ICCJ. Decizia nr. 2637/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2637/2014
Dosar nr. 30128/3/2012
Şedinţa publică din 23 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 august 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta SC E.B. SA, în contradictoriu cu pârâta R.A.D.E.T. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 34.031.920,80 lei, arătând că pârâta şi-a mărit patrimoniul în dauna societăţii reclamante, datorită faptului că energia termică destinată consumatorilor noncasnici a fost livrată sub costul de producţie, ceea ce a determinat o micşorare a patrimoniului reclamantei cu respectiva valoare.
Prin sentinţa civilă nr 1549 din 25 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a, în Dosarul nr. 30128/3/2012 a fost respinsă excepţia inadmisibilitatii ca neîntemeiată, fiind admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, şi pe cale de consecinţă a fost respinsă acţiunea ca prescrisă.
Cu privire la excepţia inadmisibilitatii, instanţa a reţinut că, în speţă, reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, aşadar pe un raport juridic izvorând dintr-un fapt juridic licit, iar dispoziţiile art. 7201 alin. (1) C. proc. civ., invocate în susţinerea excepţiei s-au apreciat ca nefiind aplicabile, astfel că excepţia analizată a fost respinsă ca neîntemeiată.
Asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, prima instanţă a constatat că reclamanta trebuia să cunoască paguba produsă cel mai târziu la data de 24 februarie 2009, reprezentând data ultimei adrese emise de R.A.D.E.T. pentru cantitatea de energie termică livrată populaţiei în perioada noiembrie şi decembrie 2008, moment de la care instanţa a reţinut că începe să curgă termenul de prescripţie în speţă.
Pentru aceste considerente, tribunalul a statuat că termenul de prescripţie s-a împlinit cel târziu la data de 24 februarie 2012, astfel încât, faţă de data introducerii acţiunii, respectiv 30 iulie 2012 excepţia invocată de către pârâtă a fost admisă, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca efect al prescripţiei dreptului material la acţiune.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC E.B. SA a formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin Decizia civilă nr. 376 din 18 octombrie 2013 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC E.B. SA, reţinând că, în mod corect instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, momentul cunoaşterii efective a prejudiciului de recuperat nu este cel al transmiterii Deciziei nr. 2/2009 a Curţii de Conturi, ci cel al comunicării procesului-verbal de constatare din 19 iunie 2009 încheiat de aceeaşi instituţie - şi care a stat la baza întocmirii Deciziei nr. 2/2009 - la data de 26 iunie 2009 astfel încât, şi din această perspectivă, termenul de prescripţie în raport cu data introducerii acţiunii - 30 iulie 2012, data poştei era împlinit la data de 26 iunie 2012.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC E.B. SA a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi trimiterii cauzei la instanţa de fond pentru soluţionarea cauzei pe fond.
Criticile aduse deciziei atacate se referă în esenţă la faptul că, instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul ca soluţia instanţei de fond este corectă în sensul că dreptul material la acţiune al reclamantei s-a prescris, determinând în mod greşit şi cu ignorarea argumentelor invocate prin cererea de apel momentul de la care începe să curgă prescripţia dreptului material la acţiune.
În acest sens, prin decizia atacată, în mod cu totul eronat Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că momentul la care reclamanta trebuia să cunoască prejudiciul şi persoana ce răspunde de aceasta este data de 24 februarie 2009, data ultimei adrese emise de către R.A.D.E.T. pentru cantitatea de energie termică livrată populaţiei în perioada noiembrie şi decembrie 2008.
În acest context, recurenta susţine că, livrarea energiei termice către R.A.D.E.T. Bucureşti, în calitate de furnizor autorizat s-a făcut conform contractelor cadru reglementate prin decizii A.N.R.E., respectiv în baza contractelor din 2005 și din 2007, energia termică astfel livrată a fost transmisă către consumatorul final exclusiv prin sistemul de alimentare centralizat, S.A.C.E.T., preţul de contract fiind cel reglementat de A.N.R.E., iar A.N.R.E., în calitate de autoritate de reglementare, prin deciziile emise a înţeles să reglementeze tariful pentru consumatorii racordaţi la S.A.C.E.T. fără să distingă între populaţie si alţi consumatori, totodată se menţionează că R.A.D.E.T. Bucureşti este furnizor autorizat să presteze serviciul public la care face referire art. 8 alin. (1) lit. b), iar vânzarea energiei termice, în condiţii negociate se realizează numai în condiţiile prevăzute de art. 8 alin. (2) din Condiţiile asociate Licenţei nr. 559/2003.
