ICCJ. Decizia nr. 2655/2014. Civil. Constatare nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2655/2014
Dosar nr. 17690/325/2010
Şedinţa publică din 24 septembrie 2014
Deliberând asupra cererii de recurs de faţă, din actele şi lucrările dosarului, a constatat următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1075/PI din 6 aprilie 2012, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C.G. faţă de pârâţii Z.M. şi S.A.M., a respins cererea aceluiaşi reclamant de obligare a pârâşilor la plata cheltuielilor de judecată, l-a obligat pe reclamant la plata a 1.500 lei cheltuieli de judecată faţă de pârâta S.A.M. dar a respins cererea similară formulată de pârâtul Z.M.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că la data de 18 decembrie 2008, sub încheierea de autentificare, a fost încheiat la B.N.P., V.A. un contract de vânzare - cumpărare imobil şi contract de împrumut garant prin ipotecă (filele 7 - 8 din dosarul Judecătoriei Timişoara).
Conform acestui contract, reclamantul C.G. a vândut pârâtului Z.M. imobilul situat în Timişoara, pârâta S.A.M., în calitate de creditor ipotecar şi beneficiar al interdicţiei de înstrăinare declarând că este de acord cu vânzarea şi cu radierea acestora din cartea funciară. Prin acelaşi contract, în sensul de instrumentum, pârâta S.A.M. a dat cu titlu de împrumut fără dobândă pârâtului Z.M. suma de 84.000 euro până la data de 10 martie 2009, consimţindu-se garantarea restituirii acestui împrumut prin constituirea în favoarea împrumutătoarei S.A.M. pentru suma de 84.000 euro a dreptului de ipotecă asupra imobilului situat în Timişoara str. Şcolii nr. 9.
Tribunalul constată totodată că reclamantul are o atitudine oscilantă, întrucât, la scurt timp după încheierea contractului, a înregistrat la Judecătoria Timişoara o acţiune în rezoluţiunea contractului de vânzare - cumpărare pentru neplata preţului de către Z.M., fără a contesta natura actului încheiat, pentru ca abia după un an şi jumătate de la încheierea contractului să promoveze prezenta acţiune în constatarea nulităţii pentru error in negotion.
Date fiind toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare reclamantul nu s-a aflat în eroare cu privire la natura juridică a actului, cererea de chemare în judecată a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamantul C.G. solicitând fie casarea ei cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond, fie rejudecarea ei de către Curte.
După declararea apelului a survenit decesul reclamantului C.G., locul său în proces fiind însuşit de moştenitorii săi legali, desemnaţi prin Certificatul de calitate de moştenitor din 31 octombrie 2012, respectiv: C.N. (soţie supravieţuitoare) şi C.l. şi C.G.C. (în calitate de fii).
Prin Decizia civilă nr. 11 din 29 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantului C.G. prin moştenitorii săi legali şi au fost obligaţi apelanţi să plătească intimatei - pârâte S.A.M. suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi decizie a fost respinsă cererea intimatului Z.M. de obligarea apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată.
S-a reţinut, în esenţă, că în cauză, probele dosarului au demonstrat că atât împrejurările anterioare cât şi cele concomitente încheierii contractului de vânzare-cumpărare infirmă ipoteza că reclamantul C.G. s-ar fi aflat în eroare cu privire la contractul autentic semnat cu pârâţii la data de 18 decembrie 2008.
Intenţia reclamantului de desesizare de imobil, prin vânzare, rezultă în primul rând din recunoaşterea lui la interogatoriu a acestui fapt (filele 85-86 vol. I dosar Tribunalul Timiş) când a declarat că s-a adresat în acest scop unei agenţii imobiliare.
În legătură cu acest înscris deşi reclamantul a susţinut că nu l-a semnat pentru că este neştiutor de carte, în afara expertizei amintite (care este o probă ştiinţifică), afirmaţiile lui sunt contrazise şi de alte înscrisuri pe care el, în egală măsură, Ie-a semnat şi anume: contractul de împrumut cu garanţie imobiliară încheiat în formă autentică la data de 28 mai 2008 (fila 9 dosar Judecătoria Timişoara) cu pârâta S.A.M. (pe care, alături de semnătură, reclamantul şi-a pus şi amprenta), contractul de vânzare-cumpărare din 3 mai 1999 (fila 13 acelaşi dosar) încheiat la notar şi prin care reclamantul a cumpărat casa în litigiu (ambele acte fiind anterioare celui în discuţie) dar şi procura judiciară dată de reclamant numitului C.l. la data de 1 iulie 2010, ulterior acestui act şi care, toate, demonstrează că reclamantul putea şi ştia sa-şi semneze actele încheiate cu diverse persoane.
Că reclamantul a cunoscut adevărata natură a contractului încheiat cu pârâţii în cauză (aceea de contract de vânzare-cumpărare) rezultă şi din depoziţia martorului său M.V. (filele 108-109 dosar Tribunalul Timiş - vol. I) care a declarat că l-a însoţit pe reclamant acasă după încheierea contractului şi că după ce martorul i-a citit conţinutul acestuia, spunându-i că e un contract de vânzare-cumpărare, reclamantul i-a răspuns că are încredere în pârât pentru că este din etnia lui dar că după câteva zile, văzând că pârâtul nu mai vine cu banii reclamantul i-a telefonat (aspect pe care l-ar fi perceput personal, fiind chiriaşul lui) pentru a-i aminti de obligaţiile sale.
