ICCJ. Decizia nr. 2657/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A ll-A CIVILĂ
Decizia nr. 2657/2014
Dosar nr. 3765/99/2012
Şedinţa publică de la 24 septembrie 2014
Deliberând asupra cererilor de recurs de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 202 din 5 februarie 2013 Tribunalul laşi a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâţi şi, pe fond, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă. A constatat că reclamanta SC P.H. SRL nu este debitoarea sumei totale de 7.888.083,72 lei, din care 5.184.547,32 lei reprezintă plata aferentă perioadei de graţie 09 iulie 2007 - 09 iulie 2010 şi 2.703.536,84 lei reprezintă penalităţi de întârziere pentru suma de 5.184.547,32 lei; şi a respins celelalte capete de cerere formulate de către reclamanta SC P.H. SRL, ca neîntemeiate şi a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 82.996,84 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru şi timbru judiciar aferente admiterii pretenţiilor reclamantei).
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut ca fiind întemeiat, în parte, doar primul capăt de cerere al acţiunii, pentru următoarele considerente:
În cauză reclamanta SC P.H. SRL a investit Tribunalul laşi cu o acţiune în constatarea inexistenţei unor obligaţii de plată (plată aferentă perioadei de graţie, sumă minimă garantată şi penalităţi aferente faţă de Consiliul Local laşi şi municipiul laşi, obligaţii de plată decurgând din contractul de asociere din 03 februarie 2005 modificat prin actul adiţional din 02 iulie 2007, având ca obiect edificarea Ansamblului P. din laşi).
Cum reclamanta nu are deschisă calea acţiunii în realizare faţă de pârâţi, cum nu este vorba despre constatarea unei situaţii de fapt, cum au pretins pârâţii, acţiunea apare ca fiind admisibilă. Pârâţii au învederat că au început executarea silită împotriva reclamantei, situaţie în care aceasta ar avea la îndemână calea contestaţiei la executare, însă, pe de o parte, somaţia invocată priveşte doar suma minimă garantată, nu şi celelalte sume cu privire la care reclamanta pretinde a se constata că nu le datorează, pe de altă parte contractul de asociere în participaţiune încheiat de părţi reprezintă un contract civil, fiind încheiat în baza art. 251-256 C. com., aşa cum se specifică chiar în art. 2 din acest act juridic, astfel că nu se poate vorbi de existenţa unor raporturi de drept material fiscal între părţi. Terenul adus ca aport de către Consiliul Local laşi face parte din domeniul privat al municipiului, astfel încât, cu atât mai mult, nu poate fi vorba despre un raport fiscal.
Tribunalul a apreciat că somaţia invocată de pârâţi prin întâmpinare nu este relevantă, nefiind posibilă executarea silită directă în baza unui contract civil care nu este titlu executoriu, motiv pentru care a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
S-a constatat, în esenţă, având în vedere probele administrate în cauză raportate la înscrisurile existente la dosar şi contractul de asociere în participaţiune, că reclamanta nu a pus în funcţiune nicio investiţie în termenul de 36 de luni de la data începerii organizării de şantier, respectiv 09 iulie 2007, astfel că nu datorează suma de 7.888.083,72 lei, compusă din 5.184.547,32 lei, reprezentând plată aferentă perioadei de graţie şi suma de 2.703.536,84 lei, penalităţi de întârziere aferente, ambele calculate în baza disp. art. 6.1 din contractul de asociere.
Celelalte capete de cerere formulate în cadrul acţiunii introductive, tribunalul Ie-a apreciat ca fiind neîntemeiate.
Astfel, cu privire la suma de 902.456 lei, calculată cu titlu de sumă minimă garantată aferentă perioadei 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 şi suma de 203.095 lei, penalităţi de întârziere aferente, instanţa reţine că potrivit contractului de asociere, reclamanta a avut la dispoziţie 3 ani de la emiterea autorizaţiilor de construire (eliberate la 09 iulie 2007) pentru finalizarea Ansamblului P. (art. 21 din actul adiţional), în cazul depăşirii acestui termen, convenindu-se la art. 5.1 din contractul modificat la 02 iulie 2007 că reclamanta va achita penalităţi de întârziere de 20% din suma minimă garantată pe an (suma de 430.000 euro/an stipulată de art. 6 din contract), calculate proporţional cu numărul de zile de întârziere. Termenul a expirat aşadar la 09 iulie 2010, ansamblul fiind finalizat la 31 decembrie 2010.
