ICCJ. Decizia nr. 2587/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2587/2014
Dosar nr. 17529/3/2012
Şedinţa publică din 7 octombrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 15 mai 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta N.R.M. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat să fie obligat la restituirea valorii de piaţă cu privire la apartamentul nr. 3, situat în Bucureşti, str. l.L.C., sector 2, în drept fiind invocate prevederile Legii nr. 1/2009.
Prin sentinţa nr. 1108 din 27 mai 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia III-a civilă, a admis acţiunea precizată şi formulată de reclamantă şi a obligat pârâtul la plata sumei de 1.006.00 RON (230.000 euro), reprezentând preţul de piaţă al imobilului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997 încheiat cu Primăria municipiului Bucureşti, reclamanta a dobândit în proprietate apartamentul nr. 3, situat în Bucureşti, str. I.L.C., sector 2, compus din 3 camere şi dependinţe, în suprafaţă utilă de 174 m.p., acest contract fiind întocmit în baza Legii nr. 112/1995.
Prin decizia civilă nr. 728A din 03 noiembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost admisă cererea de revendicare formulată de fosta proprietară B.M.E., astfel că reclamanta din acest dosar a fost obligată să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul în litigiu, instanţa acordând preferabilitate titlului de proprietate invocat de proprietarul iniţial al bunului, în cadrul operaţiunii juridice de comparare a titlurilor de proprietate.
Recursul declarat de N.R.M. împotriva acestei decizii, a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1769 din 11 octombrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
Textul art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 stabileşte că „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederile Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".
În cauza de faţă, reclamanta a dobândit în proprietate apartamentul în discuţie în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995, prin contract de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria municipiului Bucureşti, acest contract nefiind desfiinţat ulterior, în sensul constatării nulităţii actului juridic prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ci reclamanta N. a fot evinsă în cadrul procesului de revendicare purtat cu vechea proprietară a bunului imobil deposedată în mod abuziv în regimul anterior.
În aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat că în speţă sunt incidente prevederile legale mai sus-menţionate, astfel că reclamanta este îndreptăţită să primească preţul de piaţă al bunului imobil, aşa cum a fost precizat prin expertiza tehnică întocmită în cauză în conformitate cu alin. (2) al art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009.
Prin decizia nr. 84A din 17 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, s ecţia a llI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a pierdut bunul dobândit în contextul prevederilor Legii nr. 112/1995 consecinţă a admiterii acţiunii în revendicare formulată de moştenitoarea fostului proprietar al imobilului.
Prin decizia civilă nr. 728A din 03 noiembrie 2005, în procedura comparării titlurilor de proprietate, s-a acordat preferinţa titlului de proprietate al moştenitoarei fostului proprietar, iar în analiza titlului de proprietate al intimatei din prezenta cauză s-a avut în vedere argumentul juridic potrivit cu care, deşi aceasta din urmă a fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectarea cerinţelor de formă şi de fond ale Legii nr. 112/1995 nu produce efecte în sensul că ar statua o forţă juridică superioară acestui act în raport cu cel deţinut de către fostul proprietar, anterior preluării imobilului în mod abuziv de către stat.
Din analiza ipotezei prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001 se desprinde concluzia că, desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, la care norma specială se referă, nu exclude ipoteza în care cumpărătorul este evins în urma revendicării imobilului de către fostul proprietar, situaţie care se regăseşte în speţa dedusă judecăţii.
Faptul că nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, constituie tocmai condiţia premisă reglementată de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea valorii de piaţă a bunului intimatei-reclamante.
Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfe! cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Curtea de Apel a respins susţinerile recurentului pârât Ministerul Finanţelor Publice privind incidenţa normelor de drept comun în materie de evicţiune şi calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Conform principiului specialia generalibus derogant, norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun.
În materia examinată, Legea nr. 10/2001 (lege specială) stabileşte condiţiile de restituire a preţului actualizat şi a celui de piaţă, precum şi calitatea Ministerului Finanţelor Publice de plătitor, în numele şi pe seama statului debitor al obligaţiei de restituire, aceste prevederi legale având prioritate de aplicare, astfel că, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de apelantă este nefondată.
