ICCJ. Decizia nr. 2685/2014. Civil. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A ll-A CIVILĂ
Decizia nr. 2685/2014
Dosar nr. 2153/1/2014
Şedinţa publică de la 24 septembrie 2014
Deliberând asupra contestaţiei în anulare de faţă, din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
În rejudecare după casare, prin sentinţa comercială nr. 16385 din 29 septembrie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a respins acţiunea principală formulată de reclamanta SC G.G. SRL, ca neîntemeiată, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de chemata în garanţie B.N.R., precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantă împotriva acestei părţi, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că la data de 19 februarie 2008 reclamanta a formulat o cerere de chemare în garanţie împotriva B.N.R. prin care a solicitat obligarea acesteia la repararea prejudiciului de 4.000.000 dolari SUA, cu motivarea că şi chemata în garanţie se face vinovată şi este răspunzătoare de cauzarea prejudiciului alături de B.R.D., deoarece a blocat tranzacţia fără un temei legal. Totodată, B.N.R. este emitentul Normelor 3/2002 şi 6/1995, a Regulamentului nr. 10/1995, a Circularei nr. 37/1995 având obligaţia de a supraveghea activitatea bancară din România.
Faţă de această cerere, prin întâmpinarea formulată, chemata în garanţie a invocat excepţia netimbrării, excepţia prematurităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, şi pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Ulterior, la data de 1 aprilie 2008, reclamanta SC G.G. SRL a depus o cerere modificatoare, prin care a solicitat daune-interese de 10.000.000 euro pentru repararea prejudiciului adus prin publicitate negativă şi mincinoasă, defăimare la adresa societăţii şi a administratorului, solicitând şi plata unor penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere şi a dobânzilor de 0,05% pe zi.
De asemenea, la data de 22 februarie 2011 reclamanta a depus la dosar o altă cerere de modificare a acţiunii prin care a arătat că înţelege să se judece cu B.N.R. în calitate de pârâtă şi nu de chemată în garanţie, solicitând obligarea în solidar a celor două pârâte la plata sumei de 13.000.000 lei actualizată cu rata inflaţiei, a beneficiului nerealizat prin plata unor penalităţi de 0,1% pe zi, a daunelor de 10% anual din valoarea biletului la ordin, precum şi 10.000.000 euro daune materiale pentru nerealizarea unor contracte comerciale şi a unor potenţiale investiţii şi pentru crearea unei imagini defăimătoare a societăţii şi a administratorului acesteia.
Conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţiile invocate în cauză, prin încheierea din 6 septembrie 2011 prima instanţă a pus în discuţie excepţia tardivităţii celor două cereri de modificare a acţiunii formulate de reclamanta la datele de 1 aprilie 2008 şi 22 februarie 2011, în privinţa cărora a reţinut că este întemeiată excepţia tardivităţii, deoarece pretenţiile reclamantei trebuiau formulate prin cererea principală cu posibilitatea completării sau modificării numai în faţa primei instanţe şi numai până la prima zi de înfăţişare sau până la termenul acordat de instanţă în acest scop, conform art. 132 C. proc. civ.
În speţă, potrivit art. 134 C. proc. civ., prima zi de înfăţişare a fost la data de 1 ianuarie 2008 când s-au încuviinţat probe astfel încât modificarea cererii în rejudecare după casare este tardiv formulată, iar cele două cereri modificatoare au fost respinse ca atare, tribunalul reţinând că rămâne învestit cu cererea iniţială de chemare în judecată şi cu cererea de chemare în garanţie a B.N.R.
Excepţia netimbrării, formulată de chemata în garanţie nu a mai fost susţinută de această parte, iar excepţia inadmisibilitătii invocată de aceeaşi parte pentru neîndeplinirea procedurii concilierii directe prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. a fost respinsă cu motivarea că acesta se invocă cu privire la o cerere incidentală, a cărei formulare este permisă conform art. 61 C. proc. civ. pe parcursul soluţionării cauzei.
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de chemata în garanţie, tribunalul a apreciat că susţinerile părţilor vizează aspecte comune cu fondul cauzei, motiv pentru care în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ. a unit cu fondul aceste excepţii.
În privinţa fondului cauzei, s-a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ. respingând în consecinţă acţiunea.
Prima instanţă a arătat că fapta ilicită imputată pârâtei B.R.D., reprezintă o inacţiune în sensul că nu a înaintat spre plată biletul la ordin din litigiu prin neintroducerea acestuia în circuitul de compensare interbancară. Pentru a avea caracter ilicit este necesar să nu existe o cauză care să înlăture caracterul ilicit al faptei pretinse, cerinţă neîndeplinită în speţă deoarece fapta pârâtei de a nu înainta spre compensare biletul la ordin este o activitate permisă de lege.
Astfel, pârâta a acţionat în conformitate cu dispoziţiile unui act normativ, respectiv Norma B.N.R. nr. 3/2002 privind standardele de cunoaştere a clientelei - în vigoare la acel moment - prin care se urmăreşte prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi necesitatea diminuării riscului reputaţional, operaţional, de credit.
Cu privire la prejudiciu, prima instanţă a arătat că acesta reprezintă, în principal, contravaloarea sumei menţionate în biletul la ordin pe care reclamanta pretinde că, urmare a faptei ilicite a pârâtei, nu a putut să o încaseze.
Sub acest aspect, tribunalul a argumentat că potrivit relaţiilor comunicate de SC B.R. SA, continuatoarea băncii emitentului, la data scadenţei, respectiv 9 august 2004, emitentul biletului la ordin avea deschis un cont în dolari SUA dar nu avea disponibil. Prin urmare, chiar dacă titlul de credit ar fi fost introdus în circuitul interbancar, reclamanta în calitate de beneficiar nu ar fi putut să încaseze suma menţionată în biletul la ordin, situaţie în care nu este îndeplinită cerinţa ca inacţiunea pârâtei să-i fi produs reclamantei un prejudiciu.