Astfel, faţă de reglementările legale, coroborate cu prevederile din Condiţiile asociate Licenţei din 2003, recurenta apreciază că nu poate fi reţinută culpa sa manifestată prin lipsa de diligentă cu privire la stabilirea pagubei, precum şi a măsurilor de recuperare a acesteia, plecând de la momentul comunicării de către pârâtă a adreselor privind energia termică livrată populaţiei, întrucât E.L.C.E.N. nu are competenţa de a reglementa şi aplica alte tarife decât cele aprobate de A.N.R.E. pentru un segment de livrare de energie termică strict reglementat.
Din aceste considerente, susţinerile Curţii de Apel Bucureşti, potrivit cărora reclamanta se află în culpă, întrucât nu a cunoscut prevederile legale în sensul că doar pentru energia termică livrată populaţiei se stabileşte un preţ fix, iar nu şi pentru energia termică livrată altor consumatori se apreciază că sunt total nefondate.
În argumentarea acestor susţineri instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile cuprinse în condiţiile asociate licenţei din 12 martie 2003, respectiv art. 8 pct. 2, articol care nu este aplicabil situaţiei deduse judecaţii întrucât se referă strict la situaţia utilizatorilor, alţi decât R.A.D.E.T., pentru care transmiterea energiei termice de la producător la utilizator se realizează prin reţele termice distincte de cele ale serviciului public de alimentare cu energie termica S.A.C.E.T., or, situaţia dedusă judecăţii este reglementată de dispoziţiile prevăzute în Licenţa nr. 559/2003 - Condiţii asociate licenţei art. 8. alin. (1) lit. b).
În aceste condiţii, recurenta susţine că nu se poate reţine culpa sa cu privire la momentul cunoaşterii prejudiciului, având în vedere faptul că până la momentul emiterii Deciziei nr. 2/31 iulie 2009 a Curţii de Conturi, în ciuda demersurilor efectuate, dispoziţiile A.N.R.E. cu privire la preţul energiei termice livrate în S.A.C.E.T. au prevăzut acelaşi tarif indiferent de natura consumatorului final.
Din această perspectivă, recurenta apreciază că până la data emiterii Deciziei nr. 2 din 31 iulie 2009 a Curţii de Conturi, nu se poate reţine niciun alt moment ca fiind data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, dat fiind că printr-o interpretare unitară a dispoziţiilor legale, a condiţiilor asociate licenţei din 2003 si a reglementarilor A.N.R.E. rezultă că reclamanta nu avea libertatea contractuală de a negocia preţul de contract în relaţia cu R.A.D.E.T. Bucureşti, iar înregistrarea unui prejudiciu prin aplicarea aceluiaşi tarif pentru toată energia termică livrată către R.A.D.E.T. este o consecinţa directă şi nemijlocită a măsurilor dispuse de către Curtea de Conturi prin Decizia nr. 2 din 31 iulie 2009, ca urmare a modului arbitrar de interpretare a dispoziţiilor legale şi contractuale, astfel că, doar de la data acestei decizii poate fi determinat termenul de prescripţie.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de reclamanta SC E.B. SA Bucureşti să fie respins, pentru următoarele considerente :
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.
Din această perspectivă, se constată că instanţa de apel în mod legal a menţinut hotărârea primei instanţe care a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca efect al prescripţiei dreptului material la acţiune, luând în considerare prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care în mod imperativ arată că: "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".
