ICCJ. Decizia nr. 2642/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2642/2014
Dosar nr. 31775/3/2010
Şedinţa publică din 9 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 31.775/3/2010, reclamanta Parohia "Cărămidarii de Jos", în contradictoriu cu pârâta SC I.M. SA, a solicitat acordarea sumei de 200.000 RON, cu titlu de lipsă de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, sector 4, pentru perioada 25 iunie 2007 - 17 iulie 2008 (data eliberării imobilului de către pârâtă), precum şi actualizarea sumei, în temeiul art. 3712 C. proc. civ. până la data plaţii efective a sumei datorate reclamantei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în urma cererii de revendicare formulată la data de 2 august 1996, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1.358 din 30 septembrie 2005, definitivă şi irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 7.647 din 29 septembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a obligat pe "pârâta SC I.M. SA să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, sector 4, compus din teren în suprafaţa de 593 mp, şi construcţie (subsol, parter şi etaj)" şi, de asemenea, a reţinut în considerentele deciziei că "în prezenta cauză, imobilul nu a intrat în proprietatea statului în baza vreunui titlu, nu a operat transferul dreptului de proprietate, acesta rămânând continuu până în prezent în patrimoniul reclamantei".
Invocând art. 480 C. civ., reclamanta a susţinut că a fost privată de dreptul de a se bucura de atributele dreptului de proprietate, respectiv a fost lipsită de dreptul de a întrebuinţa acest imobil potrivit naturii şi destinaţiei sale, de dreptul de a-i culege fructele, precum şi dreptul de a dispune de bunul proprietatea sa pe toata perioada invocată.
Reclamanta a susţinut că are dreptul la plata contravalorii lipsei de folosinţă de către pârâtă, începând cu data de 25 iunie 2007 (anterior dreptul fiind prescris) şi până la data de 17 iulie 2008 (data eliberării imobilului, conform procesului-verbal de predare-primire - anexa nr. 3).
Totodată, a arătat că data de 29 septembrie 2006 este şi data la care a încetat buna-credinţă a pârâtei motivat de faptul că la acea dată reclamanta a câştigat definitiv şi irevocabil, imobilul în discuţie, iar pârâta a înţeles să-l elibereze abia în data de 17 iulie 2008.
Reclamanta a făcut precizarea că plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului i se cuvine de la data la care a încetat buna-credinţă a pârâtei, având în vedere şi considerentele Deciziei civile nr. 4.323 din 9 iunie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care statuează că: "(...) instanţele vor trebui să analizeze şi (...) obligarea la plata lipsei de folosinţă pentru spaţiul deţinut, din momentul în care buna-credinţă a reclamantei a încetat să mai existe şi, deci, legat de acesta, data de la care fructele civile se cuvin proprietarului".
Astfel, cum nu se poate reţine nicio culpă din partea sa şi cum pârâta a folosit gratuit bunul proprietatea sa, şi i-a cauzat un prejudiciu prin lipsa dreptului de folosinţă, şi, implicit, prin lipsa dreptului de a culege fructele pe care le-ar fi dat respectivul imobil, reclamanta a susţinut că se află în situaţia în care pârâta are obligaţia de a-i achita plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu, obligaţie la care nu poate fi constrânsă decât prin admiterea prezentei cereri.
Reclamanta a mai invocat Decizia civilă nr. 1.999 din 15 martie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în care s-a statuat că: "din punct de vedere juridic imobilul nu a ieşit din proprietatea autorului reclamanţilor; lipsa de folosinţă a imobilului a determinat un prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor-apelanţi şi în baza dispoziţiilor art. 998 C. civ. pârâta a fost obligată la plata despăgubirilor".
De asemenea, reclamanta a invocat şi art. 1 din Primul Protocol 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 480 şi art. 998 C. civ. de la 1864, aplicabile în cauză.
Prin cererea de la dosar, reclamanta şi-a majorat cuantumul pretenţiilor la suma de 657.314 RON, solicitând ca pârâta să fie obligată la plata acestei sume la care a fost estimat prejudiciul cauzat prin lipsirea de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, sector 4, proprietatea sa, pentru perioada 25 iunie 2007 - 17 iulie 2008, de către expertul ing. C.N., tribunalul constatând, astfel, că expertiza contrarie administrată în cauză a fost agreată de ambele părţi ca fiind mai bine fundamentată, astfel că a omologat această expertiză.