În privinţa cererii de chemare în garanţie, prima instanţă a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie B.N.R. este nefondată, deoarece reclamanta s-a îndreptat împotriva acesteia indicând motivele pentru care este justificată calitatea procesuală pasivă.
De asemenea şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost respinsă ca nefondată, cu motivarea că potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 reclamanta a făcut dovada că a luat cunoştinţă la data de 22 ianuarie 2008 despre faptele imputate chematei în garanţie, iar despre alte aspecte a aflat la data de 11 februarie 2008, în dosarul penal, astfel că cererea de chemată în garanţie înregistrată la data de 19 februarie 2008 este introdusă în termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958.
Tribunalul a reţinut că, contrar susţinerii reclamantei, chemata în garanţie nu se face vinovată de blocarea tranzacţiei deoarece, pârâta a recunoscut că a refuzat înaintarea biletului la ordin, din considerentele anterior menţionate, astfel că această împrejurare nu poate fi imputată chematei în garanţie. în egală măsură emiterea unor acte normative nu reprezintă o faptă ilicită a chematei în garanţie, ci exercitarea unui drept conferit de lege pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice ce revin B.N.R. în cadrul activităţii de supraveghere prudenţiale a activităţii bancare.
Prin încheierea din 3 ianuarie 2012 s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamanta SC G.G. SRL, în considerarea faptului că motivele invocate de reclamantă în cerere nu reprezintă aspecte de natură a altera esenţa demersului său judiciar fiind consemnate susţinerile şi argumentele esenţiale conform art. 255 şi art. 261 C. proc. civ., astfel că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 281 C. proc. civ. pentru admiterea cererii.
Împotriva sentinţei şi a încheierilor din 6 septembrie 2011 şi 3 ianuarie 2012 a declarat apel reclamanta SC G.G. SRL.
Prin Decizia nr. 166 din 29 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentinţa în sensul că s-a admis cererea de chemare în judecată consecinţa obligării pârâtei B.R.D. la plata sumei de 13.000.000 lei reprezentând contravaloarea a 4.000.000 dolari SUA la data de 9 august 2004, precum şi a dobânzii legale aferente începând cu aceeaşi dată şi până la soluţionarea cauzei, cu cheltuieli de judecată în fond şi apel în sumă de 2.612,15 lei la plata cărora pârâta a fost obligată către reclamantă. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei şi ale încheierii din 6 septembrie 2011 şi s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 3 ianuarie 2012.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut în privinţa primului motiv că sunt nefondate criticile referitoare la admiterea excepţiei tardivităţii cererilor modificatoare formulate de reclamantă la datele de 1 aprilie 2008 şi 22 februarie 2012, dispoziţiile art. 132 alin. (1) şi 134 C. proc. civ. fiind corect aplicate de tribunal având în vedere faptul că aceste modificări au fost depuse ulterior primei zile de înfăţişare, iar pârâta a invocat excepţia tardivităţii potrivit art. 108 raportat la art. 132 C. proc. civ., astfel că în mod corect s-a apreciat că cererea reclamantului nu mai poate fi primită.
S-a stabilit că modificarea sau întregirea acţiunii nu mai poate avea loc nici in rejudecare după casare, deoarece în această etapă procesuală judecata se desfăşoară în limite precis determinate, conform dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
S-a înlăturat şi critica referitoare la nulitatea încheierii din 6 septembrie 2011 pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 157 C. proc. civ., a principiilor oralităţii, contradictorialităţii, dreptului la apărare şi a dreptului de acces la instanţă, cu motivarea că instanţa de judecată a pus în discuţia părţilor toate solicitările acestora, a permis dezbateri orale prelungite, şedinţa de judecată fiind condusă cu respectarea dispoziţiilor procedurale, instanţa fiind suverană în a aprecia întinderea dezbaterilor orale şi închiderea acestora potrivit art. 128 şi art. 150 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte aceeaşi încheiere, tribunalul a reţinut că şi în această privinţă criticile sunt nefondate, deoarece aceste condiţii ar putea fi îndeplinite doar în ipoteza stenografierii dezbaterilor sau a înregistrării audio a acestora, motiv pentru care apelul declarat împotriva încheierii din 3 ianuarie 2012 prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale este nefondat.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a arătat că cel de al doilea motiv a vizat respingerea greşită a acţiunii şi a cererii de chemare în garanţie în condiţiile în care la termenul din 6 septembrie 2011 fiind discutate excepţiile şi cererile în probaţiune, părţile au formulat doar scurte concluzii amânându-se pronunţarea pentru a se depune note scrise, astfel că s-au încălcat dispoziţiile art. 157 C. proc. civ., pentru că nu s-a acordat un alt termen de judecată pentru discutarea fondului şi nici nu s-a admis cererea de repunere pe rol.
Prin al treilea motiv de apel, s-a reţinut că apelanta a criticat hotărârea primei instanţe, care a preluat argumentele pârâtei fără a-i analiza în concret apărările din care ar fi rezultat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale. S-a invocat faptul că prima instanţă a ignorat argumentele referitoare la imposibilitatea executării cambiale a biletului la ordin în condiţiile în care executarea silită nu era posibilă în baza unui bilet la ordin neprezentat la plată.
Nici acţiunea necambială directă nu ar fi fost soluţia recuperării prejudiciului, deoarece aceasta era îndelungată, faţă de rapiditatea învestirii cu formulă executorie şi a executării silită a emitentului în caz de neplată la scadenţă.
De asemenea s-a criticat şi modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie în sensul respingerii acesteia ca urmare a preluării întocmai a susţinerilor B.N.R.
Pe de altă parte, în mod greşit s-a reţinut puterea de lucru judecat a anumitor aspecte ale hotărârii penale care nu au fost puse în discuţia părţilor şi nici nu putea fi reţinută ca temei al respingerii acţiunii având în vedere că instanţa de rejudecare trebuia să se conformeze deciziei de casare care a constatat că în mod greşit s-a reţinut prin prima hotărâre a tribunalului autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale.
