ICCJ. Decizia nr. 2640/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2640/2014
Dosar nr. 7290/90/2012
Şedinţa publică din 9 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 11 septembrie 2012, sub nr. 7290/90/2012, reclamantul U.I. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Râmnicu Vâlcea prin Primar, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligaţi pârâţii să-i retrocedeze suprafaţa de 165,5 mp, situată în Municipiul Râmnicu Vâlcea, str. M.T. nr. 2, 3.
Prin sentinţa nr. 1325 din 24 octombrie 2013 a Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, s-a admis cererea formulată de reclamantul U.I. şi s-a dispus retrocedarea către acesta a terenului în suprafaţă de 137 mp, compus din S1+S2+S3, astfel cum a fost identificat cu culoare galbenă, albastră şi portocalie în anexa nr. 5A la completarea raportului de expertiză întocmit în cauză de expert S.G. Au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantului suma de 1.620 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, în baza Decretului nr. 104/1989 (poziţia XX) s-a dispus exproprierea, în vederea construirii unui cartier de locuinţe, a unui teren în suprafaţă de 495 mp (suprafaţa măsurată de expert fiind de 496,50 mp) şi a casei de locuit edificată pe acesta, bunuri ce au aparţinut autorilor reclamantului, U.I. şi A., ca persoane expropriate figurând reclamantul şi sora acestuia, P.M. (în prezent decedată).
Prin dispoziţia nr. 2607 din 6 mai 2005 emisă de Primarul municipiului Râmnicu Vâlcea, reclamantul a fost despăgubit numai pentru suprafaţa de 331 mp, nu şi pentru diferenţa de 165,5 mp ce făcea parte din proprietatea familiei U.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, din totalul suprafeţei ce a aparţinut familiei reclamantului este liberă şi neocupată de construcţia blocului AA (fiind în afara limitei cadastrale a acestuia) o suprafaţă de 137 mp, ce se compune din ŞI (116 mp)+S2 (6 mp)+S3 (15 mp). Expertul, în lucrarea sa, a mai precizat că în suprafaţa de 137 mp nu este inclus terenul aferent trotuarului de gardă al blocului.
Cu privire ia terenul găsit de expert ca fiind liber, reclamantul a susţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, întrucât acesta nu a fost folosit potrivit scopului pentru care a fost expropriat. Contrar acestei susţineri, pârâtul Municipiul Râmnicu Vâlcea a afirmat că terenul este ocupat de o parcare publică betonată, amenajată pentru locuitorii blocurilor din zonă.
Tribunalul a arătat că apărarea pârâtului nu poate fi reţinută de instanţă, întrucât acesta nu a făcut dovada (deşi i s-a pus în vedere în repetate rânduri - a se vedea încheierile din 13 iunie 2013, 10 octombrie 2013) nici a momentului la care s-a dat terenului în litigiu destinaţia de parcare aferentă blocurilor de locuit, nici a momentului amenajării aşa-zisei parcări şi nici a faptului că aceasta ar fi autorizată. Totodată, s-a reţinut că pârâtul nu a tăcut dovada că aceasta a fost prevăzută în proiectul privind construirea „ansamblului de locuinţe M.E." sau că se află pe lista mijloacelor fixe din evidenţa municipiului Râmnicu Vâlcea.
În consecinţă, neprobându-se că terenul în litigiu este afectat unei amenajări de utilitate publică astfel cum este aceasta definită în textul art. 10 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007 şi că scopul pentru care a fost realizată exproprierea întregului imobil ar fi fost atins, tribunalul a constatat că nu există niciun impediment pentru restituirea în natură a terenului (chiar şi în ipoteza apartenenţei acestuia la domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale), cu atât mai mult cu cât solicitarea de restituire vizează vechiul amplasament.
Prin decizia nr. 40 din 17 februarie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGFRP Craiova - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea şi de către Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar şi a fost schimbată sentinţa primei instanţe, în sensul că s-a respins acţiunea faţă de Statul Român ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, precum şi în sensul că a fost schimbată soluţia de restituire în natură a suprafeţei de 137 m.p., pentru care s-a constatat dreptul la despăgubiri în favoarea reclamantului. A fost menţinută în rest sentinţa.
În considerentele acestei hotărâri, instanţa de apel a reţinut că Statul Român şi Municipiul Râmnicu Vâlcea au criticat soluţia primei instanţe pentru aprecierea greşită asupra regimului juridic la care este suspus imobilul, în sensul că acesta nu este reglementat de Legea nr. 33/1994, deoarece actul normativ nu poate să retroactiveze faţă de o situaţie juridică creată prin Decretul de expropriere nr. 104/1989.
