ICCJ. Decizia nr. 2683/2014. Civil. Nulitate act juridic. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A ll-A CIVILĂ
Decizia nr. 2683/2014
Dosar nr. 1989/1/2014
Şedinţa publică de la 24 septembrie 2014
Deliberând asupra contestaţiei în anulare de faţă, din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin Decizia nr. 3757 din 6 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 5902/111/2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, cu opinie majoritară au fost respinse cererea de anulare a recursului declarat de pârâtele SC E.D. SRL şi SC R.D. SA, formulată de intimatul reclamant M.I., pentru lipsa calităţii de reprezentant a persoanelor semnatare ale cererii de recurs, precum şi excepţiile privind autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat invocată de intimatul reclamant M.I.
A fost respinsă cererea de renunţare la judecata recursului, formulată de SC T.G.I.E. SRL, prin reprezentant M.I.
Prin aceeaşi decizie au fost admise recursurile declarate de pârâtele SC E.D. SRL, SC R.D. SA şi SC T.V.G.I.E. SRL şi de intervenientul M.V. împotriva Deciziei nr. 17 din 13 martie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia a ll-a civilă, maritimă şi fluvială, şi în consecinţă a fost casată decizia recurata cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
S-a reţinut că în cauză nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat, ca prezumţie legală absolută şi irefragabilă, nefiind întrunite cumulativ condiţiile triplei identităţi, în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei, în condiţiile în care într-o serie de litigii în care au figurat aceleaşi părţi, cu obiecte diferite, instanţele au pronunţat hotărâri contradictorii, recunoscând calitatea de reprezentant când intimatului, când intervenientului.
În plus, excepţia autorităţii de lucru judecat, fiind o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, în strânsă legătură cu pretenţia concretă dedusă judecăţii, poate fi raportată numai la fondul cauzei, respectiv la hotărârile prin care instanţa s-a pronunţat asupra fondului, iar nu pe cale de excepţie.
Pe de altă parte, nu poate fi reţinută puterea de lucru judecat, în contextul în care, la momentul pronunţării hotărârilor anterioare invocate de intimat, instanţele au avut în vedere situaţiile de fapt de la momentul pronunţării.
Faţă de aceste considerente, instanţa de recurs a statuat cu privire la stabilirea calităţii de reprezentant legal al SC T.G.I.E. SRL, pornind de la analizarea textelor legale incidente în cauză şi de la prevederile actului constitutiv al societăţii.
Conform art. 75-76 din Legea nr. 31/1990, dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, cu excepţia cazului în care, în actul constitutiv există stipulaţie contrară.
În statutul societăţii, în forma modificată prin actul adiţional din anul 1992 (art. 18 alin. (2)), prin voinţa comună a asociaţilor, dreptul de reprezentare a fost conferit doar aceluia dintre administratori, care îndeplinea funcţia de director general şi, numai în lipsa acestuia, de către celălalt director.
Aceste prevederi au valoarea unei stipulaţii contrare celor din textele de lege evocate anterior, ceea ce înseamnă că regula conţinută de acestea nu este aplicabilă şi că dreptul de a reprezenta societatea aparţine directorului general.
Pentru aceleaşi considerente şi, având în vedere disputa dintre administratori, care îşi arogă reciproc calitatea de unic reprezentant legal al societăţii, situaţie de natură a aduce în discuţie legitimitatea interesului, instanţa a respins şi cererea de renunţare la judecata recursului declarat de SC T.G.I.E. SRL, prin administrator V.M., cerere formulată de intimatul M.l.
Referitor la critica prin care se susţine omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra excepţiei calităţii procesuale active a lui Micula Ion în solicitarea nulităţii contractului de cesiune şi greşita apreciere a instanţei de apel, care a apreciat că nu poate fi reţinută incidenţa prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pentru că această excepţie a fost analizată de instanţa de apel este fondată.
Într-adevăr, intervenientul a invocat în fata instanţei de fond excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului M.l., iar prima instanţă - deşi a pus în discuţie excepţia, unind-o cu fondul - nici în considerente şi nici în dispozitiv nu face vorbire de aceasta.
Reţinerea instanţei de apel, care a confirmat această omisiune însă a considerat că o poate acoperi prin propria dezlegare dată excepţiei în faza procesuală a apelului nu este fundamentată juridic pentru că, pe de o parte, în condiţiile în care a constatat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiei deşi - conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. avea o asemenea obligaţie - sentinţa era lovită de nulitate şi, în atare situaţie, trebuia să dea incidenţă prevederilor art. 297 alin. (2), teza a II-a Cod proc. civ., în sensul trebuia să anuleze sentinţa şi să reţină cauza spre rejudecare.