Raportând aceste critici la temeiul de drept invocat de reclamantă, respectiv dispoziţiile art. 1000 alin. (3) şi art. 998 C. civ., instanţa de apel a arătat că argumentele tribunalului cu privire la inexistenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei pârâtei sunt netemeinice şi nelegale deoarece au fost ignorate cu desăvârşire dispoziţiile legale incidente în materia biletului la ordin, respectiv ale Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, prima instanţă interpretând greşit şi dispoziţiile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală.
În consecinţă, în speţă, fiind vorba de un titlu de credit abstract care are valoare juridică prin el însuşi şi având în vedere caracterul de titlu formal care incorporează o obligaţie abstractă, autonomă, cauza obligaţiei respectiv raportul fundamental, originar este un element extern care nu care nicio influenţă asupra titlului.
B.N.R. a emis Normele nr. 10/1994 prin care sunt determinate standardele tehnice ale înscrisurilor care materializează cambia şi biletul la ordin, raportat la care se constată că biletul la ordin este emis şi respectă aceste norme.
Prin urmare, în virtutea raporturilor juridice existente între reclamantă şi pârâta B.R.D., în baza contractului de cont curent, iar pârâta a recunoscut că efectuarea operaţiunii ar fi reprezentat un câştig pentru bancă, acesteia nu îi era permis să adreseze o simplă sesizare către B.N.R., deoarece textul art. 45 alin. (2) din Normele B.N.R. nr. 3/2002 invocate drept temei al inacţiunii sale obliga banca să raporteze operaţiunile suspecte doar în situaţia în care acestea îi afectau un mod semnificativ situaţia financiară sau reputaţia.
Or, este relevantă şi împrejurarea că îndoiala pârâtei nu erau întemeiate în condiţiile în care sesizarea adresată în august 2004 O.N.P.C.S.B. nu a avut nici un fel de consecinţe, ceea ce atestă odată în plus că operaţiunea solicitată de scontare a biletului la ordin era perfect legală.
Referitor la prejudiciu, instanţa de apel a apreciat că pârâta prin fapta sa ilicită a creat reclamantei un prejudiciu cert, care nu a fost reparat, în sumă de 4.000.000 dolari SUA, la plata căreia aceasta a fost obligată, precum şi la plata dobânzii legale aferente şi a cheltuielilor de judecată.
În privinţa cererii de chemare în garanţie, instanţa de apel a arătat că aceasta a fost corect soluţionată în sensul respingerii deoarece nu erau întrunite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a B.N.R. Tranzacţia a fost blocată de către pârâtă şi nu de către chemata în garanţie, care în calitate de autoritate de supraveghere prudenţială a instituţiilor de credit, în limitele atribuţiilor conferite de Legea nr. 312/2004 privind Statutul B.N.R. nu era abilitată să intervină în relaţiile dintre băncile private şi clienţii acestora, iar emiterea unei adrese către instituţiile de credit pentru aplicarea măsurilor prudenţiale adecvate în legătură cu biletul la ordin din litigiu se înscrie în sfera atribuţiilor conferită de lege şi nu reprezintă o faptă ilicită.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta şi pârâta.
Recurenta reclamantă SC G.G. SRL critică decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. derivate din aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 132 şi 134 C. proc. civ.
Prima critică vizează faptul că aplicând eronat aceste dispoziţii legale, instanţa de apel a menţinut sentinţa tribunalului prin care s-au respins ca tardive cererile formulate la datele de 1 aprilie 2008 şi 22 februarie 2011, cu motivarea că în cazul casării cu trimitere, modificarea acţiunii nu mai poate avea loc după prima zi de înfăţişare care este unică, şi nici în cazul rejudecării după casare cu trimitere, fiind incidente dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Contrar celor reţinute prin decizie recurată şi în acord cu practica invocată în dezvoltarea criticilor, în rejudecarea fondului există posibilitatea revenirii la prima zi de înfăţişare, în prima instanţă, dacă în primul ciclu procesual nu s-a intrat în cercetarea fondului, iar instanţa de apel desfiinţând sentinţa nu a dezlegat nicio problemă legată de fondul cauzei.
Prin al doilea motiv de recurs, invocă încălcarea dispoziţiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ., în susţinerea căruia a arătat chiar dacă cererea din data de 22 februarie 2011 ar fi fost tardivă, în mod greşit instanţa de apel a menţinut dispoziţiile instanţei de fond din încheierea din 6 septembrie 2011 de respingere a cererii în integralitate.
Prin această cerere nu s-a modificat în întregime cererea de chemare în judecată, ci doar calitatea procesuală a B.N.R. şi s-au formulat precizări cu privire la majorarea câtimii cererii de chemare în judecată, solicitându-se şi actualizarea cu rata inflaţiei a sumei solicitate iniţial.
Ultima critică s-a invocat încălcarea aceloraşi dispoziţii legale, respectiv art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., sub aspectul că instanţa de apel nu a luat în considerare precizarea câtimii cererii de chemare în judecată depusă la termenul din 5 aprilie 2011, în rejudecare la prima instanţă, în sensul rectificării obiectului cererii de chemare în judecată iniţiale de la 13.000.000 lei la valoarea de 13.318.400 lei conform valorii exacte a cursului B.N.R. la data de 9 august 2004, pentru care de altfel s-a şi achitat taxa judiciară de timbru.
2. Recurenta pârâtă B.R.D. - Sucursala B., după prezentarea situaţiei de fapt, invocă motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 5,7 şi 9 C. proc. civ., pe care Ie-a motivat după cum urmează:
Recurenta invocă faptul că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 C. proc. civ., în sensul că instanţa a schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.
Astfel, tribunalul a soluţionat cererea reclamantei în temeiul răspunderii civile delictuale, iar instanţa de apel cu toate că reţine că s-a invocat acest tip de răspundere, motivează hotărârea având în vedere dispoziţiile răspunderii civile contractuale, schimbând în acest mod temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.
