ICCJ. Decizia nr. 2641/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2641/2014
Dosar nr. 1617/192/2009*
Şedinţa publică din 9 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia nr. 28A din 29 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1617/192/2009*, s-a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului intimatului-reclamant M.I. A fost respins ca inadmisibil apelul declarat de pârâtul L.Ş. împotriva încheierilor de şedinţă din data de 06 iunie 2012, 11 septembrie 2012 şi 12 septembrie 2012 pronunţate de Tribunalul Giurgiu, secţia civilă, în Dosarul nr. 1617/192/2009*.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut că excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului intimatului-reclamant va fi respinsă, întrucât la dosar a fost depusă împuternicirea avocaţială din anul 2012 din care rezultă că avocatul N.M. face parte din Uniunea Naţională a Barourilor din România, Baroul Giurgiu, şi are astfel calitatea de avocat şi poate să îl reprezinte pe clientul său - intimatul M.I., în acelaşi sens fiind şi adresa de la dosarul recurs Tribunalul Giurgiu, eliberată de Baroul Giurgiu.
Cu privire la excepţia inadmisibUităţii apelului, s-a constatat că aceasta este întemeiată întrucât, în speţă, toate cele trei încheieri atacate au fost pronunţate într-un dosar prin care s-a soluţionat recursul formulat de petentul L.Ş. împotriva sentinţei civile nr. 2493 din 16 ianuarie 2011 a Judecătoriei Bolintin Vale.
Astfel, prin încheierea din 06 iunie 2012 s-a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului intimatului-reclamant, respectiv a domnului C.V.D. şi s-a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a domnului avocat N.M. S-a repus cauza pe rol, în vederea comunicării către recurent a situaţiei ivite şi s-a fixat termen de judecată la data de 27 iunie 2012, cu citarea părţilor, recurentul cu menţiunea de a preciza dacă înţelege să-şi însuşească recursul declarat de domnul C.V.D. şi daca doreşte să fie reprezentat de acesta, conform art. 68 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ.
Prin încheierea din data de 11 septembrie 2012 s-a respins cererea de recuzare formulată de recurentul - pârât L.Ş. în ceea ce le priveşte pe doamnele judecător U.M.Z. şi P.C.
De asemenea, prin încheierea din data de 11 septembrie 2012 s-a admis cererea de abţinere formulată de d-na judecător U.M.Z.
Prin încheierea din 12 septembrie 2012, s-a amânat pronunţarea în cauză la data de 17 septembrie 2012 pentru ca părţile să depună concluzii scrise.
Instanţa de apel a reţinut că, toate aceste încheieri, ce fac obiectul căii de atac exercitate, sunt încheieri premergătoare ce pot fi atacate cu apel sau recurs numai odată cu fondul, potrivit dispoziţiilor art. 282 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. şi art. 34 alin. (2) C. proc. civ.
Cum decizia tribunalului, dată în recurs, este irevocabilă, s-a constatat că apelul declarat împotriva încheierilor pregătitoare pronunţării acestei decizii este inadmisibil şi a fost respins ca atare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul L.Ş., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că, la primul termen de judecată, instanţa a apreciat că nu se poate pronunţa asupra calităţii de reprezentant avocat a apărătorului apelantului, având nevoie de timp pentru a studia o adresă de Ia CSM, fâră însă să se facă nicio menţiune în acest sens în încheierea de şedinţă. Recurentul susţine că, la termenul următor, a solicitat completarea încheierii de şedinţă cu cele omise, dar nici după aceea nu s-a consemnat acest aspect, apreciind că dispoziţia instanţei este netemeinică, neîegală şi nemotivată.