Pe de altă parte, în condiţiile în care instanţa de apel a înţeles să se pronunţe asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, avea obligaţia de a o supune discuţiei părţilor cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare. Chiar în situaţia în care instanţa de apel ar fi înţeles rezolve excepţia, implicit, prin analizarea criticilor din apel, nu se poate reţine că recurentei i-au fost respectate drepturile procesuale anterior evocate decât în mod formal, iar nu efectiv.
Împotriva Deciziei nr. 3757 din 6 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 5902/111/2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, a formulat o cerere de revizuire revizuenţii M.I. şi SC T.V.G.I.E. SRL Oradea care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 5791/1/2013, care a fost anulată ca netimbrată prin Decizia nr. 2171 din 11 iunie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, în Dosarul nr. 5791/1/2013.
Împotriva aceleiaşi Decizii nr. 3757 din 6 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 5902/111/2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă - contestatorul M.l. a formulat contestaţie în anulare.
În motivarea contestaţiei în anulare, contestatorul a arătat, în esenţă, că decizia atacată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă şi că decizia atacată este rezultatul unei erori materiale în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.
1. Decizia atacată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competentă.
Referitor la primul motiv al contestaţiei în anulare, contestatorul susţine, în esenţă, că instanţa de recurs a procedat la reanalizarea şi reinterpretarea probelor, ceea ce demonstrează că Înalta Curte de Casație și Justiție şi-a încălcat competenţa materială funcţională fixată de lege prin norme imperative, fapt care atrage incidenţa în cauză a motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.
Esenţa motivului de contestaţie în anulare se referă la faptul că instanţa de recurs, si cu atât mai puţin Înalta Curte de Casație și Justiție, nu are competenta funcţională de a reinterpreta şi de a reaprecia probele administrate în dosar. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate argumenta de ce probele administrate la instanţele de fond ar trebui reinterpretate sau de ce aceste probe ar trebui interpretate invers decât cele ce rezultă din calificarea dată acestora de instanţele de fond, întrucât legea nu dă în competenţa sa materială funcţională astfel de atribuţii.
În sensul celor susţinute, contestatorul a invocat hotărâri, cităm:
Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 1892 din 13 mai 2003 statuează că: „Faţă de prevederile O.U.G. nr. 138/20001, cu modificările ulterioare, instanţele de recurs ordinar, în cadrul legal al competenţelor de aţribuţiune, numai pot cenzura hotărârile criticate în calea de atac cu care au fost învestite, pentru motivul de greşită interpretare a probelor şi de aprecierea eronată a situaţiei de fapt rezultată, decât cu riscul de a-si proroga nelegal competenţa funcţională."
Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 3154 din 24 martie 2006 statuează că, „în cazul competenţei materiale, intervine competenţa ftmcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei instanţe şi nu secţii sau complet de judecată. (...) Celelalte critici formulate în cauză vizează reaprecierea probelor, aspecte ce nu mai pot fi verificate de către instanţa de recurs în urma abrogării alin. (11) al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000."
De asemenea, contestatorul a invocat doctrina în sensul celor învederate, respectiv că s-a statuat că, "în cadrul competenţei materiale, trebuie distins între competenţa materială funcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor ce revin fiecărei categorii de instanţe, pe de o parte, iar pe de altă parte, competenţa materială procesuală, care se stabileşte în funcţie de obiectul, natura sau valoarea litigiului". Competenţa materială funcţională este aceea care determină şi precizează funcţia şi rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanţelor judecătoreşti, iar competenţa materială procesuală este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o anumită categorie de instanţe judecătoreşti.
A conchis contestatorul că: „ competenţa materială este reglementată de norme de ordine publică, deci are caracter absolut, astfel încât părţile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanţei."
Caracterul absolut al necompetenţei funcţionale a fost recunoscut şi prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 5149 din 9 septembrie 2004: „Competenţa materială funcţională (de atribuţiune) determinată, obiectiv, după natura litigiului ori după varii criterii subsidiare, este întotdeauna absolută."
În acelaşi context, contestatorul a arătat că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară se stabileşte competenţa competenţele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi care are funcţiuni principal diferite de cele exercitate de celelalte instanţe judecătoreşti".