Cu privire la stabilirea valorii despăgubirilor, Curtea de Apel a arătat că, în mod corect, prima instanţă s-a raportat la concluziile expertizei tehnice administrată în acea etapă procesuală, valoarea imobilului reprezentând media valorilor obţinute atât prin metoda patrimonială, cât şi prin metoda comparaţiei vânzărilor.
Pe parcursul judecăţii în fond, apelantul-pârât nu s-a prezentat în faţa instanţei şi nu a formulat obiecţiuni cu privire la modul în care s-a stabilit valoarea imobilului din litigiu, astfel că solicitarea formulată pe calea prezentului apel de a se răspunde la obiecţiunile formulate este lipsită de temeinicie.
Eventualele vicii ale lucrării de specialitate, afirmate pe calea apelului, au fost acoperite încă de la termenul din 18 martie 2013, când instanţa de fond a amânat judecata tocmai pentru a se lua la cunoştinţă despre cuprinsul raportului de expertiză şi, eventual, pentru ca părţile nemulţumite să-şi manifeste opoziţia.
Pe de altă parte, administrarea unei noi probe cu expertiză, în contextul mai sus-menţionat prin raportare Ia comportamentul pârâtului, al reclamantei, la natura şi complexitatea cauzei, ar aduce atingere duratei rezonabile a procesului, astfel cum acest concept a fost definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul concret şi efectiv la despăgubire al reclamantei fiind împiedicat de conduita de pasivitate a apelantului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia generală regională a finanţelor publice Bucureşti, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Printr-un prim motiv de recurs, pârâtul a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul dreptului la apărare, având "în vedere că la termenul la care a avut loc judecata cauzei, respectiv la data de 17 martie 2014, deşi reprezentantul Ministerului Finanţelor Publice a solicitat ca probatoriu în apărare, efectuarea unei noi expertize evaluatorii care să stabilească valoarea actuală de piaţă a imobilului în litigiu, instanţa de apel a respins această probă în mod nelegal.
Recurentul-pârât apreciază că, aşa cum a învederat şi instanţei de apel, o asemenea probă era extrem de importantă în faza de judecată a apelului, având în vedere că suma de 230,000 euro la care a fost obligat la plată către reclamantă a fost stabilită prin expertiza efectuată şi depusă la dosarul instanţei de fond, care nu a fost comunicată către pârât pentru a avea posibilitatea de a formula obiecţiuni.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, pârâtul a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dauna unui terţ. Ministerul Finanţelor Publice nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997, intervenit între reclamantă şi Primăria municipiului Bucureşti este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului Bucureşti.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestor instituţii.
Recurentul-pârât a arătat că, instanţele fondului trebuiau să aibă în vedere dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi, prin urmare, este în vigoare obligaţia reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanţie pentru evicţiune.
În această situaţie, calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria municipiului Bucureşti, prin primar general.
În situaţia evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare trebuie să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ.
Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
De asemenea, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice.
Prin cei de-al treilea motiv de recurs, pârâtul a arătat că instanţa de apel a dispus obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă al imobilului fără a avea în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de către chiriaşi.
Astfel, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţa plătit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 se cere să fie întrunite cumulativ două condiţii: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Totodată, prevederile art. 501 fac vorbire despre "contractele ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile", însă acest text de lege condiţionează plata preţului de piaţă de existenţa unei hotărâri în care să se reţină respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.
În speţă, această condiţie nu este îndeplinită, întrucât prin sentinţa civilă nr. 1148 din 19 februarie 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti s-a statuat că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză.
Faptul că reclamanta nu a depus minime diligenţe cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiţie intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei.
Mai mult decât atât, existenţa sau inexistenţa bunei-credinţe a chiriaşului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerinţele prevăzute de acest act normativ pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege, pârâtul-recurent a arătat că deposedarea reclamantei de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare din 5 februarie 1997 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamantă şi Primăria municipiului Bucureşti nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Prin urmare, în cauza de faţă nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să poată fi obligată la restituirea preţului la valoarea de piaţă a imobilului.
De asemenea, obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune în niciun caz valoarea de piaţă a imobilului, cu atât mai mult în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.