Prin Sentinţa civilă nr. 713 din 9 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pe pârâtă la 657.314 RON despăgubiri şi la 12.268 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantă, sume care urmează să fie actualizate, conform indicelui preţurilor de consum comunicat de Institutul Naţional de Statistică, începând cu data rămânerii definitive a prezentei sentinţe şi până la plata efectivă şi integrală a sumelor, reţinând următoarele:
În urma cererii de revendicare formulate de către Parohia "Cărămidarii de Jos" la data de 2 august 1996, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1.358 din 30 septembrie 2005, definitivă şi irevocabilă în temeiul Deciziei nr. 7.647 din 29 septembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a obligat-o pe pârâta SC I.M. SA să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 4, compus din teren în suprafaţa de 593 mp, şi construcţie (subsol, parter şi etaj), instanţa reţinând în considerentele deciziei că, pe de o parte, imobilul revendicat nu a intrat în proprietatea statului în baza vreunui titlu şi nu a operat transferul dreptului de proprietate în favoarea statului în vreun alt mod, dreptul rămânând continuu, până la data revendicării, în patrimoniul reclamantei.
Pe de altă parte, s-a reţinut că pârâta SC I.M. SA, pe cale de excepţie, a invocat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, invocând joncţiunea posesiei sale cu posesia antecesoarei sale din perioada de guvernare comunistă când a fost preluat imobilul din posesia reclamantei.
Instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani şi a respins această excepţie, constatând că opoziţia pârâtei a fost nejustificată, întrucât aceasta nu avea dreptul pretins, şi că, faţă de opoziţia nejustificată manifestată de către pârâtă în cadrul acţiunii în revendicare încă de la data introducerii acestei acţiuni (2 august 1996), nu se mai poate reţine posesia de bună-credinţă invocată în prezent de către pârâtă.
Instanţa de fond a apreciat că, potrivit art. 480 C. civ. de la 1864 aplicabil în cauză, reclamanta Parohia "Cărămidarii de Jos" a fost privată nejustificat de către pârâtă de dreptul de a se bucura pe deplin de atributele dreptului de proprietate; că aceasta a fost lipsită de folosinţa imobilului potrivit naturii şi destinaţiei sale ("usus") şi de dreptul de a-i culege fructele ("fructus") pe toată perioada invocată (începând cu 25 iunie 2007 până la 17 iulie 2008, dată la care a fost eliberat imobilul conform Procesului-verbal de predare-primire din 17 iulie 2008 încheiat între părţi), pentru perioada anterioară dreptul fiind prescris, aşa cum, de altfel, a recunoscut chiar reclamanta.
Conform art. 483 C. civ., fructele civile ale imobilului (în speţă chirii), i se cuveneau reclamantei în calitate de proprietar, iar prin refuzul de predare a imobilului, chiar şi după admiterea acţiunii în revendicare în mod definitiv şi irevocabil, pârâta i-a cauzat reclamantei un prejudiciu, devenind incidente dispoziţiile art. 998 C. civil, privind răspunderea civilă delictuală, astfel că repararea acestui prejudiciu presupune repararea atât a prejudiciului efectiv ("damnum emergens"), cât şi a beneficiului nerealizat ("lucrum cessans").
A reţinut instanţa de fond că prejudiciul suferit de către reclamanta Parohia "Cărămidarii de Jos" a fost dovedit prin expertiza tehnică de specialitate întocmită de către expertul ing. C.N., din care rezultă că valoarea totală a lipsei de folosinţă a imobilului reprezentând chirii neculese, actualizate, pentru perioada 25 iunie 2007 - 17 iulie 2008, este de 657.314 RON.
Acest prejudiciu a fost cauzat prin fapta culpabilă a pârâtei SC I.M. SA, care, nici după admiterea acţiunii în revendicare nu a înţeles să predea imobilul asupra căruia nu avea un drept preferabil faţă de cel invocat de către reclamantă.
De asemenea, a reţinut instanţa de fond că există raport de cauzalitate dintre fapta culpabilă a pârâtei şi prejudiciul suferit de reclamantă, astfel că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 C. civ.
În consecinţă, s-a admis acţiunea reclamantei, conform precizării din dosar, şi a fost obligată pârâta la 657.314 RON despăgubiri către reclamantă, sumă care urmează să fie actualizată, conform indicelui preţurilor de consum comunicat de Institutul Naţional de Statistică, începând cu data rămânerii definitive a prezentei sentinţe şi până la plata efectivă şi integrală.
Totodată, conform art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată şi la 12.268 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând taxe de timbru şi onorarii pentru expert.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 81A din 13 martie 2014, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă SC I.M. SA, reţinând, în esenţă, următoarele:
Teza juridică susţinută de reclamantă constă în faptul că este proprietara dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu şi, ca urmare, este îndreptăţită să se bucure de toate atributele dreptului de proprietate, respectiv dreptul de a folosi acest imobil potrivit naturii şi destinaţiei sale, dreptul de a-i culege fructele şi dreptul de a dispune de bunul proprietatea sa.