În acest sens se reţine că, recurenta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe îmbogăţirea fără just temei, susţinând că a luat cunoştinţă de prejudiciu doar la data când s-a comunicat Decizia nr. 2 din 31 iulie 2009 a Curţii de Conturi, încercând în acest mod să ascundă culpa sa cu privire la lipsa de diligentă pentru cuantificarea pagubei şi recuperarea acesteia, aşa cum în mod corect au apreciat şi instanţele de fond.
Aşa fiind, se constată că cele două instanţe, în mod corect au reţinut data de la care recurenta "trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea" ca fiind data la care recurenta putea să evidenţieze în mod distinct consumurile defalcate pe categorii de consumatorii.
Astfel, adresele din 31 octombrie 2007, din 12 mai 2008, din 05 mai 2008, din 04 septembrie 2008, din 18 noiembrie 2008 şi din 24 februarie 2009, prin care intimata comunica recurentei cantitatea de energie termică livrată populaţiei, deşi au fost emise în vederea calculului compensării de combustibili, au stat şi la baza modului de calcul pe care recurenta l-a făcut ulterior, pentru a identifica valoarea presupusului prejudiciu suferit, având în vedere că încă de la acea dată se putea face o distincţie între consumatori casnici şi noncasnici.
În acest context, în mod legal cele două instanţe au apreciat că termenul de la care recurenta "trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea" începe să curgă de la data emiterii adreselor prin care s-au comunicat distinct cantităţile de energie termică livrate populaţiei respectiv 31 octombrie 2007, 12 mai 2008, 05 mai 2008, 04 septembrie 2008, 18 noiembrie 2008 şi 24 februarie 2009.
Tot în acelaşi context, se reţine faptul că, prevederile art. 8 ale Decretului nr. 167/1958 nu fac distincţie dacă momentul la care recurenta "trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea" trebuia să reiasă dintr-un înscris cu forţă probantă şi executorie, astfel cum greşit susţine recurenta, deoarece acţiunea sau inacţiunea recuperării prejudiciului este o prerogativă a celui prejudiciat şi este strict raportată la momentul în care "păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".
Astfel, la momentul emiterii facturilor de energie termică de către recurentă exista un singur preţ reglementat de către A.N.R.E., aşa cum recurenta recunoaşte în dezvoltarea motivelor de recurs, preţ care a fost înscris pe facturile de energie termică emise de aceasta şi înregistrate în evidenţele intimatei, iar faţă de valoarea tarifului reglementat de A.N.R.E. se constată că recurenta nu a emis niciun fel de pretenţii la momentul livrării energiei termice şi nici nu a solicitat stabilirea unei întâlniri al cărei obiect să fie negocierea unui tarif diferit pentru consumatorii noncasnici.
În acest sens se reţine că, recurenta nu a comunicat intimatei faptul că pentru consumatorii noncasnici ar pretinde ori ar exista un alt tarif de vânzare - cumpărare a energiei termice produse de aceasta, aspect confirmat în motivarea recursului, în sensul că preţul din contract este stabilit prin decizie A.N.R.E.
Aşa fiind, având în vedere că dispoziţiile art. 3 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958, instituie faptul că termenul prescripţiei este de 3 ani şi începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, respectiv de la data scadentă a facturilor de consum pentru energie termică, iar dispoziţiile art. 1 care prevăd că dreptul la acţiune având un obiect patrimonial, se stinge dacă nu a fost exercitat în termenul de trei ani, şi întrucât recurenta nu a făcut dovada vreunei cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei în condiţiile art. 13 şi 16 din Decretul nr. 167/1958, se constată că cererea acesteia de acordare a sumei de 34.031.920,8 lei reprezentând valoarea cu care intimata R.A.D.E.T. Bucureşti şi-ar fi mărit nejustificat patrimoniul, a fost în mod corect respinsă ca fiind prescrisă de către instanţă.
În acest context, nu se poate constata că s-au încălcat dispoziţiile legii pentru a fi reţinut motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi pe cale de consecinţă, întrucât critica adusă deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti este nefondată, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC E.B. SA Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC E.B. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 376 din 18 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2635/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2655/2014. Civil. Constatare nulitate act... → |
|---|