A mai susţinut recurentul că, la acelaşi termen de judecată, apărătorii apelantului şi intimatului au invocat reciproc excepţia lipsei calităţii de reprezentant avocat, iar instanţa a dispus, fără probatorii şi fără motivare, prezentarea apelantului la termenul ulterior pentru a confirma calitatea de reprezentant al apărătorului său, în condiţiile art. 68 alin. (2) C. proc. civ., înfrângând astfel, nemotivat, voinţa apelantului şi apărătorului său şi a prorogat discutarea excepţiei pentru apărătorul intimatului, întrucât apărătorul apelantului nu putea pune concluzii înainte de confirmarea sa de către mandant. În concluzie, recurentul a apreciat că a fost încălcat dreptul Ia un proces echitabil, a fost încălcată obligaţia de imparţialitate a judecătorului, dispoziţia instanţei fiind netemeinică, nelegală şi nemotivată.
La termenul de judecată din 22 ianuarie 2014, instanţa s-a pronunţat fără să verifice dacă împuternicirea avocaţială prezentată de avocatul intimatului este informă (neconţinând menţiuni referitoare la numărul contractului de asistenţă juridică şi numărul dosarului instanţei), dar şi fără să verifice calitatea de reprezentant avocat a apărătorului intimatului, prin prisma celor solicitate de apărătorul apelantului, referitor la producerea dovezii privind înfiinţarea şi funcţionarea legală a baroului din care face parte. Astfel, instanţa de apel a respins excepţia privitoare la apărătorul intimatului, cu încălcarea principiului disponibilităţii apelantului şi încălcarea dreptului său la apărare, fiind încălcate totodată dispoziţiile art. 129 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. În acest sens, a fost invocată şi jurisprudenţa CEDO.
Din motivarea instanţei, bazată pe invocarea unor aspecte anterioare, rezultă că aceasta a luat la cunoştinţă şi de înscrisurile şi jurisprudenţa ataşată în dovedirea calităţii de reprezentant avocat al apărătorului apelantului. Ignorarea acestora reprezintă o încălcare directă a instituţiei puterii lucrului judecat.
Recurentul a susţinut că soluţia de inadmisibilitate a apelului este nelegală, arătând că, din punct de vedere strict al legii române, este corectă, însă din punct de vedere al finalităţii legii, văzută prin prisma situaţiei concrete de fapt şi de drept a prezentei cauze, soluţia este incorectă, pentru că împiedică ajungerea la adevăr.
Astfel, prin aplicarea dispoziţiilor art. 282 alin. (2) şi (3) şi art. 34 alin. (2) C. proc. civ. este împiedicată exercitarea unui recurs efectiv în cauză, încălcându-se prevederile art. 13 din Convenţie, prioritate faţă de legea română.
Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, instanţa constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente;
Potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ., „împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii", iar art. 34 alin. (2) C. proc. civ. prevede că „încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai odată cu fondul".
Art. 299 alin. (1) C. proc. civ. prevede că „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului. Dispoziţiile art. 282 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător".
Având în vedere textele de lege citate, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a acestora în raport de circumstanţele concrete ale cauzei pendinte.
Astfel, încheierile care preced hotărârea şi au ca scop să pregătească soluţionarea pricinii sunt încheieri premergătoare, potrivit art. 147 şi art. 268 C. proc. civ., care fac corp comun cu hotărârea finală şi, prin urmare, pot fi atacate numai odată cu aceasta.
Din interpretarea dispoziţiilor legale sus-menţionate rezultă că încheierile premergătoare, cu caracter interlocutoriu, prin care instanţa a rezolvat parţial unele aspecte ale procesului, fără însă a întrerupe cursul judecăţii, cum este cazul în speţa de faţă, nu sunt susceptibile de atacare separată cu apel sau recurs, nebeneficiind de o reglementare iegală care să îngăduie să fie atacate în mod distinct.
Prin urmare, apelul declarat împotriva încheierilor de şedinţă din 06 iunie 2012, 31 septembrie 2012 şi 12 septembrie 2012 pronunţate de Tribunalul Giurgiu este inadmisibil, iar decizia instanţei de apel este legală sub acest aspect.