Reclamanta a susţinut că a fost împiedicată de către pârâtă să folosească bunul său, deşi, prin Decizia civilă nr. 1.358 din 30 septembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, în evocarea fondului, după anulare, a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pe pârâta SC I.M. SA să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 4, compus din teren în suprafaţă de 593 mp, şi construcţie alcătuită din subsol, parter şi etaj.
Prin această decizie, s-a reţinut, în esenţă, că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul revendicat, respectiv că imobilul în litigiu nu a intrat în proprietatea statului în baza vreunui titlu, acesta rămânând continuu în patrimoniul reclamantei.
Această decizie a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 7.647 din 29 septembrie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în considerentele căreia s-a reţinut că: "în mod just a reţinut instanţa de apel că în condiţiile în care imobilul nu a intrat în proprietatea statului şi în administrarea pârâtei, acesta a rămas în patrimoniul proprietarului iniţial - reclamanta - iar certificatul de atestare invocat în apărarea sa de pârâtă nu este susceptibil de a fi interpretat în sensul că ar modifica statutul juridic real al imobilului".
Imobilul în litigiu a fost predat de către pârâtă reclamantei la data de 17 iulie 2008, cu acea ocazie fiind încheiat procesul-verbal de predare-primire.
Reclamanta şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe temeiul art. 480 C. civ. şi art. 998 C. civ., perioada avută în vedere pentru care a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă fiind 25 iunie 2007 - 17 iulie 2008, respectiv perioada cuprinsă între momentul sesizării instanţei de judecată cu prezenta cerere şi cel al eliberării imobilului, potrivit procesului-verbal de predare-primire sus-indicat.
Angajarea răspunderii civile delictuale presupune dovedirea întrunirii condiţiilor generale ale acesteia, astfel cum sunt reglementate în art. 998 - 999 C. civ., şi anume: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între aceste prime cerinţe şi a vinovăţiei celui care a provocat prejudiciul.
În ceea ce priveşte prima condiţie şi anume existenţa faptei ilicite care să fi fost săvârşită de către pârâtă, Curtea a reţinut că aceasta rezultă din deciziile sus-indicate, care au recunoscut reclamantei un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu şi au consfinţit absenţa dreptului pârâtei de a folosi bunul revendicat de reclamantă. Ca urmare, după soluţionarea irevocabilă a acţiunii în revendicare, ocuparea imobilului de către pârâtă reprezintă o faptă ilicită, în sensul art. 998 C. civ.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie ce se impune a fi dovedită, respectiv prejudiciul, Curtea a reţinut că acesta constă tocmai în lipsirea reclamantei de exerciţiul concret al atributului jus utendi al dreptului de proprietate, care presupune exercitarea de către titularul său a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa din punct de vedere fizic sau economic, direct şi nemijlocit, în interes propriu sau a consimţi ca stăpânirea să fie exercitată în numele şi în interesul acestuia, de către o altă persoană.
Urmare a pronunţării Deciziei nr. 1.358 din 30 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta se afla în posesia unui titlu prin raportare la care debitoarea, respectiv pârâta, avea obligaţia de a executa de bunăvoie dispoziţia înscrisă în dispozitivul acestuia, începând cu data la care a fost pronunţată decizia în apel, decizie care, potrivit art. 376 alin. (1) cu referire la art. 377 pct. 3 C. proc. civ., era definitivă şi se putea pune în executare.
În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs, s-a reţinut că aceasta este evidentă, fiind dată de omisiunea pârâtei de a preda bunul reclamantei şi de a-l păstra până la data de 17 iulie 2008, deşi reclamanta era îndrituită în baza unei hotărâri judecătoreşti să se bucure de bunul său. Fapta pârâtei de nepredare a bunului până la această dată a generat lipsirea reclamantei de exerciţiul folosinţei asupra imobilului, ca atribut important al dreptului de proprietate, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularului dreptului.
Vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârşirii faptei ilicite faţă de faptă şi urmările acesteia. Or, în cazul de faţă, deşi pârâta avea cunoştinţă de hotărârea judecătorească care consfinţea dreptul de proprietate a reclamantei, fiind parte în proces, nu a procedat la punerea în executare a hotărârii instanţei de apel la momentul rămânerii ei definitive şi nici imediat după pronunţarea deciziei instanţei de recurs, ci doar mai târziu, la data de 17 iulie 2008. Ca urmare, de vreme ce printr-o hotărâre judecătorească pârâta era obligată să lase reclamantei imobilul în litigiu în deplină proprietate şi posesie, o atare împrejurare este suficientă pentru reţinerea vinovăţiei pârâtei conform art. 998 - 999 C. civ.
