţă, nici instanţa şi nici pârâtul nu mai pot invoca nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al reclamanţilor-recurenţi, context în care nu mai este posibil a se realiza în speţă o analiză relativă la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996.
III). Instanţa de apel a dat o interpretare greşită prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Cerinţa impusă de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 privind dreptul chiriaşilor titulari de contract pentru cumpărarea în condiţiile Legii nr. 112/1995 a apartamentelor ce nu se restituie, era îndeplinită, în raport cu dispoziţia expresă prevăzută la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 prin care se prevedea imperativ ca foştii proprietari au dreptul la redobândirea în natură numai asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care erau libere.
Reclamanţii au respectat prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi au cumpărat imobilul după trecerea perioadei de 6 luni, aşa cum se prevede în lege.
Recurenţii R.L.C. şi R.R. au fost de bună credinţă, au cumpărat în considerarea art. 9, cât şi art. 2 raportat la art. 1 din Legea nr. 112/L995.
Legea în vigoare la data de 01 noiembrie 1996 prevedea expres că imobilele ce se restituie în natură foştilor proprietari sunt numai cele în care aceştia locuiau şi cele libere, pentru celelalte imobile aceştia fiind îndreptăţiţi la despăgubiri.
În raport cu cele arătate rezultă incontestabil că recurenţii au respectat condiţiile speciale prevăzute de Legea nr. 112/1995 la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi sunt îndreptăţiţi la plata preţului de piaţă al imobilului, conform standardelor internaţionale de evaluare.
Recursul este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce succed:
I). Reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la restituirea preţului de piaţă al apartamentului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, invocând în drept dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, după modificarea adoptată prin Legea nr. 1/2009.
Instanţa de apel în mod nelegal a concluzionat că reclamanţii nu îndeplinesc cerinţele acestei norme, în vederea acordării preţului de piaţă pentru imobilul menţionat.
Premisele art. 501 din Legea nr. 10/2009 presupun încheierea actului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, adică existenţa valabilităţii contractului, dar şi desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acestui contract, întrucât numai în aceste condiţii cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar.
În contextul normei analizate "desfiinţarea" contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi înţeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, iar singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil este caducitatea, actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condiţiilor ei), situaţie ce se verifică în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare formulate de proprietarul deposedat abuziv de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995.
În consecinţă, se constată că, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, vocaţie la obţinerea preţului de piaţă al imobilului au doar „proprietarii” în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte au fost „desfiinţate" ca efect al admiterii acţiunii în revendicare formulate împotriva lor de proprietarul deposedat abuziv de stat, precedată fie de respingerea cererii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare (caz în care, prin ipoteză, s-a confirmat că sunt de bună credinţă), fie de neatacarea lui în justiţie (cu consecinţa consolidării efectelor lui, caz în care operează prezumţia de bună credinţă).
Este de reţinut şi faptul că ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse în art. 501 şi se exclud reciproc pentru că, în timp ce art. 50 are în vedere restituirea preţului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispoziţiile art. 501 dimpotrivă, se referă la restituirea preţului de piaţă al imobilelor în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Aşa cum în mod corect invocă recurentul-reclamanţi, prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (21), în înţelesul căruia prin „desfiinţare" nu se înţelege doar situaţia când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci şi cea a admiterii unei acţiuni în revendicare.
Prin art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de „contract de vânzare-cumpărare desfiinţat", în sensul că actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În speţă, nu s-a făcut vreo dovadă în sensul că a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul reclamanţilor R.L.C. şi R.R.
Aşa fiind, reclamanţii se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată şi au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Il). Prin edictarea dispoziţiilor art. 45 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a instituit un caz de nulitate absolută expresă pentru situaţia actelor de înstrăinare încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Prin aceleaşi dispoziţii legale s-a instituit şi o derogare de la regimul nulităţii absolute, în sensul prescriptibilităţii în termen de un an (de la data intrării în vigoare a legii speciale) a acţiunii prin care poate fi invocată o asemenea cauză de nulitate.
În speţă, împotriva contractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996 - ce constituie titlul reclamanţilor nu a fost exercitată o acţiune în constatarea nulităţii în cadrul termenului de prescripţie menţionat anterior.
Ca urmare, după împlinirea respectivului termen a avut loc o recunoaştere implicită a valabilităţii acestui titlu, consecinţa fiind aceea a consolidării respectivului act juridic.
Prezenta acţiune în pretenţii formulată de foştii chiriaşi cumpărători şi întemeiată pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată a fost promovată după împlinirea termenului imperativ instituit prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Aşadar, este fondată critica recurenţilor în sensul că instanţa nu mai are posibilitatea de a analiza în prezentul cadru procesual aspecte care privesc valabilitatea titlului de proprietate pe care reclamanţii l-au invocat asupra imobilului pentru care au solicitat despăgubiri la nivelul valorii de piaţă.
III). În acţiunea în revendicare prin comparare de titluri s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 5633 din 6 iulie 2007 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 479 R din 21 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, dându-se eficienţă titlului de proprietate al reclamantelor (foste proprietare).
Instanţele nu au reţinut eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996 şi, totodată, au făcut o analiză comparativă a titlurilor de proprietate, sub aspectul preferabilităţii.
Aceste reţineri ale instanţelor de judecată conduc la concluzia că actul de vânzare-cumpărare a fost întocmit cu respectarea cerinţelor stabilite prin Legea nr. 112/1995 (disp. art. 9 raportat la art. 1 şi art. 2).
Drept urmare, în speţa de faţă, titlul reclamanţilor R.L.C. şi R.R. se bucură de o prezumţie de validitate.
Având în vedere toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare în cauză a prevederilor legale invocate prin motivele de recurs, sens în care, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi admis, decizia atacată va fi modificată în sensul respingerii apelului declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 978 din data de 2 mai 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii R.L.C. şi R.R. împotriva deciziei nr. 50A din data de 18 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 978 din data de 2 mai 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2584/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2587/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