Pentru aceleaşi considerente, vizând în esenţă lipsa notificării scrise impusă de art. 6.1 alin. (2) din contract, instanţa a constatat că nu sunt întemeiate nici susţinerile reclamantei vizând cuantumul sumei datorate cu titlu de sumă minimă garantată pentru perioada 09 iulie 2010-31 decembrie 2010, aferentă doar construcţiilor edificate neafectate de vreo cauză neprevăzută de întârziere - 22.363,16 lei. Corect a fost calculată de către pârât suma minimă garantată, în raport de cele sus-expuse.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel SC P.H. SRL susţinând, cu referire la dispoziţiile art. 6.1 din actul adiţional din 2007, că termenul de 5 zile în care intimata trebuia să fie notificată de apariţia unui caz de forţă majoră sau de caz fortuit nu este un termen imperativ şi cu atât mai puţin de decădere pentru că apelanta să fie sancţionată cu refuzul dreptului a i se suspenda îndeplinirea obligaţiilor.
Instanţa de judecată a dat o interpretare literală acestui text de lege, omiţând să dea o interpretare logică şi juridică, în concordanţă cu voinţa părţilor la încheierea contractului.
În opinia apelantei obligaţia de notificare are doar caracterul unei aduceri formale la cunoştinţă putând atrage, eventual, o răspundere contractuală doar în cazul existenţei unui prejudiciu şi în nici un caz de anulare totală a beneficiului legal prin care o parte este exonerată de executarea obligaţiei contractuale în caz de forţă majoră sau de caz fortuit.
Termenul de 5 zile nici nu ar fi putut fi respectat în condiţiile în care începea să curgă de la data constatării evenimentului şi nu de la data încetării acestuia, aşa cum era normal.
Mai mult, intimata a cunoscut despre existenţa tuturor situaţiilor de forţă majoră şi caz fortuit incidente în derularea raportului juridic, sens în care va depune acte.
Apelanta a susţinut că lipsa notificării în termen de 5 zile nu poate înlătura beneficiul acordat prin lege în cazul existenţei forţei majore sau cazului fortuit, solicitând, în principal, admiterea capătului de cerere referitor la obligaţia de plată a sumei de 1.105.551 lei compusă din: suma minimă garantată în sumă de 902,456 lei şi suma de 203.095 lei cu titlu de penalităţi de întârziere.
În subsidiar, a solicitat admiterea apelului sub aspectul greşitei calculaţii a penalităţilor de 203.095 lei calculate la suma minimă garantată impusă pentru perioada 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.
A apreciat apelanta că aplicarea penalităţilor de 0,10% asupra sumei minime garantate pe zi de întârziere este nelegală, în condiţiile în care părţile au convenit ca acest procent să fie aplicabil pentru neexecutarea obligaţiei de plată a profitului, în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din contractul de asociere.
Împotriva hotărârii instanţei de fond au formulat apel şi pârâţii Municipiul laşi şi Consiliul Local laşi prin Primar, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Intimaţii-apelanţi au susţinut că acţiunea reclamantei este inadmisibilă raportat la prevederile art. 111 C. proc. civ. întrucât aceasta avea deschisă calea realizării dreptului şi anume contestaţia la executare.
Au precizat intimaţii-apelanţi că pe rolul Judecătoriei laşi se află, în rejudecare, contestaţia la executare formulată de reclamantă împotriva somaţiei din 13 decembrie 2010 emisă potrivit C. proc. fisc. şi că instanţa de fond a reţinut greşit că respectivul contract nu reprezintă un titlu executoriu, fiind aplicabile prevederile art. 136 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.
Intimaţii-apelanţi au criticat dispoziţia de constatare a faptului că reclamanta nu datorează suma de 7.888.088,72 lei apreciind că instanţa a interpretat în mod nelegal prevederile contractuale ca făcând referire la o scutire de la plata cotei de profit pentru termenul de 36 de luni de la data începerii organizării de şantier în condiţiile în care intenţia părţilor a fost cea de acordare a unei perioade de graţie, astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 6.1 atât înainte de modificare.
În apel s-a administrat proba cu înscrisuri.
Prin Decizia nr. nr. 85 din 16 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă, s-au respins ca nefondate apelurile declarate în prezenta cauză, reţinându-se următoarele considerente:
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată de reclamantă, invocată de pârâţi, instanţa de apel a constatat natura civilă a contractului de asociere pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, aşa încât critica intimaţilor-apelanţi potrivit căreia, reclamanta avea deschisă calea acţiunii în realizare, respectiv contestaţia la executare întemeiată pe prevederile C. proc. fisc. este vădit nefondată, în cauză neputându-se vorbi de existenţa unui raport de drept material fiscal.