Reţinând toate acestea, pe tărâm delictual, excluzând vreo relaţie contractuală între părţi, acest din urmă aspect nefiind susţinut de nicio parte litigantă, Curtea a constatat nefondată critica susţinută de apelanta pârâtă în sensul că trebuia mai întâi pusă în întârziere.
Potrivit doctrinei de specialitate, punerea în întârziere este un act preliminar, care anticipează prin avertizare pe debitor că neexecutarea la termen a obligaţiei îi va antrena răspunderea, acest avertisment realizându-se pe cale oficială, prin somaţie sau cerere de chemare în judecată.
Punerea în întârziere este necesară numai pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale, întrucât numai în cazul unor convenţii se poate vorbi de trecerea unui termen necesar pentru executarea unei obligaţii, în materie extracontractuală, pe tărâm delictual, nefiind necesară punerea în întârziere, întrucât din momentul săvârşirii faptului prejudiciabil se naşte dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri debitorului.
Trecerea termenului este esenţială pentru punerea în întârziere în cazul convenţiilor, însă există şi situaţii în care nu este necesară îndeplinirea unor formalităţi de punere în întârziere, debitorul fiind de drept în întârziere, expres prevăzute de lege.
Prin urmare, legiuitorul a reglementat modalitatea prin care se impune manifestarea de voinţă din partea creditorului prin care pretinde executarea obligaţiei de către debitor prin punerea în întârziere, precum şi cazurile în care nu este necesară îndeplinirea unor formalităţi de punere în întârziere, toate acestea fiind specifice unor situaţii contractuale, în care elementul termen are o conotaţie aparte.
Pentru situaţiile extracontractuale, nefiind necesară curgerea vreunui termen, cel ce a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este de drept în întârziere, fără a fi necesară efectuarea vreunei formalităţi speciale în acest scop, motiv pentru care nici legiuitorul nu a reglementat instituţia punerii în întârziere la acest capitol, ea fiind dedusă din cele arătate mai sus.
Cum reclamanta a sesizat instanţa de judecată la data de 25 iunie 2010, aceasta este îndreptăţită să solicite plata contravalorii lipsei de folosinţă începând cu data de 25 iunie 2007, această dată fiind ulterioară chiar pronunţării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 7.647/2006, înscriindu-se ca termen limită în care reclamanta putea cere asemenea despăgubiri prin raportare la dispoziţiile care reglementează instituţia prescripţiei.
Termenul de prescripţie, cu caracter general, aplicabil acţiunilor prin care se valorifică drepturi de creanţă, cum este cazul cererii din prezenta cauză, este instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia termenul de prescripţie este de 3 ani.
Acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale cum este şi cea de faţă - indiferent de izvorul concret al raporturilor juridice, desigur cu excepţia cazurilor pentru care sunt stabilite termene speciale de prescripţie.
Făcând aplicarea acestui text de lege la speţa de faţă, raportat la momentul sesizării instanţei, Curtea a constatat că reclamanta este îndreptăţită să solicite pentru perioada 25 iunie 2007 - 17 iulie 2008 contravaloarea lipsei de folosinţă, pretenţiile solicitate pentru această perioadă nefiind prescrise, reclamanta putând solicita prin cererea de chemare în judecată despăgubiri pentru prejudiciul înregistrat pe parcursul a 3 ani anteriori sesizării instanţei de fond şi până la data la care pârâta a înţeles să execute de bunăvoie hotărârea judecătorească care consfinţea dreptul de proprietate în patrimoniul reclamantei.
Chiar dacă instanţa de fond a legat atitudinea pârâtei începând cu data introducerii acţiunii în revendicare, prin raportare la considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiul având acest obiect, prima instanţă a conchis că "nu se mai poate reţine posesia de bună-credinţă invocată în prezent de către pârâta SC I.M. SA". Or, tocmai acest aspect l-a susţinut apelanta pârâtă şi în cadrul procesului de faţă, în sensul bunei sale credinţe, dovadă că a procedat la eliberarea imobilului de bunăvoie.
Curtea a apreciat însă că susţinerile apelantei referitoare la buna-credinţă nu pot fi primite ulterior pronunţării hotărârilor sus-indicate, de vreme ce o autoritate a statului, respectiv, o instanţă de judecată, învestită cu o asemenea putere, a dispus în sensul obligării acesteia la lăsarea imobilului în litigiu în deplină proprietate şi posesie, pârâta neînţelegând să execute de bunăvoie dispoziţiile care îi incumbau decât la data de 17 iulie 2008.
Mai mult, apelanta a susţinut că a predat imobilul în litigiu la data de 17 iulie 2008 fără a încasa contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului, fapt ce îi dădea dreptul de retenţie până la plata despăgubirilor.