Dispoziţii legale prevăzute de art. 104-107 din Legea nr. 58/1934 creează raporturi juridice contractuale între beneficiarul biletului la ordin şi emitentul acestuia, iar prin invocarea lor rezultă că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe temeiul unor pretinse raporturi contractuale între reclamantă şi pârâtă, precizând de altfel, că în virtutea raporturilor juridice dintre părţi existente în baza contractului de cont curent, pârâta trebuia să presteze pentru reclamantă în calitate de client anumite servicii printre care şi operaţiunea de compensare a unui titlu de credit.
Acest argument care vizează încălcarea unei obligaţii contractuale izvorâte din contractul de cont curent nu a fost niciodată invocat de părţi, iar dispoziţiile art. 370 C. com., de asemenea, reglementează raporturile contractuale referitoare la înscrierea unor operaţiuni în contul curent existent în baza unui contract, astfel că şi încălcarea acestuia vizează antrenarea răspunderii contractuale şi nu a celei delictuale.
În egală măsură, pretinsa încălcare a obligaţiilor de informare, prevenire, sfătuire şi a obligaţiei de discreţie se nasc numai ca urmare a existenţei unui raport contractual, iar fapta ilicită constând în inacţiunea băncii cu privire la introducerea în circuitul bancar a biletului la ordin nu a fost invocată în legătură cu încălcarea vreuneia dintre aceste obligaţii.
Reţinând încălcarea unor obligaţii de natură contractuală, prin decizia recurată s-au încălcat şi principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii, în condiţiile în care părţile nu au pus concluzii cu privire la acest tip de răspundere. Procedând în acest mod, arată recurenta prin cel de al doilea motiv de recurs, decizia instanţei de apel este nelegală şi din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivarea acesteia pe considerente legate de răspunderea contractuală fiind străină de natura pricinii, şi în egală măsura contradictorie.
Sub din acest din urmă aspect sunt reluate motivele formulate prin prima critică, iar pe de altă parte, recurenta arată că deşi în partea din început a motivării instanţei de apel se reţine că pârâta putea efectua doar verificări cu privire la condiţiile formale de validitate ale biletului la ordin şi că numai în această ipoteză ar fi putut refuza introducerea acestuia în circuitul bancar, în partea finală se reţine că în speţă nu erau incidente dispoziţiile Legii nr. 656/2002 deoarece nu exista niciun element de suspiciune cu privire la titlul de credit, astfel că informările O.N.P.C.S.B. şi către B.N.R. nu s-au soldat cu nicio sancţiune. Acest argument este contradictoriu deoarece pe de o parte se susţine că limitele verificării puteau viza doar aspecte formale, iar pe de altă parte, reţine că suspiciunile băncii nu erau întemeiate.
Ultima critică vizează nelegalitatea deciziei pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub un dublu aspect, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind răspunderea civilă delictuală şi a celor care reglementează cambia şi biletu la ordin.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta susţine că în mod greşit s-a reţinut prin decizia recurata că în speţă sunt întrunite condiţiile legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ. fiind greşit aplicate.
Astfel, fapta ilicită imputată pârâtei reprezintă o inacţiune constând în aceea că nu a înaintat spre plată biletul la ordin prezentat de reclamantă. Motivând existenţa unei fapte ilicite instanţa de apel reţine în mod greşit dispoziţiile art. 104-107 din Legea nr. 58/1934, care nu creează obligaţii pentru bancă, al cărui comportament nu poate fi evaluat exclusiv prin raportare la aceste norme.
Pe de altă parte, existenţa faptei ilicite constă potrivit instanţei de apel şi în obligaţiile pe care pârâta le avea faţă de reclamantă în virtutea raporturilor născute în baza contractului de cont curent deschis de reclamantă, obligaţie care de asemenea ar fi fost încălcate. Operaţiunea de introducere în circuitul bancar a unui bilet la ordin nu rezultă din acest contract în cadrul căruia nu există obligaţii specifice cu privire la instrumentele de plată de acest gen.
Argumentând existenţa faptei ilicite, prin decizia recurata se reţine că s-ar fi încălcat obligaţii de confidenţialitate şi de informare faţă de reclamanta, obligaţii de natură contractuală, astfel că nu se putea stabili cu această motivare, antrenarea răspunderii civile delictuale. în continuare, această recurentă a susţinut pe larg criticile aduse deciziei recurate.
Prin Decizia nr. 921 din 11 martie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 23092/3/2007 s-a respins ca nefondat recursul reclamantei şi a fost admis apelul pârâtei B.R.D. - G.S.G. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 166 din 29 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a casat-o, în parte, şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Au fost menţinute dispoziţiile deciziei recurate privind respingerea apelului declarat de reclamanta SC G.G. SRL Bucureşti împotriva încheierii din 3 ianuarie 2012.
1. S-a reţinut cu privire la recursul reclamantei:
Aceste dispoziţii legale au fost corect aplicate prin hotărârile anterioare, decizia instanţei de apel stabilind că în speţă, prima zi de înfăţişare a fost la data de 22 ianuarie 2008, în primul ciclu procesual, când s-au încuviinţat probe.
În aceste condiţii cererile formulate de reclamanta la datele de 1 aprilie 2008 şi 22 februarie 2011, aceasta din urmă înregistrată în rejudecare după casare, au fost corect calificate, independent de denumire, ca fiind cererii de modificare şi nu de precizare sau completare a cererii iniţiale, deoarece prin prima cerere s-au formulat noi pretenţii solicitate pârâtei B.R.D. pentru o altă faptă, respectiv publicitate negativă. Prin cererea din 22 februarie 2011, reclamanta a solicitat schimbarea calităţii procesuale a B.N.R. din chemata în garanţie în pârâtă şi obligarea acestora în solidar la plata despăgubirilor.
Prin urmare, excepţia tardivităţii acestor cereri, invocată de pârâtă a fost corect admisă în considerarea dispoziţiilor art. 108 şi art. 132 C. proc. civ.