Pe criterii de simetrie şi de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţă liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
În spiritul protejării drepturilor reclamanţilor în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., aceştia ar fi îndreptăţiţi să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcţie de preţul plătit la achiziţionarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu acest preţ la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil.
Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanţi şi pierdut ca urmare a evicţiunii şi nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piaţă a imobilului, întrucât obligaţia de garanţie pentru evicţiune funcţionează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului faţă de pierderea dreptului dobândit, iar reparaţia pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă şi reală a prejudicierii acestui patrimoniu.
Pentru aceste situaţii, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piaţa a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea preţului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).
Aşa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piaţă actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogăţire fără justa cauză a acestora, care încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
Astfel situaţia cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/3995 este esenţial diferită de situaţia celor care cumpără un imobil potrivit preţurilor stabilite liber pe piaţă, aşadar, la valoarea de piaţă.
Prin urmare, în speţă operează îmbogăţirea fără justă cauză, fund aberant ca reclamanţii să încaseze în 2014 o diferenţa de sumă în plus faţă de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depăşeşte cu mult însăşi valoarea de piaţa a imobilului pe piaţa imobiliara de la ora actuală.
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă N.R.M. a invocat excepţia nulităţii recursului, ce va fi respinsă. Prin motivele de recurs, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice susţine nelegalitatea deciziei atacate, invocând o greşită interpretare şi aplicare în cauză a dispoziţiilor din Legea nr. 10/2001. Legea nr. 112/1995 şi C. civ., indicate prin criticile formulate, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dispoziţii menţionate de recurent ca temei de drept.
Recursul urmează a fi respins, ca nefondat, pentru considerentele ce succed:
1). Dreptul la apărare include tn conţinutul său posibilitatea părţilor de a lua cunoştinţă de toate actele dosarului, de a formula cereri, de a solicita probe, de a invoca excepţii de procedură, de a exercita căile legale de atac, precum şi alte prerogative recunoscute de lege părţilor, în scopul susţinerii intereselor lor.
Noţiunea de proces echitabil presupune respectarea şi aplicarea principiului contradictorialităţii, cât şi a dreptului la apărare, iar potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să facă respectate şi să respecte el însuşi, principiul dreptului la apărare şi celelalte principii ale procesului civil.
În speţă, din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că pârâtului nu i s-a pricinuit nicio vătămare prin încălcarea dreptului său la apărare sau a principiului contradictorialităţii şi că instanţa de fond şi-a exercitat rolul activ în sensul menţionat.
Criticile formulate pe acest aspect sunt nefondate, cu consecinţa în aplicabilităţii în speţă a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, expertiza administrată la fond a fost depusă la dosar la data de 14 martie 2013.
La termenul imediat următor, cel din 18 martie 2013, tribunalul a luat act de depunerea expertizei şi a înmânat un exemplar de pe aceasta părţii prezente, respectiv reclamantei, prin apărător. Întrucât pârâtul era lipsă, tribunalul a dispus amânarea cauzei pentru a i se comunica şi acestuia un exemplar al lucrării, fixând în acest scop termen la data de 13 mai 2013. Toate aceste împrejurări rezultă din consemnările încheierii de şedinţă de la termenul din 18 martie 2013. Conform dovezii de comunicare aflate la dosar, pârâtului Ministerul Finanţelor Publice i s-a comunicat un exemplar al expertizei tehnice judiciare.
Pentru termenul fixat la data de 13 mai 2013, pârâtul nu a formulat obiecţiuni la expertiză şi nici nu s-a prezentat, conform menţiunilor din încheierea de dezbateri de la acea dată.
Procedând în acest mod, tribunalul a respectat principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare al pârâtului, deoarece prin depunerea raportului de expertiză cu mai puţin de 5 zile înaintea termenului de judecată, aşa cum prevede art. 209 C. proc. civ., s-a asigurat părţilor dreptul de a lua cunoştinţă de el şi de a-l discuta, inclusiv de a formula obiecţiuni şi eventuale alte cereri, în funcţie de conţinutul acestuia.
În atare condiţii, pârâtul îşi invocă propria culpă de a nu fi depus diligenţele necesare pentru a-şi exercita drepturile procesuale pe care tribunalul i le-a respectat, dar de care partea nu s-a prevalat.