Dreptul de retenţie, reglementat expres de dispoziţiile C. civ. pentru unele raporturi juridice, este recunoscut oricărui deţinător al unui bun, ca un drept real de garanţie, atunci când există o datorie în legătură cu bunul a cărui restituire se cere.
Cu privire la dreptul de retenţie al pârâtei, Curtea a constatat că pârâta nu a învestit instanţa de judecată cu o cerere de sine stătătoare de constatare a unui drept de retenţie, pe calea unei cereri reconvenţionale care avea a fi impusă timbrajului, în condiţiile Legii nr. 146/1997, până la dezdăunarea sa, constând în îmbunătăţirile efectuate la imobilul din litigiu.
Mai mult, chiar şi dacă dreptul de retenţie ar fi invocat cu titlu de apărare pe fond, în apel, faţă de faptul că dreptul de retenţie poate fi recunoscut doar deţinătorului bunului, Curtea, având în vedere că apelanta pârâtă nu mai era deţinătoarea bunului încă din data de 17 iulie 2008, ca urmare a predării voluntare a imobilului, a reţinut că orice susţinere legată de un drept de retenţie nu poate fi validată.
De altfel, pârâta a mai sesizat instanţa de judecată cu cereri având ca obiect constatarea unui drept de retenţie, însă, până la data soluţionării prezentei cauze în apel, aceasta nu a obţinut recunoaşterea unui asemenea drept printr-o hotărâre definitivă.
Curtea nu a primit nici susţinerile apelantei potrivit cărora în litigiul de revendicare nu a făcut decât să-şi apere dreptul său în baza titlului exhibat, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate; că a solicitat pe cale separată contravaloarea îmbunătăţirilor în legătură cu care a invocat un drept de retenţie, şi că, în cele din urmă, bunul a fost predat de bunăvoie, cu motivarea că toate aceste consideraţii reprezentând argumente pentru respingerea cererii de obligare a sa la plata contravalorii lipsei de folosinţă. Aceasta deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, după rămânerea definitivă şi chiar irevocabilă a hotărârii date în litigiul având ca obiect revendicare, pârâta era obligată să lase imobilul în deplină proprietate şi posesie reclamantei. Or, neprocedând în acest fel decât la data de 17 iulie 2008, fapta sa a atras răspunderea delictuală în condiţiile arătate mai sus.
În ceea ce priveşte ultima critică referitoare la modul de calcul al contravalorii lipsei de folosinţă, Curtea a reţinut că principiul general în materia reparării prejudiciului pe tărâm delictual este acela al reparării integrale a acestuia.
Aceasta înseamnă că autorul prejudiciului este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
Or, beneficiul nerealizat de reclamantă ca urmare a ocupării imobilului de către pârâtă şi după pronunţarea hotărârilor care au consfinţit dreptul de proprietate al reclamantei, este reprezentat de chiria pe care aceasta ar fi putut-o obţine prin închirierea imobilului pe piaţa liberă. Acest beneficiu nerealizat a fost probat prin expertiza efectuată în primă instanţă.
De aceea, s-a reţinut că nu prezintă relevanţă cuantumul chiriei pe care pârâta a perceput-o în mod efectiv în perioada de referinţă care corespunde categoriei juridice distincte a fructelor civile (art. 483 - 487 C. civ.).
Jus fruendi, un alt atribut al dreptului de proprietate, este facultatea conferită proprietarului de a utiliza bunul în propriul său interes, dobândind în proprietate fructele şi veniturile pe care le poate obţine din acesta. În mod corect, însă, instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., întrucât un principiu care guvernează procesul civil este cel al disponibilităţii, iar unul din elementele definitorii ale acestui principiu este reglementat expres de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., conform căruia: "În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii".
Curtea a avut în vedere că instanţa de fond a omologat raportul de expertiză întocmit de expert C.N., raport ce a fost depus la data de 3 octombrie 2012, fără ca pârâta să formuleze vreo obiecţiune la raportul de expertiză şi doar cu ocazia cuvântului pe fond aceasta a solicitat cenzurarea de către instanţă numai a modalităţii de actualizare a contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului cu indicele de inflaţie, solicitând ca suma să nu fie exprimată în euro.