Mai mult, în mod corect curtea de apel a reţinut că hotărârea prin care s-a soluţionat cauza în care au fost pronunţate aceste încheieri premergătoare este irevocabilă, fiind dată în recurs, astfel că apelul exercitat împotriva încheierilor apare ca inadmisibil şi din această perspectivă.
În consecinţă, în condiţiile în care apelul a vizat respectivele încheieri interlocutorii pronunţate în calea de atac a recursului, prin care nu s-a întrerupt cursul judecăţii, plecând de Ia conţinutul prevederilor legale menţionate anterior, este evident că acesta este inadmisibil, iar o atare modalitate de soluţionare a cauzei nu aduce atingere art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum susţine recurentul, întrucât acest text, care reglementează dreptul la un recurs efectiv, ca drept subiectiv de natură procesuală, nu poate fi interpretat ca reclamând un recurs intern pentru orice solicitare pe care o poate invoca o persoană în baza Convenţiei.
Astfel cum reiese din jurisprudenţa Curţii dezvoltată în această materie, art. 13 din Convenţie impune statelor contractante o obligaţie pozitivă ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislaţiei interne, a unui recurs care să permită înlăturarea eventualelor încălcări aduse dispoziţiilor Convenţiei, efectivitatea acestuia constând în aceea că abilitează instanţa naţională competentă să examineze conţinutul plângerii întemeiate pe o dispoziţie a Convenţiei şi să ofere o reparaţie adecvată.
Stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.
Cu privire la exercitarea căilor de atac şi la concordanţa legii procesuale româneşti cu art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care consacră dreptul persoanei la un proces echitabil, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, statuând că, în sensul practicii europene, conceptul de „proces echitabil" nu implică în mod necesar „existenţa mai multor grade de jurisdicţie, a unor căi de atac al hotărârilor judecătoreşti, inclusiv exercitarea acestor căi de atac de către toate părţile din proces".
În acest sens, Curtea Constituţională a constatat, prin Decizia nr. 201/2002, că stabilirea regulii conform căreia încheierile premergătoare - cu excepţia celor prin care s-a întrerupt cursul judecăţii - nu pot fi atacate cu apel, decât o dată cu fondul, împiedică prelungirea excesivă a duratei procesului şi contribuie, prin aceasta, la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.
Nu este întemeiată nici critica referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a avocatului intimatului - reclamant, instanţa pronunţându-se asupra acesteia motivat, în baza actelor şi înscrisurilor aflate la dosar, cu respectarea dreptului la apărare al părţii şi iară a exista elemente concrete care să conducă la ideea unei încălcări a principiului disponibilităţii sau ai rolului activ al instanţei şi cu respectarea limitelor învestirii.
Celelalte critici formulate de recurentul - pârât reprezintă chestiuni de apreciere şi de interpretare a probelor de către instanţa de apel, care nu intră sub cenzura instanţei de recurs.
De asemenea, în măsura în care recurentul apreciază că există eventuale erori sau omisiuni strecurate în hotărârea instanţei de apel, are la îndemână mijloacele procedurale specifice pentru a solicita completarea sau îndreptarea erorii materiale.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul L.Ş.
Având în vedere că recurentul a căzut în pretenţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs de intimatul M.l.
Cheltuielile de judecată solicitate de intimatul M.l., reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 2.200 RON, sunt însă nejustificat de mari în raport cu complexitatea pricinii, precum şi cu munca îndeplinită de avocat, constând în susţinerile şi concluziile orale formulate la singurul termen de judecată. În consecinţă, ele vor fi reduse la suma de 1.000 RON, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere proporţionaiitatea acestora cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul L.Ş. împotriva deciziei nr. 28A din 29 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul L.Ş. la plata sumei de 1.000 RON către intimatul M.l., reprezentând cheltuieli de judecată, micşorate potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2640/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2642/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