Conform dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ. „la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantei un termen pentru întregirea sau modificarea cererii şi pentru a propune noi dovezi".
Raportat la caracterul dispozitiv al acestor prevederi, rezultă că în mod corect s-a concluzionat prin decizia recurată că, pârâtul poate consimţi expres sau tacit la modificarea acţiunii şi ulterior acestui moment procesul, condiţie neîndeplinită în speţă, deoarece partea interesată a invocat excepţia tardivităţii acestor modificări, excepţie justificat admisă prin încheierea din 6 septembrie 2011.
În consecinţă, conformând sentinţa primei instanţe prin decizia recurată s-a argumentat soluţia şi prin obligativitatea respectării dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că în ipoteza casării şi trimiterii cauzei spre rejudecare, judecata se desfăşoară în limitele precis determinate de prevederile legale evocate, nefiind posibilă modificarea cererii de chemare în judecată în rejudecare după casare, astfel cum reclamanta a procedat prin cererea depusă la data de 22 februarie 2011.
Pentru identitate de raţiune şi critica formulată prin al doilea motiv de recurs este nefondată, deoarece excepţia tardivităţii - pentru considerentele menţionate - a fost admisă în urma calificării acestor cereri ca având caracterul unor modificări de acţiune, astfel încât aceleaşi cereri nu puteau fi considerate precizări ale cererii de chemare în judecată.
Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs se constată că aceste critici nu au fost examinate de instanţa de apel, astfel că, omisso medio, nu vor putea face obiectul analizei instanţei de recurs.
Aşa fiind, nu se poate reţine motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia fiind legală în privinţa modului de soluţionare a recursului declarat de reclamant.
2. Referitor la recursul declarat de pârâta B.R.D., Înalta Curte observă că sunt întemeiate criticile acesteia referitoare la faptul că instanţa de apel reţine, în egală măsură, în stabilirea caracterului ilicit al faptei comise de pârâtă atât inacţiunea acesteia de a prezenta biletul la ordin la plată, cât şi încălcarea unor obligaţii de natură contractuală derivate din contractul de cont curent şi a obligaţiilor de informare, confidenţialitate, care de asemenea îşi au izvorul în raporturi de natură contractuală, fiind prin urmare exclusă, pentru eventuala neîndeplinire a acestor din urmă obligaţii, antrenarea răspunderii civile delictuale.
Temeiul juridic al acţiunii reclamantei l-au constituit dispoziţiile art. 998-999 şi 1000 alin. (3) C. civ. aplicabile speţei întrucât s-a motivat că pârâta prin inacţiunea sa constând în refuzul de a introduce la plată biletul la ordin emis de R.I. Ltd i-a cauzat un prejudiciu reprezentând în echivalentul în lei al sumei menţionate în titlul de credit.
Analizând în acest cadru acţiunea reclamantei, tribunalul a constatat în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, deoarece fapta ilicită imputată băncii este permisă de lege, iar prejudiciul nu există pentru că în contul emitentului biletul la ordin nu exista disponibil, astfel că aceasta nu l-ar fi putut încasa. Prima instanţă argumentând că hotărârea penală are putere de lucru judecat în legătură cu aceste aspecte care nu ar mai putea fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară, procedând însă la analizarea condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei a concluzionat că nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ cerinţele art. 998-999 C. civ.
Cu toate acestea, instanţa de apel analizând fapta ilicită arată că în mod greşit tribunalul a reţinut autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale. în considerentele sentinţei se precizează faptul că a fost avută în vedere puterea de lucru judecat şi nu autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, astfel că motivarea deciziei este inexactă în această privinţă.
Pe de altă parte, deşi majoritatea argumentelor reţinute de instanţa de apel în analizarea caracterului ilicit al conduitei pârâtei par să contureze o examinare a acestei condiţii din perspectiva delictuală, totuşi referirea la obligaţiile prevăzute de contractul de cont curent existent între părţi, trimiterea în acest sens la dispoziţiile art. 370 C. com. şi analizarea modului de îndeplinire a obligaţiilor de informare şi confidenţialitate pe care banca le are faţă de reclamantă, în calitate de client permit şi interpretarea că a fost avută în vedere şi examinarea relaţiilor contractuale dintre părţi, situaţie în care este întemeiată critica formulată prin primul motiv de recurs, în sensul că, deşi s-a invocat răspunderea civilă delictuală, prin decizia recurată s-a reţinut şi neîndeplinirea de către pârâtă a unor obligaţii de natură contractuală, ceea ce creează un echivoc în legătură cu temeiul răspunderii incidente în speţă.
Procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., considerentele de natură contractuală avute în vedere fiind pe de o parte străine naturii cauzei şi în egală măsură contradictorii.
În acest context se impune precizarea că în prima decizie de casare instanţa de recurs a arătat că se impune analizarea condiţiilor în care poate fi reţinut caracterul ilicit al faptei imputate pârâtei despre care s-a dovedit în instanţa penală că nu are caracter penal, ceea ce în mod evident nu exclude de plano existenţa ilicitului civil.
Sub acest aspect trebuie precizat că, chiar dacă s-ar reţine faptul că inacţiunea pârâtei are un caracter ilicit, astfel cum susţine reclamanta, deoarece banca nu era îndreptăţită să refuze înaintarea spre plată a biletului la ordin pe care l-a primit spre încasare, această împrejurare nu este suficientă prin ea însăşi pentru a concluziona că sunt îndeplinite condiţiile cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în conformitate cu art. 998-999 C. civ.
De altfel, în această privinţă reclamanta a susţinut că banca a primit şi a acceptat să transmită spre încasare biletul la ordin, conform menţiunilor de pe borderoul întocmit în acest scop, iar pârâta a susţinut că dimpotrivă doar a recepţionat acel bilet la ordin însă nu l-a mai trimis spre încasare deoarece având anumite suspiciuni în legătură cu operaţiunea ce se cerea a fi efectuată a procedat conform Normelor B.N.R. nr. 3/2002 şi Legii nr. 656/2002.