Ca urmare, Curtea a constatat că pârâta a adus critici raportului de expertiză doar prin cererea de apel, aşa cum au fost expuse în conţinutul acesteia, fiind, astfel, formulate cu depăşirea termenului prevăzut de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., şi că acestea nici nu au fost dovedite în calea de atac a apelului, pârâta neînţelegând să formuleze probatorii în acest sens, în această fază procesuală dispoziţiile art. 1.169 C. civ. fiind pe deplin aplicabile.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC I.M. SA, care, indicând art. 304. pct. 9 C. proc. civ., în sensul că "hotărârea pronunţată (...) a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii", în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a ignorat apărările susţinute atât în faţă acesteia, cât şi în faţa instanţei de fond, privind corelaţia dintre invocarea dreptului de retenţie în acţiunea introductivă ce face obiectul Dosarului nr. 41.972/3/2007*, formulată de recurenta I., având ca obiect contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului, acţiune admisă prin Sentinţa civilă nr. 1.283 din 15 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi confirmată (în parte) de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 7.103/2/2012, şi buna-credinţă a recurentei I.; că apărarea recurentei I. privind inadmisibilitatea acţiunii în lipsa punerii în întârziere reglementată imperativ de art. 1.079 C. civ., a fost respinsă de instanţa de apel cu o motivare greşită, întrucât, faţă de obiectul acţiunii, s-a învederat instanţei de fond faptul că pentru a fi admisibilă cererea în pretenţii reprezentând lipsa de folosinţă societatea pârâtă trebuia pusă în întârziere până la formularea cererii de chemare în judecată, această cerere nefiind formulată în procesul de revendicare.
Or, având în vedere natura juridică civilă a prezentului proces, punerea în întârziere trebuie să fie expresă şi să se realizeze, conform dispoziţiilor art. 1.079 C. civ., prin notificare realizată prin executorul judecătoresc sau prin cerere de chemare în judecată.
Imobilul din str. P., compus din clădire având subsol (250 mp), parter (350 mp) şi etaj (350 mp), şi teren în suprafaţă de 593 mp, a intrat în patrimoniul pârâtei în anul 1993, ca aport la capitalul social al acesteia adus de acţionarul SC I. SA, conform Actului adiţional nr. 1/1993 la Protocolul de predare-primire a patrimoniului net încheiat între SC I. SA Bucureşti şi SC I.M. SA.
În baza Actului adiţional nr. 1/1993, a dispoziţiilor Legii nr. 15/1990, privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, şi a H.G. nr. 834/1991, privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, ulterior, pârâtei i s-a emis de către Ministerul Industriilor, în anul 1996, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului din Str. P., sector 4, reprezentând titlul său de proprietate.
În calitate de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului respectiv, pârâta a arătat că a realizat de-a lungul anilor o serie de lucrări de conservare, întreţinere şi îmbunătăţire a imobilului, dat fiind că acesta a fost preluat de I. într-o stare de degradare avansată, astfel cum s-a consemnat în Procesul-verbal încheiat la 20 ianuarie 1986 între Biblioteca Centrală de Stat şi I. Bucureşti - Brigada 5 Muntenia, conform cu Dispoziţia nr. 9 a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste.
O primă concluzie care se desprinde din cuprinsul acestor acte constă în faptul că atât construcţia, cât şi terenul au intrat în mod legal în patrimoniul I.M. (fosta Brigada 5 Muntenia), aceasta uzând cu bună-credinţă de toate atributele acestui drept de proprietate până la pierderea sa irevocabilă.
SC I.M. SA a fost proprietara imobilului teren şi construcţie, drept de proprietate opozabil terţilor prin înscrierea acestuia în cartea funciară.
Or, atâta vreme cât reclamanta nu a pus-o în întârziere conform legii cu cererea sa în pretenţii constând în plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, societatea pârâtă urmează a fi considerată de bună-credinţă, mai ales că imobilul a fost predat la data de 17 iulie 2008, la iniţiativa sa, fără a încasa contravaloarea îmbunătăţirilor aduse acestuia, fapt ce îi dădea dreptul de retenţie asupra acestuia până la data plaţii despăgubirilor.
Instanţa a ignorat apărările recurentei pârâte privind buna sa credinţă, cu consecinţa gravă a pronunţării unei soluţii nelegale - de obligare a sa la plata contravalorii lipsei de folosinţă, în condiţiile în care o astfel de cerere este inadmisibilă, având în vedere că pârâta invocase în prealabil un drept de retenţie asupra imobilului până la restituirea de către intimata-reclamantă a contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului.
Raţionamentul instanţei contrazice flagrant întreaga practică judiciară întemeiată pe principii de drept clar definite ce statuează fără echivoc faptul că cel puţin până la data pronunţării unei soluţii definitive şi irevocabile, în cauză, buna-credinţă a părţilor nu poate fi pusă în discuţie. Astfel, pentru acordarea contravalorii lipsei de folosinţă, având natura juridică a daunelor interese compensatorii, trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de 1.075 C. civ. şi urm., adică a condiţiilor răspunderii civile (existenţa unei fapte ilicite, a debitorului, a vinovăţiei acestuia şi îndeplinirea cerinţei privind punerea în întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate), dar şi a celor specifice obligaţiei de despăgubire (existenţa unui prejudiciu care să fi fost cauzat creditorului şi existenţa unei legături de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită a debitorului).