Faptul că părţile au pe rolul instanţelor de judecată contestaţia la executare formulată de SC P.H. SRL împotriva somaţiei emisă în temeiul C. proc. fisc. nu prezintă relevanţă juridică sub aspectul admisibilităţii acţiunii în constatare întemeiată pe contractul de asociere în participaţiune, contrar susţinerilor intimaţilor-apelanţi.
Nici critica referitoare la greşita interpretare a prevederilor art. 6.1 din contract ca făcând referire la o scutire la plată în loc de acordarea unui termen de graţie nu poate fi primită.
Analizând intenţia reală a părţilor la data semnării contractului şi respectiv a actului adiţional instanţa a constatat că aceasta a fost de scutire a societăţii de la plata oricăror sume şi nu de acordare a unui termen de graţie, cum susţin intimaţii-apelanţi.
Această împrejurare rezultă atât din modul de formulare a prevederilor art. 6.1. din contractul iniţial („va fi scutită de plata oricăror sume pentru primele 24 luni de la data aprobării Puz") cât şi din modul de redactare a noului art. 6.1, modificat prin art. 9 din actul adiţional din 2 iulie 2007.
În consecinţă, s-a constatat că intenţia părţilor în conformitate cu prevederile art. 6.1 din contractul de asociere în participaţiune, a fost ca reclamanta să fie scutită de la plata oricăror sume pentru primele 24 de luni, respectiv pentru perioada de 36 luni de la data începerii organizării de şantier, astfel că, aceasta nu datorează suma de 7.888.083,72 lei reprezentând plată aferentă perioadei de graţie (5.184.547,3 lei) şi penalităţi de întârziere aferente (2.703.536,84 lei), contrar susţinerilor intimaţilor-apelanţi.
În ce priveşte apelul declarat de reclamanta SC P.H. SRL, instanţa de apel l-a constatat că este neîntemeiat.
Potrivit dispoziţiilor art. 6.1 din contractul de asociere în participaţiune, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional din 2 iulie 2007, reclamanta nu datorează Consiliului Local al Municipiului laşi suma minimă garantată aferentă perioadelor de timp în care lucrările nu pot fi efectuate din cauza apariţiei unui eveniment de forţă majoră sau caz fortuit sau a oricărui alt eveniment sau împrejurare dincolo de controlul societăţii, intervenirea oricărui astfel de eveniment urmând a fi notificată în scris în termen de 5 zile de la constatarea sa.
În speţă notificarea a fost transmisă Consiliului Local al Municipiului laşi abia în luna mai 2011, după data finalizării lucrărilor, (31 decembrie 2010) iar suma minimă garantată a fost calculată pentru perioada 9 iulie 2010 -31 decembrie 2010.
Prin urmare curtea a constatat că, raportat la data emiterii autorizaţiilor de construire (9 iulie 2007), la termenul de 3 ani pe care reclamanta l-a avut la dispoziţie pentru finalizarea lucrărilor, care a expirat la 9 iulie 2010, şi la data finalizării lor (31 decembrie 2010), obligaţia de plată a sumei minime garantate, în cuantum de 902.456 lei, calculată pentru perioada 9 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 şi a penalităţilor aferente zilelor de întârziere, prevăzută în contract în sarcina reclamantei, subzistă ca urmare a neîndeplinirii condiţiei notificării intimatei, prevăzută de art. 6.1. din contract.
De asemenea, instanţa de apel a respins ca fiind nerelevantă apărarea apelantei-intimate, potrivit căreia intimaţii-apelanţi aveau cunoştinţă de existenţa situaţiilor de forţă majoră şi caz fortuit.
Cât priveşte critica referitoare la greşita calculare a penalităţilor în sumă de 203.095 lei, aplicate la suma minimă garantată şi nu pentru neexecutarea obligaţiei de plată a profitului, instanţa de apel a apreciat că aceasta are un temei diferit de cel al capătului de cerere din acţiune, privitor la calcularea aceloraşi penalităţi.
Astfel, dacă prin cererea introductivă reclamanta a susţinut că nu datorează penalităţi calculate la suma minimă garantată întrucât nu datorează debitul principal (suma minimă garantată în cuantum de 902.456 lei - fila 5 din acţiune), prin cererea de apel se susţine că penalităţile au fost calculate greşit prin raportare la suma minimă garantată, convenţia părţilor fiind în sensul aplicării lor pentru neexecutarea obligaţiei de plată a profitului.