Această apărare a pârâtei nu a fost în concret analizată, instanţa de apel reţinând că potrivit borderoului banca a acceptat efectuarea operaţiunii, însă printr-o conduită ilicită nu a finalizat-o, reclamanta fiind în acest mod un prejudiciată.
Detaliind posibilităţile prevăzute de Legea nr. 58/1934 pe care le are posesorul unui bilet la ordin în vederea încasării sumei înscrise pe titlul de credit, prin decizia recurată se reţine şi faptul că refuzând înaintarea spre plată a biletului la ordin, pârâta a privat-o pe reclamantă de posibilitatea exercitării acţiunilor cambiale şi cauzale pentru încasarea valorii cuprinse în titlul de credit.
Această motivare nu este însă suficientă pentru a contura existenţa unei fapte ilicite şi respectiv a cerinţelor cumulative prevăzute de art. 998-999 C. civ., în condiţiile în care aceste dispoziţii legale nu au fost analizate prin raportare la particularităţile speţei.
S-a susţinut, în speţă, că în absenţa menţiunii de „refuz de plată" titlul de credit nu putea fi învestit cu formulă executorie.
Apărarea pârâtei conform căreia biletul la ordin a fost emis fără protest astfel că nu exista niciun impediment pentru executarea silită, nu a fost analizată prin decizia recurată în ale cărei considerente nu se regăsesc menţiuni referitoare la conţinutul biletului la ordin, respectiv dacă acesta a fost cu sau fără protest şi prin urmare dacă apărarea pârâtei în această privinţă era sau nu întemeiată.
De asemenea, în privinţa prejudiciului instanţa de apel a argumentat că inacţiunea pârâtei constând în refuzul de a introduce la plată biletul la ordin prezentat de reclamantă are un caracter ilicit şi prin urmare reclamantei de a-şi recupera într-un alt mod suma înscrisă în biletul la ordin astfel că este îndeplinită şi această condiţie.
Pentru a fi îndeplinită această condiţie, în sensul art. 998-999 C. civ., prejudiciul trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei cât şi a întinderii sale.
Considerentele deciziei recurate nu relevă însă îndeplinirea acestei cerinţe, în absenţa oricărei referiri la probele care au determinat această concluzie.
Astfel, apărarea constatată a pârâtei a vizat faptul că în absenţa disponibilului în contul emitentului nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu cauzat reclamantei care - chiar dacă biletul la ordin ar fi fost introdus în compensarea interbancară - nu putea fi încasat din acest motiv.
De remarcat în această privinţă că reclamanta prin apelul formulat a criticat nelegalitatea sentinţei deoarece instanţa de fond nu i-a permis administrarea unor probe prin care să facă dovada că emitentul avea disponibil în alte conturi, nu doar în cel deschis în dolari SUA, iar instanţa de apel precizează în termeni generali că în cauză s-a administrat proba cu înscrisuri. Conţinutul acestora nu este însă precizat şi nici felul în care prin această probă s-a demonstrat existenţa prejudiciului.
Procedând în acest mod prin decizia recurată, instanţa de apel reţine - în baza unor considerente contradictorii şi fără o cercetare reală şi efectivă a fondului litigiului - că sunt îndeplinite condiţiile cumulative ale răspunderii civile delictuale, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., astfel că soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursului pârâtei, casarea deciziei şi trimiterea cauzej spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, conform dispoziţiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ. vor fi avute în vedere şi examinate în concret cererile şi apărările părţilor, administrându-se din oficiu sau la cerere toate probele necesare justei soluţionări a cauzei.
Împotriva deciziei pronunţate în recurs contestatoarea SC G.G. SRL Bucureşti a formulat contestaţie în anulare întemeiată art. 318 C. proc. civ. (vechiul cod), art. 13 si art. 6.1 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, recomandări ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, privind verificarea proiectelor de lege, a legilor in vigoare si a practicilor administrative cu standardele impuse de Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, privind îmbunătăţirea recursurilor interne, cu privire la reexaminarea sau redeschiderea unor dosare la nivel naţional în urma hotărârilor Curţii Europene şi art. 2 și art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Prin precizările depuse contestatoarea arată că decizia atacată conţine erori materiale cu privire la stabilirea caracterului ilicit al faptei, reţinerea în decizia pronunţată în recurs a autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale, neregăsindu-se printre motivele de recurs, apărarea pârâtei nu a fost analizată din perspectiva faptului că biletul la ordin a fost emis fără protest, iar instanţa de recurs nu a făcut nicio referire cu privire la probele care au determinat certitudinea existenţei prejudiciului. De asemenea, contestatoarea arată că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivele de recurs privind dezlegarea unor probleme de drept, respectiv : critica recurentei privind posibilitatea/imposibilitatea executării silite a unui bilet la ordin care nu a fost prezentat la plată neavând astfel refuzul de plată menţionat pe verso, critica recurentei privind presupusa reţinere de către instanţa de apel a unui posibil prejudiciu dar nu cert, critica recurentei cu privire la faptul că instanţa anterioară nu ar fi luat în considerare apărările sale vizând nulitatea sau lipsa de obiect a contractelor de cesiune şi de factoring, critici ce trebuiau soluţionate înainte de trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât nu necesita administrarea de probe şi nu se repercutează asupra niciunui argument al soluţiei de casare.
În motivarea contestaţiei în anulare, contestatoarea mai susţine în dezvoltarea motivelor contestaţiei în anulare depuse la data de 6 iunie 2014 - filele 8 10 dosarul contestaţiei în anulare - că hotărârea contestată conţine numeroase erori materiale, ce se regăsesc în soluţionarea ambelor recursuri, dar cu precădere în soluţionarea recursului băncii B.R.D. - G.S.G., respectiv:
Instanţa de recurs a omis sa cerceteze mai multe motive de recurs ale recurentei B.R.D., care priveau dezlegarea unor probleme de drept si care trebuiau soluţionate de instanţa de recurs înainte de a trimite cauza spre rejudecare; a fost astfel încălcat la un proces echitabil prevăzut de art. 6.1 al Convenţiei C.E.D.O.