Or, în acest caz, recurenta pârâtă nu era de drept în întârziere ci, pentru a fi admisibilă cererea în pretenţii reprezentând lipsa de folosinţă, creditorul (intimata-reclamantă) avea obligaţia de a-l pune pe debitor în întârziere, solicitând executarea obligaţiei până la formularea cererii de chemare în judecată.
Mai mult, instanţa de fond trebuia să aibă în vedere faptul că recurenta invocase, pe calea unei acţiuni separate având ca obiect obligarea intimatei-reclamante la restituirea contravalorii îmbunătăţirilor, şi un capăt de cerere având ca obiect dreptul de retenţie asupra bunului imobil.
Prin urmare, buna-credinţă a recurentei pârâte, derivând din apărarea dreptului său de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare, formularea unei acţiuni legitime pentru recuperarea contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului (acţiune admisă în fond de Tribunalul Bucureşti, confirmată în parte, în apel, de Curtea de Apel Bucureşti), invocarea dreptului de retenţie şi predarea de bunăvoie către intimata-reclamantă a imobilului reprezintă tot atâtea argumente pentru respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă.
S-a mai arătat că instanţa de apel a ignorat toate apărările apelantei-pârâte referitoare la modul greşit de calcul al contravalorii lipsei de folosinţă, în condiţiile în care ambii experţi au plecat de la premise greşite în aprecierea suprafeţei utile şi utilizabile efectiv din imobilul respectiv, în sensul că au aplicat o chirie lunară unitară pentru tot spaţiul fără a ţine cont de destinaţia încăperilor, ştiut fiind că aceasta este calculată diferit la închirierea unor spaţii de natura celor în speţă, respectiv, preţuri diferite pentru spaţii comune şi pentru birouri, şi că cea mai mare parte din clădirea respectivă are destinaţia de sală de spectacole şi doar o mică parte este proprie activităţii de birouri.
Examinând decizia recurată în limita criticilor de nelegalitate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulate de pârâta SC I.M. SA, se constată că recursul este nefondat, pentru cele ce succed:
Criticile formulate de pârâtă potrivit cărora acţiunea reclamantei este inadmisibilă în lipsa punerii în întârziere a acesteia, potrivit art. 1.079 C. civ., şi că soluţia instanţei de apel de respingere a acestei excepţii este greşită, sunt neîntemeiate.
Astfel, potrivit art. 1.079 C. civ. de la 1864, "dacă obligaţia consistă în a da sau în a face, debitorul se va pune în întârziere prin o notificare ce i se va face prin tribunalul domiciliului său. Debitorul este de drept în întârziere: 1) în cazurile anume determinate de lege; 2) când s-a constatat expres că debitorul va fi în întârziere la împlinirea termenului, fără a fi necesitatea de notificare; 3) când obligaţia nu putea fi îndeplinită decât în un timp determinat, ce debitorul a lăsat să treacă".
Aceste dispoziţii reglementează punerea în întârziere a debitorului care trebuie să-şi execute obligaţia ce-i revine la termenul prevăzut de părţi în contract sau, dacă un astfel de termen nu a fost prevăzut, de îndată ce obligaţia a fost asumată.
Dacă nu execută obligaţia asumată prin contract, debitorul este în întârziere, dar pentru ca acesta să producă efecte juridice specifice ea trebuie constatată în formula prevăzută de lege, potrivit art. 1.079 C. civ. de la 1864, respectiv punerea în întârziere se realizează prin notificare.
Prin urmare, punerea în întârziere este necesară numai pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale, pentru că numai în cazul unor convenţii se poate vorbi de trecerea unui termen pentru executarea unei obligaţii, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel.
În situaţia răspunderii civile delictuale, cum este cazul în speţă, se constată că nu este necesară punerea în întârziere a debitorului, întrucât din momentul săvârşirii faptului prejudiciabil se naşte dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri debitorului, nefiind necesară curgerea vreunui termen din momentul săvârşirii faptului ilicit pentru a se naşte dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri, debitorul, cel ce a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, fiind de drept în întârziere fără a mai fi nevoie de efectuarea vreunei formalităţi speciale în acest scop, acesta fiind şi motivul pentru care nici legiuitorul nu a reglementat instituţia punerii în întârziere în cadrul capitolului privind răspunderea civilă delictuală.