De asemenea, faptul că reclamantul nu ar fi primit preţul real convenit sau că ar fi primit doar o parte din el nu reprezintă un argument care să dovedească o altă natură a contractului decât cea menţionată în actul autentic, orice nemulţumire legată de acest aspect putând fi discutată doar în contextul drepturilor şi obligaţiilor legale şi convenţionale prevăzute pentru părţile unui contract de vânzare-cumpărare, aspect care nu face însă obiectul cauzei de faţă.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea constată că prin respingerea acţiunii reclamantului pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâţii, Tribunalul Timiş a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, motiv pentru care apelul reclamantului C.G. continuat de moştenitorii săi legali: C.N., C.l. şi C.G.C. va fi respins ca nefondat.
Împotriva deciziei pronunţată în apel, reclamanţii C.N. prin mandatar C.I., C.G.C., C.N. şi C.I. au declarat recurs prin care arată că instanţa anterioară i-a soluţionat formal apelul deşi a solicitat efectuarea unor probe ştiinţifice în speţă, tocmai pentru a putea dovedi cele susţinute, dar cererile în probaţiune i-au fost respinse, cu motivarea că s-a efectuat o astfel de expertiză într-un dosar penal, soluţionat în faza de Parchet, fără ca persoanele împotriva cărora a formulat plângere să fie trimise în judecată.
În opinia sa, s-a pronunţat o soluţie prin care s-a respins o acţiune, în care proba hotărâtoare a fost una extrajudiciară, nedministrată direct în faţa instanţei. Sub acest aspect precizează că au reiterat cererea şi în faţa instanţei de apel, solicitând expertizarea grafologică a unui înscris (altul decât cel expertizat extrajudiciar), dar, din nou, această cerere Ie-a fost respinsă; arată că în faţa instanţei de fond nu au cerut expertiza semnăturii reclamantului, ci numai a celor scrise olograf de acesta.
Astfel, soluţia s-a pronunţat doar pe probele testimoniale şi pe baza interogatoriilor, evident că la interogatoriu, pârâtul Z. nu a recunoscut că a indus reclamantului convingerea că semnează.
Astfel, soluţia s-a pronunţat doar pe probele testimoniale şi pe baza interogatoriilor, evident că la interogatoriu, pârâtul Z. nu a recunoscut că a indus reclamantului convingerea că semnează un contract de împrumut, şi, evident, martorul propus de pârât, Ş.C., practic a refuzat să răspundă la întrebarea esenţială, respectiv câţi bani s-au dat, pentru pretinsa „vânzare", şi când s-au plătit aceşti bani.
Recurenţii mai învederează instanţei că, reclamantul era neştiutor de carte, probând acest lucru atât cu martori, cât şi cu alte înscrisuri notariale, unde acesta şi-a pus impresiunea digitală, dar, fără ca să i se permită să efectueze în cauză nici măcar o probă ştiinţifică, acţiunea a fost respinsă pe fond, şi, la fel, apelul a fost respins.
Precizează că în contractul de împrumut, reclamantul C.G. a „semnat" în dreptul numelui său prin aplicarea impresiunii papilare, procedură prevăzută în cazul persoanelor analfabete. Ulterior, în momentul încheierii contractului cu Z.M., reclamantul doar semnează. Recurenţii critică modul în care s-a încheiat actul juridic contestat la notarul public.
În consecinţă, solicită admiterea recursului, toată convingerea, că nu este posibil ca pentru aceeaşi persoană să se aplice, de către notarul public, două proceduri diferite, respectiv un notar public sa considere persoana ca fiind analfabetă, şi ca urmare să probeze existenţa consimţământului la întocmirea actului prin aplicarea impresiunii papilare, şi al doilea notar doar să-1 pună să semneze un act de o extremă importanţă pentru parte, respectiv înstrăinarea casei sale.
Înalta Curte din examinarea criticilor examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor invocate şi reţine nemotivarea în drept a acesteia în raport de reglementarea cuprinsă în art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pentru următoarele considerente:
Recurenţii - reclamanţi îşi circumscriu criticile în mod global şi formal motivelor de identificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., raportându-se la hotărârea supusă controlului judiciar, din perspectiva situaţiei de fapt privind modul în care a fost semnat contractul de împrumut şi necesitatea expertizării grafologice a unui înscris (altul decât cel expertizat extrajudiciar).
Aşa, recurenta readuce în discuţie aspecte de netemeinicie, referitoare la modalitatea în care a fost semnat contractul de împrumut şi impunerea efectuării expertizei cerute pentru desluşirea adevărului, având în vedere că reclamantul - decedat în timpul procesului - era neştiutor de carte.
Cum criticile formulate nu pot fi încadrate în nici unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs, situaţie în care se va aplica sancţiunea nulităţii recursului.
În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de recurs şi dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să oblige recurenţii la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 lei, conform celor două chitanţe depuse în original la dosarul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanţii C.N. prin mandatar C.I., C.G.C., C.N. şi C.I. împotriva Deciziei civile nr. 11 din 29 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în temeiul,art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Obligă recurenta să plătească intimatului - pârât Z.M. suma de 4.000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2637/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2657/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