Cu privire la acest imobil, reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, asupra căreia, prin Dispoziţia nr. 2607 din 06 mai 2005, Primarul Municipiului Rm. Vâlcea a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 331 mp, ţinându-se cont de diferenţa de sumă primită cu titlu de despăgubiri, ca urmare a exproprierii.
Suprafaţa de 165,5 mp, potrivit pretenţiilor reclamantului, a făcut parte din suprafaţa expropriată, fiind supusă aceluiaşi regim juridic asupra căruia instanţa de fond a făcut o apreciere greşită atunci când a analizat cauza în raport de dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică.
Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea civilă îşi produce efecte în timp de la data intrării sale în vigoare. Aplicându-se dispoziţiile Legii nr. 33/1994 unei situaţii juridice ce s-a creat prin Decretul nr. 104/1989 cu privire ia imobilul în cauză, instanţa de fond a nesocotit principiul neretroactivităţii legii şi nu a analizat regimul juridic în raport de actul normativ aplicabil, respectiv în raport de Legea nr. 10/2001, în baza rolului său activ, având posibilitatea să întemeieze în drept corect cererea de chemare în judecată, cu respectarea principiului contradictorialităţii, chiar dacă reclamantul a indicat greşit temeiul juridic pe care şi-a întemeiat pretenţiile sale.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că, în raport de Legea nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al imobilului, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, fiindcă nu este unitate deţinătoare a suprafeţei de teren, care să-i impună obligaţia de soluţionare a cererii privind restituirea, respectiv să-i justifice legitimitatea procesuală.
Unitatea deţinătoare a imobilului este Municipiul Râmnicu Vâlcea, care a soluţionat notificarea privind o parte din terenul preluat din patrimoniul reclamantului, prin Decretul de expropriere.
Referitor la critica formulată de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea privind soluţia primei instanţe de restituire a terenului în natură, pentru motivul că este afectat de lucrări subterane de utilitate publică şi este amenajat ca o parcare asfaltată, curtea de apel a reţinut că, potrivit art. ll alin. (2) din Legea nr. 10/2001, terenurile rămase libere după expropriere se restituie foştilor proprietari în natură, dacă nu sunt ocupate de construcţii noi autorizate, nu sunt afectate de servituti legale sau alte amenajări de utilitate publică, ipoteză în care măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.
Prin normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 a fost explicată sintagma de amenajări de utilitate publică în sensul că aceasta are în vedere suprafeţele de teren afectate de utilităţi publice, respectiv amenajări destinate să deservească nevoilor comunităţii.
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că suprafaţa de 137 mp a fost identificată de către expertul numit în cauză ca fiind una amenajată ca parcare asfaltată de natură să deservească nevoile persoanelor care locuiesc în blocurile de locuinţe edificate pe o parte din terenul expropriat şi că această utilitate publică care afectează suprafaţa de teren reprezintă un impediment de restituire a imobilului în natură, singura posibilitate reprezentând-o măsurile reparatorii în echivalent.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, întrucât reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat expres doar restituirea în natură a terenului în litigiu, în temeiul dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, nu şi acordarea de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 10/2001.
De asemenea, recurentul a apreciat că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, prin aceea că, în mod greşit a acordat măsuri reparatorii în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, deşi această solicitare nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată.
Recurentul a criticat decizia şi pentru că instanţa nu a avut în vedere că reclamantul, pentru reconstituirea dreptului său de proprietate, a înţeles să urmeze procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în acest sens fiind emisă dispoziţia nr. 2607 din 06 mai 2005, aflată la dosarul cauzei, prin care au fost acordate măsuri reparatorii constând în titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, pentru imobilul - casă şi teren în suprafaţă de 331 mp.
Mai mult, Comisia internă de analiză a notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001 a propus, înainte de emiterea dispoziţiei menţionate, să acorde reclamantului titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, în limita sumei de 61.484,85 RON, conform opţiunii acestuia şi dispoziţiilor legale de la acea dată, opţiune în lipsa căreia dispoziţia nu putea fi emisă,
Prin urmare, în situaţia în care reclamantul era nemulţumit de măsurile dispuse prin acest act administrativ, avea posibilitatea să îl atace în termen de 30 de zile de la comunicare. Or, neexistând o contestaţie, se presupune că a fost de acord cu măsurile reparatorii propuse a i se acorda, în speţă măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 333 mp.
Recurentul a arătat că instanţa a fost învestită în prezenta cauză eu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi, în consecinţă, nu putea să acorde despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001.
Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit situaţiei de fapt stabilite de instanţele anterioare, imobilul în litigiu a fost expropriat în baza Decretului nr. 104 din 20 aprilie 1989.
Prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat situaţia juridică a imobilelor preluate de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv a celor expropriate, şi s-a statuat care sunt condiţiile în care aceste imobile pot fi retrocedate foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, ori, în cazul imposibilităţii restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate (art. 11), precum şi procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obţinută restituirea sau despăgubirea.