În motivarea ambelor recursuri instanţa s-a pronunţat pe anumite aspecte fără a cerceta apărările (ale contestatoarei - recurente SC G.G. SA) şi fără a arăta motivele pentru care aceste apărări au fost înlăturate.
În soluţionarea recursului său nu s-a ţinut cont de jurisprudenţa aceleiaşi secţii a Îaltei Curții de Casație și Justiție, (invocata în susţinerea primului motiv de recurs), fapt ce era obligatoriu prin prisma dreptului Convenţiei C.E.D.O. (cauza Bejan c. României).
În soluţionarea recursului B.R.D. - G.S.G., instanţa de recurs a cercetat şi a criticat, care nu se regăsesc printre criticile recurentei B.R.D. - G.S.G. ; fiind astfel încălcate dispoziţiile C. proc. civ. la judecarea recursului, fiind încălcat dreptul său la un proces echitabil prevăzut de art. 6.1 al Convenţiei C.E.D.O.
Contestatoarea a depus la termenul de azi, un înscris intitulat dezvoltarea motivelor contestaţiei în anulare, potrivit cărora a arătat următoarele, în esenţă, că:
Critici privind recursul pârâtei în sensul că instanţa de recurs a reţinut cinci considerente pornind de la premise eronate, greşite contrazise de actele procedurale formale din dosar, în opinia contestatoarei greşeli materiale, pe care le enunţă pe larg şi le combate în considerarea greşelii materiale în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. fără ale mai menţiona şi detalia.
În continuare, contestatoarea susţine că instanţa de recurs a pronunţat o decizie prin omisiunea din greşeală a cercetării unui motiv de recurs, în considerarea dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
În argumentarea acestui motiv al contestaţiei în anulare, contestatoarea expune pe larg argumentele formulată în susţinerea acesteia, reluând fiecare motiv de recurs cu menţionarea expresă că instanţa anterioară a omis să se pronunţe asupra apărărilor sale şi nu a cercetat criticile aduse în recurs, respectiv : modul de soluţionare a noţiunii de „ prima zi de înfăţişare „, omisiunea soluţionării excepţiilor necompetenţei şi a autorităţii de lucru judecat, al doilea motiv de recurs privitor la cererea din rejudecare, în opinia contestatoarei, instanţa de recurs a săvârşit o greşeală materială în sensul textului de lege invocat ca temei de drept al prezentei contestaţii în anulare. Sub acest din urmă aspect, contestatoarea arată că cererea modificatoare viza doar modificarea calităţii procesuale a B.N.R. -ului, dar precizatoare întrucât a modificarea câtimea cererii principale(rata inflaţiei); instanţa de recurs nu a răspuns acestui argument esenţial, aşa încât a fost omisă cercetarea efectivă a motivului de recurs, invocă jurisprudenţă în materie.
Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, contestatoarea conchide că nu a fost analizat, neluându-se în considerare precizarea câtimii, rectificarea, aşa încât hotărâre pronunţată şi sub acest aspect printr-o greşeală materială, în opinia contestatoarei.
Contestatoarea mai critică soluţia din apel din perspectiva dreptului C.E.D.O. şi a jurisprudenţei Curţii de la Strassbourg cu privire la ambele recursuri, reluând criticile fiecărei recurente raportat la art. 13 din C.E.D.O. dreptul la un recurs efectiv; această cale, în opinia contestatoarei, deşi nu este prevăzut de legislaţie internă română, în temeiul art. 11 şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României face parte din dreptul intern, aplicându-se cu prioritate faţă de legea naţională.
Intimata a depus întâmpinare prin care în principal a invocat excepţia tardivităţii dezvoltării motivelor contestaţiei în anulare că nu a fost depuse în 15 zile de la data promovării acestei căi de atac, excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile legale ale contestaţiei în anulare, iar în subsidiar respingerea ca neîntemeiată.
Înalta Curte urmează să respingă excepţia tardivităţii precizărilor/dezvoltării motivelor contestaţiei în anulare, întrucât, legiuitorul nu a înţeles să prevadă un termen limită pentru depunerea motivelor contestaţiei în anulare, sau precizări/completări ceea ce nu poate atrage nicio sancţiune, neprevedere firească în această cale de atac, care prin însăşi natura sa este de retractare şi nu poate fi invocată decât strict în limitele dispoziţiilor art. 317 şi art. 318 C. proc. civ.
Nici excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, nefiind îndeplinite condiţiile legale ale contestaţiei în anulare nu este fondată, întrucât faptul că motivele contestaţiei vizează alte împrejurări decât textele de lege incidente, nu poate atrage inadmisibilitatea acestei căi de atac, în considerarea respectării dreptului la apărare şi neîngrădirea accesului liber la justiţie a părţilor.
Analizând criticile formulate de contestatoare în raport de calea de atac exercitată din perspectiva textului de lege evocat, Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:
În sensul textului art. 318 C. proc. civ., invocat de contestator „greşeala materială" înseamnă greşeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă darea unei soluţii greşită. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.
Legea are în vedere greşelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate. în această categorie intră greşelile comise prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului cauzei. Prin urmare, greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare, sunt greşeli de fapt, şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale.
Textul de lege se referă la greşeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca netimbrat (sau insuficient timbrat) ori făcut de o persoană fără calitate şi alte situaţii asemănătoare, deşi la dosar se găsesc dovezi din care se învederează că a fost depus în termen sau că a fost legal timbrat ori formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara, pentru verificarea acestor situaţii nefiind necesară reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor.