S-a apreciat că, prin modul de formulare a acestei critici, apelanta-intimată a schimbat cauza cererii referitoare la penalităţile în sumă de 203.095 lei, încălcând astfel prevederile legale arătate mai sus, instanţa nu va trece la analizarea ei în fond.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, ambele părţi au declarat recurs.
Prin recursul declarat de reclamantă, se invocă motivele de nelegalitate întemeiate pe art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta arată că au fost interpretate eronat art. 5.1 şi art. 6.1. - astfel cum au fost modificate prin actul adiţional - în sensul că s-au încălcat dispoziţiile art. 1269 din Noul C. civ. şi, prin reaprecierea probatoriului să se dispună interpretarea textelor de lege în spiritul regulilor de interpretare, de aşa manieră încât să se constate că lipsa notificării în termenul de 5 zile nu poate înlătura beneficul acordat de lege în ipoteza existenţei forţei majore sau cazului fortuit şi, pe cale de consecinţă, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei şi sentinţei tribunalului, în sensul admiterii capătului de cerere referitor la constatarea faptului că nu poate fi obligată la plata sumei de 1.105.551 lei compusă din 902.456 lei - sumă garantată - aferentă perioadei 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 şi a sumei de 203.095. lei penalităţi aferente aceleiaşi perioade.
Ca o consecinţă a admiterii acestui capăt de cerere, reclamanta solicită admiterea recursului şi cu privire la celelalte capete de cerere ce au legătură indisolubilă cu constatarea existenţei cazului de forţă majoră şi/sau cazului fortuit. Aşa fiind, prin constatarea inexistenţei obligaţiei de plată a sumelor de bani menţionate, reclamanta solicită să se constate că a achitat cota de profit pentru perioada 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 precum şi pentru ultimul capăt de cerere, respectiv să se constate că suma de 400.000 lei achitată la data de 16 august 2011 în contul pârâtei, reprezintă plată în avans a cotei de profit pentru anul 2011, conform art. 6.2. din contractul de asociere din 03 februarie 2005 aşa cum a fost modificat prin art. 10 din actul adiţional la contract.
În subsidiar, reclamanta arată că actul juridic supus judecăţii a fost interpretat greşit de către instanţa anterioară, în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor privind obligarea societăţii reclamante la plata unor penalităţi de întârziere nelegale.
Astfel, în opinia acestei recurente, instanţa de judecată a greşit sub aspectul obligării societăţii reclamante la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 203.095 lei, sumă ce a fost calculată la suma minimă garantată impusă pentru o perioada de 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010. Aplicarea procentului de 0,1 % /zi întârziere de către pârâtă este nelegală, în condiţiile în care părţile au convenit să fie incident pentru neexecutarea obligaţiei de plată a profitului şi nu pentru neexecutarea plăţii sumei minime garantate. în acest sens, reclamanta invocă art. 8 din contractul de asociere şi, totodată arată că în faza apelului a solicitat admiterea unui supliment de expertiză potrivit căreia să se refacă calculul penalităţilor în funcţie de dispoziţiile contractuale enunţate şi nu cum în mod greşit a calculat instanţa anterioară.
Recurenta mai arată că în mod greşit a fost respinsă cererea sa de către instanţa anterioară considerând că a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, iar pe cale de consecinţă solicită admiterea recursului declarat.
2. Prin recursul declarat de pârâţi, arată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale şi este lipsită de temei legal, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâţii arată că acţiunea reclamantei de constatare a inexistenţei obligaţiei de plată a sumei de 7.888.084,16 lei este inadmisibilă în raport de art. 111 C. proc. civ.
Instanţa de fond a interpretat greşit ca fiind scutire de la plata sumelor pentru primele 36 de luni de la data începerii organizării de şantier, deoarece prin actul adiţional sub acest aspect, a fost modificat contractul de asociere în sensul acordării unei perioade de graţie totală. în acest context, rezultă clar că părţile contractante la momentul încheierii contractului de asociere a fost de a acorda reclamantei o perioadă de graţie aşa cum rezultă din alin. (2) al art. 6.1. din contractul părţilor.
În consecinţă, pârâţii solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii primului capăt de cerere pe care l-a formulat recurenta - reclamantă.
Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nule, fiind incidente art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Înalta Curte examinând cererile de recurs din perspectiva criticilor invocate şi reţine nemotivarea în drept a acesteia în raport de reglementarea cuprinsă în art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil prima chestiune ce se impune a fi precizată este aceea că, recursul este cale de atac de reformare, nedevolutivă, care se exercită numai pentru motivele de neiegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar dispoziţiile art. 3021 C. proc. civ. impun sub sancţiunea nulităţii, respectarea unor exigenţe pentru promovarea acestei căi de atac, respectiv indicarea motivelor de neiegalitate şi dezvoltarea lor.
