ICCJ. Decizia nr. 2600/2014. Civil. Conflict de muncă. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2600/2014
Dosar nr. 2521/1/2014
Şedinţa publică din 7 octombrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 395 alin. (1) C. proc. civ., asupra cererii de revizuire de faţă, constată următoarele:
Prin deciziei nr. 2518 din data de 12 iunie 2014, Curtea de Apel Craiova, s ecţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâta SC A. SA Craiova împotriva sentinţei nr. 417 din 03 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, în contradictoriu cu intimatul reclamant U.C.
A schimbat în totalitate sentinţa civilă nr. 417 din 03 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Dolj, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantul U.C.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990 instituie principiul legalităţii grupelor de muncă, în sensul că activităţile, locurile de muncă şi categoriile profesionale sunt stabilite numai prin acte normative, ele trebuind sa fie cuprinse expres în norme specifice domeniului.
Î ncadrarea în grupele de muncă se face fie direct, ca urmare a regăsirii în una din situaţiile cuprinse în anexe, fie prin asimilare, ca urmare a desfăşurării efective a muncii în situaţii din cele prevăzute în anexe.
În speţă, angajatorul a făcut demersurile necesare şi a stabilit locurile de muncă ce se încadrează în grupele I şi II de muncă. Însă nici locul de muncă, nici activitatea prestată de reclamant nu au fost încadrate în grupa II de muncă.
Din situaţia locurilor de muncă grupa I şi a II-a rezultă că la secţia Prelucrări mecanice, unde reclamantul şi-a desfăşurat activitatea au fost încadrate în grupe de muncă activităţile desfăşurate de ascuţitori, lăcătuşi şi sculeri, nu şi activităţile prestate de frezori.
Nu s-a dovedit că neacordarea beneficiului grupei a II-a de muncă reclamantului ar avea la bază o eventuală înţelegere abuzivă dintre sindicat şi reprezentantul societăţii, pentru eludarea principiul legalităţii încadrării în grupă.
Simpla existenţă a condiţiilor deosebite de muncă într-un sector de activitate nu este un motiv pentru acordarea automată a grupei a II-a de muncă, pentru aceasta fiind necesar ca activitatea prestată să fie menţionată de Ordinul nr. 50/1990, îndeplinirea procedurii prevăzută de acelaşi Ordin, nominalizarea pentru acordarea grupei, un anumit nivel al noxelor, etc.
Hotărârea judecătorească dată în favoarea unor colegi ai reclamantului nu impune acordarea grupei a II-a de muncă în mod automat către toţi salariaţii care ar fi lucrat în condiţii aparent similare, deoarece nu se pot supune comparaţiei condiţiile de muncă concrete în care şi-au desfăşurat activitatea persoane diferite, având în vedere că probatoriul administrat poate fi distinct.
Rolul jurisprudenţei este de a interpreta şi a aplica legea la cazuri concrete deduse judecăţii instanţei, judecătoml soluţionând cauza pe care o judecă în limitele legii, corespunzător probatoriului acelei cauze, neavând dreptul să stabilească dispoziţii generale în afara speţei particulare ce se deduce în faţa sa.
În raport de aceste considerente. Curtea de Apel Craiova a constatat neîntemeiată solicitarea reclamantului privind încadrarea în condiţii de grupa a II-a de muncă şi obligarea pârâtei SC A.C. SA la eliberarea adeverinţei care să ateste această situaţie, astfel că în baza art. 480 alin. (2) C. proc. civ., a fost admis apelul, a fost schimbată sentinţa, în sensul că a fost respinsă acţiunea.
Î mpotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire reclamantul U.C., invocând în drept dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi solicitând schimbarea în tot a hotărârii supuse revizuirii.
În motivarea cererii, revizuentul a arătat că, Curtea de Apel Craiova a pronunţat hotărâri potrivnice în cauze având acelaşi obiect.