II). În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, în mod corect a fost respinsă de prima instanţă, soluţia fiind menţinută de instanţa de apel.
Deşi susţinerea pârâtului că este terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între intirnata-reclamantă şi Primăria municipiului Bucureşti este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.
Obligaţia de restituire a preţului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desfiinţate, nu este un efect al contractului, ci o obligaţie ce decurge din lege.
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a restitui preţul de piaţă ori preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu respectarea, fie cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Aceste dispoziţii legale au un caracter special, derogator de la dispoziţiile dreptului comun pe care le invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului Finanţelor Publice în litigiile decurgând din restituirea preţului.
Obligaţia de răspundere pentru evicţiune a vânzătorului, aşa cum este ea stabilită de dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ. este absorbită în această ipoteză, de obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a restitui preţul către chiriaşul evins de un terţ - fost proprietar al imobilului în cauză.
Condiţiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum şi cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziţii legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriaşi ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat.
Obligaţia instituita de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire.
Desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu a fost făcută ca efect al hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în revendicare formulată de foştii proprietari.
Aşa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, acesta fiind titularul obligaţiei ui raportul juridic dedus judecaţii, în ce priveşte cererea de obligare la plata preţului de piaţă al imobilului.
III). Obiectul cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta N.R.M. îl constituie obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice Ia restituirea preţului de piaţă al apartamentului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997, imobil situat în Bucureşti, str. I.L.C., sector 2.
Recurenţii s-au prevalat de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, după modificarea adoptată prin Legea nr. 1/2009, formă a legii intrată în vigoare la data de 6 februarie 2009.
Instanţele fondului în mod legal au concluzionat că reclamanta îndeplineşte cerinţele acestei norme, în vederea acordării preţului de piaţă pentru imobilul menţionat.
Premisele art. 501 din Legea nr. 10/2009 presupun încheierea actului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, adică existenţa valabilităţii contractului, dar şi desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acestui contract, întrucât numai în aceste condiţii cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar.
În contextul normei analizate "desfiinţarea" contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi înţeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, iar singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil este caducitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condiţiilor ei), situaţie ce se verifică în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare formulate de proprietarul deposedat abuziv de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995.
În consecinţă, se constată că, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, vocaţie la obţinerea preţului de piaţă al imobilului au doar „proprietarii" în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte au fost „desfiinţate" ca efect al admiterii acţiunii în revendicare formulate împotriva lor de proprietarul deposedat abuziv de stat, precedată fie de respingerea cererii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare (caz în care, prin ipoteză, s-a confirmat că sunt de bună credinţă), fie de neatacarea lui în justiţie (cu consecinţa consolidării efectelor lui, caz în care operează prezumţia de bună credinţă).
Totodată, din interpretarea dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, rezultă distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate şi această distincţie funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate sau prin admiterea acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
Astfel, ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse în art. 501 şi se exclud reciproc pentru că, în timp ce art. 50 are în vedere restituirea preţului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispoziţiile art. 501 dimpotrivă, se referă la restituirea preţului de piaţă al imobilelor în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (21), din interpretarea căruia reiese că prin „desfiinţare" nu se înţelege doar situaţia când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci şi cea a admiterii unei acţiuni în revendicare.
Ca urmare, prin art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de „contract de vânzare-cumpărare desfiinţat", în sensul că actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În speţă, nu s-a făcut vreo dovadă în sensul că a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul reclamantei N.R.M.
Aşa fiind, intimata-reclamantă se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată şi are dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Determinarea acestui preţ s-a realizat în mod legal, prin expertiză tehnică judiciară, iar obligaţia de plată în sarcina recurentul-pârât a fost stabilită de către instanţă în conformitate cu dispoziţiile legilor speciale incidente, aşa încât nu poate fi susţinută cu temeinicie teza îmbogăţirii fără justă cauză a reclamantei.
Faţă de considerentele reţinute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aşa încât recursul pârâtului este nefondat şi va fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia generală regională a finanţelor publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 84A din data de 17 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2586/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2592/2014. Civil. Completare/lămurire... → |
|---|