Cum reclamanta a sesizat instanţa de judecată cu o acţiune în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva pârâtei, se constată că legal a reţinut instanţa de apel că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 1.079 C. civ. de la 1864, întrucât acestea reglementează punerea în întârziere a debitorului numai pentru neexecutarea obligaţiilor asumate în materie contractuală, astfel că susţinerile pârâtei potrivit cărora pentru a fi admisibilă acţiunea în pretenţii promovată de reclamantă împotriva sa, în temeiul art. 998 - 999 C. civ., aceasta trebuia pusă în întârziere, sunt nefondate.
Lipsa notificării prin care pârâta să fi fost pusă în întârziere până la formularea cererii de chemare în judecată, acţiunea în pretenţii pendinte având ca obiect obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului proprietatea reclamantei, în condiţiile art. 998 - 999 C. civ., deşi aceasta nu este necesară în cazul răspunderii civile delictuale, nu conduce la concluzia că pârâta a deţinut imobilul cu bună-credinţă, aşa cum susţine aceasta, deoarece obligaţia pârâtei de a preda imobilul către reclamantă îi revenea începând cu data soluţionării definitive a litigiului dintre părţi privind revendicarea imobilului în litigiu, prin Decizia civilă nr. 1.358 din 30 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti.
Nici împrejurarea că pârâta a predat la iniţiativa sa, la 17 iulie 2008, imobilul către reclamantă nu poate să conducă la concluzia că aceasta a deţinut imobilul cu bună-credinţă, câtă vreme pârâta nu a dovedit că, în baza unei hotărâri judecătoreşti, ar fi avut un drept de retenţie asupra imobilului în litigiu până la achitarea contravalorii îmbunătăţirilor aduse acestuia.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâtei în sensul că, în apel, cu titlu de apărare, a invocat dreptul de retenţie asupra imobilului în litigiu, iar instanţa greşit a reţinut că o asemenea susţinere nu poate fi validată, se constată că este neîntemeiată, întrucât s-a apreciat corect că o astfel de apărare nu poate fi primită câtă vreme dreptul de retenţie poate fi invocat numai de cel care posedă imobilul, iar pârâta nu mai era deţinătoarea acestuia din data de 17 iulie 2008.
Susţinerea pârâtei potrivit căreia pentru acordarea contravalorii lipsei de folosinţă, având natura juridică a daunelor de întârziere compensatorii, trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1.075 şi urm. C. civ., adică îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile, se constată că este, de asemenea, nefondată.
Astfel, deşi a indicat ca temei legal al acestor critici art. 1075 C. civ., se constată că pârâta, fără a arăta expres, a susţinut că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile care fac să se nască răspunderea civilă contractuală a acesteia, ceea ce nu ar atrage dreptul subiectiv al intimatei reclamante, în calitate de creditoare, de acordare a lipsei de folosinţă a imobilului având "natura juridică a daunelor interese compensatorii", întrucât dreptul la daune interese, fie moratorii, fie compensatorii, presupune, în mod obligatoriu, existenţa răspunderii civile contractuale.
Numai că, în speţă, intimata reclamantă nu a invocat o legătură contractuală între aceasta şi pârâtă, ci a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor care au dus la naşterea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în condiţiile art. 998 - 999 C. civ., respectiv, a faptei ilicite a acesteia - de a nu preda imobilul în deplină posesie şi proprietate reclamantei după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a tranşat dreptul de proprietate asupra acestuia.
Astfel, se constată că instanţa de apel, verificând îndeplinirea condiţiilor generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, a reţinut că în speţă acestea sunt îndeplinite, respectiv, existenţa faptei ilicite a pârâtei constând în ocuparea imobilului proprietatea reclamantei fără niciun titlu după soluţionarea acţiunii în revendicare, în mod pozitiv, în favoarea reclamantei, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă; a prejudiciului ce constă tocmai în lipsirea reclamantei de exerciţiul dreptului de folosinţă al imobilului; a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs, aceasta fiind dată de omisiunea pârâtei de a preda bunul reclamantei după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a tranşat dreptul de proprietate asupra imobilului în favoarea reclamantei, şi de a-l păstra până la 17 iulie 2008, precum şi a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul ce rezultă din faptul că, deşi pârâta avea cunoştinţă de hotărârea judecătorească care consfinţea dreptul reclamantei, fiind parte în proces, aceasta nu a procedat la predarea imobilului către reclamantă la momentul rămânerii definitive a respectivei hotărâri, ceea ce exclude atât deţinerea cu bună-credinţă de către pârâtă a imobilului în litigiu, cât şi exonerarea sa de plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului către reclamantă.
Celelalte critici formulate de pârâtă, aşa cum au fost expuse mai sus, vizează netemeinicia deciziei recurate, respectiv, stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de apel, şi nu se pot încadra în niciunul din motivele de nelegalitate strict şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC I.M. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC I.M. SA împotriva Deciziei nr. 81A din 13 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2641/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2644/2014. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