Revizuentul a arătat că a fost discriminat faţă de alţi colegi de-ai săi, care au desfăşurat acelaşi tip de activitate, în aceeaşi perioadă şi la aceiaşi loc de muncă şi cărora li s-a recunoscut grupa a II-a de muncă prin hotărâri judecătoreşti.
Jurisprudenţa contradictorie şi diferenţa de tratament dintre revizuent şi colegii săi care au hotărâri judecătoreşti favorabile poate fi asimilată unei discriminări în sensul art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cauza Beian/României).
Analizând condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, Înalta Curte constată următoarele:
Revizuentul a solicitat instanţei anularea deciziei civile nr. 2518 din 12 iunie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata SC A.C. SA, în temeiul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., normă care deschide părţilor calea acestei căi extraordinare de atac, de retractare, pentru cazul în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
S-a susţinut că decizia a cărei anulare se cere este în contradicţie cu alte decizii ale aceleiaşi instanţe de apel (Curtea de Apel Craiova), pronunţate în pricini similare (drepturi salariaie), în privinţa altor salariaţi, cauze soluţionate în contradictoriu cu aceeaşi intimată.
În aplicarea dispoziţiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că revizuirea este inadmisibilă, întrucât pentru a fi incidenţă teza de la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se cer a fi întrunite cumulativ anumite condiţii, care nu se verifică în cauză.
Astfel, este necesar să fie vorba despre hotărâri definitive ale căror dispozitive sunt contradictorii; hotărârile să fi fost pronunţate în acelaşi litigiu (ceea ce presupune să fi existat tripla identitate de părţi, obiect şi cauză); hotărârile contradictorii să fi fost pronunţate nu în acelaşi proces (dosar), ei în procese diferite şi în cea de-a doua cauză, să nu se fi invocat excepţia puterii de lucru judecat sau dacă a fost invocată, să nu fi fost analizată de cea dintâi instanţă.
Or, câtă vreme în prima ipoteză susţinută de revizuent se afirmă o prelinsă contrarietate între hotărâri definitive ale aceleiaşi instanţe pronunţate în cauze similare (iar nu identice). În privinţa altor părţi ce sunt salariaţi ai aceleiaşi intimate, revizuentul nu poate obţine anularea deciziei instanţei de apel. Întrucât practica neunitară a unei instanţe nu poate fi remediată pe calea unei cereri de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Pentru situaţia descrisă nu este întrunită cerinţa ca hotărârile să fi fost pronunţate în cazul unui litigiu cu privire Ia care să se verifice tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, faţă de cel anterior şi a cărui autoritate de lucru judecat o încalcă.
Remediul practicii neunitare rămâne pronunţarea unei decizii în interesul legii. Însă, la acest moment, date fiind efectele unei astfel de decizii, chiar şi aceasta ar fi lipsite de orice finalitate în privinţa situaţiei revizuemuhii. Întrucât art. 517 alin. (2) C. proc. civ. prevede că soluţiile se pronunţă numai în interesul legii şi nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici eu privire la situaţia părţilor din acele procese.
Scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este cel al îndreptării hotărârilor greşite prin anularea acestora şi pronunţarea altora, ci respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, prin reslabitirea situaţiei determinate de nesocotirea acestuia, premisă ce nu se verifică în speţă.
Pe de altă parte, instituirea normei de la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. răspunde acestui imperativ al respectării puterii de lucru judecat, dar şi celui al asigurării securităţii raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-un „apel deghizat", de natură a permite rejudecarea cauzei, pentru simplul fapt că „există două puncte de vedere diferite asupra aceleiaşi chestiuni", constantă a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, afirmată (de ex.), în Cauza Stanca Popescu c. României din 7 iulie 2009.
De asemenea, în speţă, revizuentul nu poate susţine ca motiv de revizuire existenţa unei discriminări în sensul art. 14 din C.E.D.O., faţă de condiţiile expres prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., anterior analizate.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul U.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul U.C. împotriva deciziei nr. 2518 din data de 12 iunie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2596/2014. Civil. Recalculare pensie.... | ICCJ. Decizia nr. 2609/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