În cauza de faţă, în ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă, se observă că, deşi invocă motivele de neiegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., acestea nu sunt argumentate în drept din perspectiva motivelor de neiegalitate invocate, astfel.
Prin motivul de neiegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la presupusele interpretări greşite ale art. 5.1 şi art. 6.1. - astfel cum au fost modificate prin actul adiţional - în sensul că s-au încălcat dispoziţiile art. 1269 din Noul C. civ., practic această recurentă tinde la reaprecierea situaţiei de fapt deja stabilite, susţinerile acestea fiind în realitate de netemeinicie, ceea ce nu poate forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului.
Aceste aspecte rezultă şi din lecturarea susţinerilor reclamantei cu referire la înscrisurile doveditoare menţionate expres - fără a mai fi indicate dat fiind neexaminarea acestora în controlul judiciar al recursului - care, de fapt reprezintă nemulţumirea acestei recurente cu privire la sumele pretinse şi exemplificate în cererea de recurs.
Este adevărat că, în motivarea recursului, recurenta susţine încălcarea dispoziţiilor legale precizate, însă din modul în care sunt expuse şi dezvoltate, acestea nu fac decât să antameze motive de netemeinicie, referitoare la plata sumelor de bani învederate raportate la apariţia unui caz de forţă majoră şi/sau caz fortuit, precum şi modul în care se face notificarea şi efectele acesteia în contextul contractului părţilor modificat prin actul adiţional.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., după cum se poate lesne observa, acesta, de asemenea prezintă aspecte de netemeinicie, întrucât vizează calculul penalităţilor de întârziere care este greşit în funcţie de dispoziţiile contractuale, însă susţinerile acesteia nu vizează în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate şi combătută cu argumente de nelegalitate şi nu de netemeinicie.
Astfel, susţinerile reclamante demonstrează că apărările făcute de acesta, în recursul declarat şi întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., acestea sunt aspecte de netemeinicie, ceea ce nu pot fi examinate în recurs, ştiut fiind că recursul este o cale de atac extraordinară prin care se exercită controlul judiciar strict şi limitativ din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ.
Prin recursul declarat de pârâţi, aceştia deşi susţin că au fost aplicate greşit dispoziţiile legale invocate - art. 111 C. proc. civ. şi interpretarea contractului privind perioada de graţie - după cum se poate observa, în dezvoltarea criticilor nu fac decât să conteste problema perioadei de graţie când şi cum trebuia aplicată, ceea ce în fapt, prezintă aspecte de reapreciere a situaţiei de fapt referitoare la contractul părţilor care nu mai poate forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului. Astfel, că pârâţii nu s-au conformat în exercitarea căii de atac a recursului să aducă critici de nelegalitate a hotărârii atacate din perspectiva dispoziţiilor pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ.
Concluzionând, din lecturarea criticilor cuprinse în cererile de recurs, Înalta Curte constată că recurenţii nu motivează în drept în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate şi nu conţine argumentele de drept aduse în sprijinul ei.
Altfel spus, în cuprinsul cererilor de recurs nu se regăsesc critici propriu zise la adresa hotărârii recurate care face obiectul celor două recursuri, prin indicarea punctuală a greşelilor săvârşite de instanţă în raport de dispoziţiile legale incidente şi a unor contraargumente la aprecierile şi constatările instanţei.
Practic, aşa cum se poate observa, prin criticile formulate recurentul îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţiile pronunţate de instanţe, critici de netemeinicie, de reapreciere a probelor administrate în cauză şi o restabilire a situaţiei de fapt, deşi au indicat ca motive de nelegalitate expuse şi analizate mai în considerentele expuse anterior.
Cum criticile formulate nu pot fi încadrate în nici unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 pct. 1 -9 C. proc. civ., în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs, situaţie în care se va aplica sancţiunea nulităţii recursurilor.
În considerarea celor ce preced, constatând că recurenţii nu s-au conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de recurs şi dezvoltarea lor, Înalta Curte va constata nulitatea cererilor de recurs, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nulitatea cererilor de recurs declarate de reclamanta SC P.H. SRL Iaşi şi de pârâţii Municipiul laşi şi Consiliul Local laşi împotriva Deciziei nr. 85 din 16 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă, în temeiul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2655/2014. Civil. Constatare nulitate act... | ICCJ. Decizia nr. 2660/2014. Civil → |
|---|