Cu alte cuvinte, prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat o procedură de reparaţie, de imediată aplicare, în folosul tuturor categoriilor de proprietari care au fost deposedaţi de stat în mod abuziv de bunuri imobile, inclusiv prin expropriere, în perioada de referinţă.
În c e priveşte corelarea acestui act normativ cu alte legi speciale care au, de asemenea, în sfera lor de aplicare imobile expropriate (Legea nr. 33/1994, art. 35) din interpretarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1)-(8) din lege, atât în varianta anterioară cât şi în varianta ulterioară republicării, rezultă că legiuitorul a vizat prin acest act normativ inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării lui în vigoare.
Astfel, textul invocat reglementează posibilitatea acordării măsurilor reparatorii, în toate formele exproprierii (cu sau fără titlu, cu sau fără acordarea despăgubirilor) şi pentru toate situaţiile generate de această modalitate de preluare.
Ca atare, concluzia ce se impune este că, după apariţia Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obţinerea restituirii imobilelor preluate
În perioada de referinţă a legii este cea prevăzută prin dispoziţiile art. 21 şi urm. din acest act normativ, raţiunea - ce se înscrie în logica evenimentelor istorice şi reglementărilor de după decembrie 1989 - fiind soluţionarea cu sporită celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăţilor preluate abuziv - cu sau fără titlu - sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, a reparaţiilor cuvenite,
Intervenind aşadar, un act normativ cu caracter special, în valorificarea dreptului său, partea nu are opţiunea între norma specială şi cea cu caracter general, ci este obligată să se supună prescripţiilor legii speciale - ceea ce în speţă, presupunea declanşarea procedurii prealabile prin transmiterea notificării înăuntrul unui anumit termen pentru ca, în măsura în care nu se obţinea satisfacerea pretenţiilor în această fază, să se poată trece la procedura judiciară, prin sesizarea instanţei.
De altfel, prin decizia în interesul Legii nr. LHI(53)/2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că, suprimând acţiunea dreptului comun al revendicării, Legea nr. 10/2001 nu suprimă şi „accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor" şi că „din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001 având caracter special, care reglementează toate situaţiile ce privesc restituirea în natură sau prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se impune ca dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase Iară aplicare în cazul acţiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001".
În acest sens, se constată că reclamantul din prezenta cauză a formulat în anul 2001 notificare în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul - casă şi teren aferent în suprafaţă de 495 mp, iar prin Dispoziţia nr. 2607 din 06 mai 2005 s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, pentru terenul în suprafaţă de 331 mp şi pentru construcţia demolată.
Dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost contestată, deşi reclamantul avea această posibilitate legală. Aşadar, reclamantul trebuia să urmeze procedura legii speciale, aşa cum, de altfel, s-a şi întâmplat, iar faptul că nu a uzat de calea legală a contestaţiei reglementată de Legea nr. 10/2001, nu îi dă dreptul acestuia de a obţine ulterior diferenţa de teren prin exercitarea acţiunii ce face obiectul prezentei cauze, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a constatat dreptul la despăgubiri în favoarea reclamantului pentru suprafaţa de 137 mp, atâta timp cât în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.
De vreme ce reclamantul a uzat de procedura instituită de Legea nr. 10/2001 şi a notificat unitatea deţinătoare cu privire la întreaga suprafaţă de teren, însă nu a obţinut măsuri reparatorii decât pentru o parte din terenul solicitat şi nu a contestat dispoziţia emisă în temeiul legii speciale, acesta nu are deschisă şi acţiunea de faţă, întrucât situaţia juridică a terenului în litigiu nu cade sub incidenţa art. 35 din Legea nr. 33/1994, aşa cum greşit s-a reţinut de către instanţele anterioare.
Având în vedere considerentele expuse, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., urmează a fi admis recursul declarat, cu consecinţa modificării în parte a deciziei recurate în sensul ca, urmare a admiterii apelurilor declarate în cauză, va fi schimbă în tot sentinţa primei instanţe şi se va respinge acţiunea, ca nefondată. Se vor menţine dispoziţiile deciziei privind soluţia de admitere a apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGFRP Craiova - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea şi de către Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar, precum şi dispoziţiile referitoare la respingerea acţiunii faţă de Statul Român ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar împotriva deciziei nr. 40 din 17 februarie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că, urmare a admiterii apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGFRP Craiova - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, schimbă în tot sentinţa nr. 1325 din 24 octombrie 2013 a Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, şi respinge acţiunea formulată de reclamantul U.I., ca nefondată.
Menţine dispoziţiile deciziei privind soluţia de admitere a apelurilor, precum şi dispoziţiile referitoare la respingerea acţiunii faţă de Statul Român ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 9 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2639/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2641/2014. Civil → |
|---|