Pentru ca o contestaţie în anulare să poată fi admisă în temeiul textului de lege invocat trebuie îndeplinite următoarele condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare, această omisiune să se fi produs din greşeală. în cazul în care instanţa de recurs a analizat, într-adevăr, doar un motiv de casare, pe care l-a găsit nefondat şi a arătat, motivându-şi soluţia de ce nu pot fi analizate şi celelalte, neanalizarea tuturor motivelor invocate de recurentă nu se datorează unei omisiuni săvârşite din greşeală de instanţă, ci a avut un caracter deliberat, iar motivele pentru care instanţa de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare, care este o cale extraordinară de atac, de retractare, este deschisă exclusiv pentru situaţiile de la art. 317 C. proc. civ. (necompetenţă sau vicii vizând procedura citării şi art. 318 C. proc. civ. greşeală materială sau nepronunţarea asupra unui motiv de recurs), iar nu pentru greşita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de are a hotărârii, posibilă doar în recurs, şi nu în contestaţia în anulare.
De reamintit că pentru verificarea acestor greşeli nu este necesară o reexaminare a fondului sau reaprecierea probelor, greşeala trebuie săvârşită de instanţa de recurs, nefiind admisibilă dacă înaintea instanţei de recurs au fost invocate greşeli materiale săvârşite de o altă instanţă; greşeala materială trebuie să fie evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecăţii, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante. De asemenea, contestaţia în anulare nu poate fi primită atunci când se invocă stabilirea eronată a situaţiei de fapt.
În urma aprecierii probelor sau a interpretărilor, nefiind greşeli de judecată în sensul dispoziţiilor în contestaţia în anulare.
Cu privire la pretinsele greşeli materiale şi/sau omisiuni ale contestaţiei în anulare, după cum lesne se poate observa, din lecturarea motivelor contestaţiei în anulare - astfel cum a u fost depuse succesiv la 6 iunie 2014 şi ulterior la termenul de azi - contestatoarea este nemulţumită de soluţia dată în recurs, aceasta nu face decât să examineze pricina din perspectiva recursului declarat, precum şi a recursului declarat de pârâtă, reluând punctual toate motivele de recurs formulate de contestatoare în recurs, precum şi a părţii adverse, a pârâtei, nefiind necesar indicarea expresă a acestora.
De asemenea, nici celelalte motive ale contestaţiei în anulare nu sunt întemeiate, întrucât, acesta se referă la din perspectiva căii de atac exercitată în condiţiile cerute de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., ceea ce conduce la concluzia că susţinerile contestatoarei sunt simple afirmaţii fără un suport logico-juridic şi fundamentat pe omisiunile presupuse ale instanţei.
De altfel, aşa cum rezultă din considerentele deciziei a cărei anulare se cere, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a analizat toate criticile formulate de părţi, inclusiv apărările acestora raportat la înscrisurile şi probele administrate în cauză, astfel că decizia recurată este motivată în fapt şi în drept în lumina dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Fără a se mai relua criticile contestatoarei cu privire la omisiunile şi pretinsele greşeli materiale ale instanţei de recurs, nu pot constitui omisiuni/ sau greşeli materiale în sensul dispoziţiilor legale invocate, întrucât aşa cum lesne se poate observa, acestea constituie de fapt greşeli de judecată şi nemulţumirea contestatoarei în dezlegarea problemei dedusă prezentei judecăţi. Mai mult, contestatoarea, în susţinerea contestaţiei în anulare, nu numai că face referiri cu privire la judecata pe fond a pricinii, dar antamează şi situaţia de fapt care, în prezenta cale de atac, nu poate fi invocată. Prin urmare, fără a le mai enumera reproşurile aduse deciziei instanţei de recurs invocate de contestatoare, Înalta Curte apreciază că motivele invocate nu atrage incidenţa dispoziţiilor legale evocate.
Or, în cauza de faţă, instanţa de recurs a analizat toate motivele de recurs invocate de recurenţi şi toate criticile formulate în susţinerea acestora, neputând fi reţinută nici o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, garantat de dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, cu respectarea dispoziţiilor art. 13 din C.E.D.O.
Jurisprudenţa C.E.D.O., noţiunea de proces echitabil presupune că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi, în mod real, problemele enunţate care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
După cum se ştie, această cale de atac nu are caracter devolutiv, în cadrul contestaţiei în anulare nu se judecă acţiunea ca atare şi nu se examinează temeinicia susţinerilor părţilor cu privire la drepturile lor subiective deduse judecăţii, ci se verifică dacă judecata a avut loc cu respectarea normelor procedurale privind competenţa şi a celor referitoare la citarea părţilor - în cazul contestaţiei în anulare obişnuite precum şi dacă judecata recursului este rezultatul unei greşeli materiale sau dacă instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare - în cazul contestaţiei în anulare speciale.
Surprinzătoare este şi afirmaţia contestatoarei cu referire la faptul că instanţele de casare analizează numai unul din motivele invocate, ca ulterior să dispună în rejudecare analizarea celorlalte motive, când, opinează contestatoarea, instanţa de judecată prin această modalitate de judecare nu face decât să refuze cercetarea celorlalte motive invocate.
Astfel, într-o asemenea ipoteză, instanţa de control judiciar are în vedere respectarea dreptului la apărare a părţilor implicate în proces, în sensul neprejudicierii acestora de vreun grad de jurisdicţie şi pentru asigurarea unei bune administrare a actului de justiţie.
Referitor la criticile contestatoarei privind recursul pârâtei, de asemenea, urmează să fie respinse ca nefondate, întrucât acestea nu pot fi invocate de contestatoare, pe de o parte, iar pe de altă parte acestea nu constituie decât critici aduse asupra modului cum au fost soluţionate recursurile.
În consecinţă Înalta Curte constată că motivele invocate de contestatoare nu deschid calea contestaţiei în anulare potrivit considerentelor anterior arătate, motiv pentru care respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii motivării contestaţiei în anulare invocată de intimata B.R.D. - SC G.S.G. SA Bucureşti.
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC G.G. SRL Bucureşti împotriva Deciziei nr. 921 din 11 martie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 23092/3/2007, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2665/2014. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2691/2013. Civil. Evacuare. Contestaţie în... → |
|---|