De asemenea, sub acest aspect, contestatorul a invocat doctrina şi jurisprudenţa cu privire la competenţa materială funcţională prin care se stabileşte, în primul rând, ierarhia instanţelor judecătoreşti, în sensul delimitării organelor care desfăşoară jurisdicţia de fond de cele ce exercită controlul judiciar ordinar sau extraordinar. în al doilea rând, prin regulile de competenţă materială funcţională se determină care dintre instanţele judecătoreşti pot cumula judecata în fond cu judecata în apel sau recurs",
Faţă de argumentele expuse, este evident că Înaltei Curții de Casație și Justiție a pronunţat Decizia nr. 3757 din 06 noiembrie 2013 cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
2. Decizia atacată este rezultatul unor greşeli materiale.
Prin cel de-al doilea motiv al contestaţiei în anulare, contestatorul a susţinut că, dacă instanţa de recurs ar fi observat şi probele administrate de contestator, ar fi constatat că, în aceeaşi zi, 30 octombrie 2008, respectiv, 03 noiembrie 2008, la SC E.D. SA şi SC R.D. SA au fost adoptate hotărâri A.G.A. contrare celor invocate de recurenţi, hotărâri prin care au fost numiţi alţi administratori la societăţile respective.
Or, este evident că instanţa de recurs ar fi pronunţat o soluţie complet diferită dacă ar fi observat hotărârile A.G.A. contrare care au fost depuse la dosar, întrucât nu se poate ignora existenţa a 2 (două) hotărâri A.G.A. contrare la aceeaşi societate, în aceeaşi zi, cu privire la numirea unui consiliu de administraţie.
Mai mult, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 trebuie aplicat şi în favoarea contestatorului, întrucât hotărârea A.G.A. adoptată în aceeaşi zi a fost adusă la cunoştinţa recurenţilor, nu e anulată de instanţele de judecată, iar toţi acţionarii au cunoştinţă de ea.
În consecinţă, constatarea instanţei cu privire la opozabilitatea hotărârilor A.G.A. este rezultatul unei greşeli materiale, de vreme ce nu se poate concepe aplicarea acestei prevederi doar în privinţa hotărârii A.G.A. adoptate nelegal de recurenţii din prezenta cauză.
Aplicarea regulii impuse de art. 5 alin. (2) în această manieră demonstrează ignorarea totală a hotărârii A.G.A. adoptate de acţionarii reali ai societăţii, ceea ce justifică admiterea prezentei contestaţii în anulare.
Contestatorul a mai arătat, că instanţa de recurs nu a observat o serie de hotărâri irevocabile prin care s-a statuat că M.l., deţine calitatea de director general în baza actelor constitutive şi a actelor adiţionale la contractul de SC T.G.I.E. SRL , iar contractul de muncă a reprezentat doar o formă concretizare în domeniul dreptului muncii a voinţei asociaţilor exprimată prin actele constitutive ale societăţii.
În acest sens, contestatorul a precizat că a depus la dosarul cauzei, printre altele, sentinţa irevocabilă nr. 54/Com/2008 pronunţată de Tribunalul Bihor, Decizia nr. 290/R/ din 1 mai 2010 a Curţii de Apel Galaţi, Decizia nr. 716 din 20 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, toate aceste hotărâri fiind întemeiate pe actele constitutive ale SC T.G.I.E. SRL, iar nu pe un contract de muncă.
Această constatare a instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, deoarece fuseseră depuse la dosar nenumărate hotărâri A.G.A. şi procese-verbale ale şedinţelor A.G.A. în cuprinsul cărora fusese desemnat "director general" la SC T.G.I.E. SRL, dar instanţa nu a observat acest probatoriu.
Instanţa de recurs a reţinut la pag. 15, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, că "prima instanţă - deşi a pus în discuţie excepţia, unind-o cu fondul - nici în considerente, nici în dispozitiv nu face vorbire de aceasta". Această din urmă constatare este şi ea rezultatul unei greşeli materiale.
Astfel, la pag. 45 din sentinţa nr. 969/Com/2010, pronunţându-se asupra cererii de intervenţie formulată de recurentul M.V., Tribunalul Bihor a reţinut expres cu privire la lipsa calităţii procesuale active că "orice persoană interesată poate solicita constatarea nulităţii absolute a oricărui act juridic în care nu este parte".
Deosebita atenţie manifestată de instanţă exclusiv în privinţa argumentelor invocate de recurenţi este puţin surprinzătoare, mai ales că Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la casarea cu trimitere pe baza faptului că instanţa de apel a greşit când a analizat (ne)temeinicia excepţiei lipsei calităţii procesuale active, întrucât ar fi trebuit să anuleze, în prealabil, sentinţa atacată şi abia după aceea să procedeze la analiza excepţiei.
Faţă de argumentele învederate, contestatorul a solicitat admiterea contestaţiei formulate şi anularea Deciziei nr. 3915 din 13 noiembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 2342/111/2007*.
Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a temeiului de drept invocat, înalta Curte urmează a respinge contestaţia în anulare pentru considerentele ce urmează:
Contestaţia în anulare, cale extraordinară de atac de retractare, este deschisă exclusiv situaţiilor de la art. 317 C. proc. civ., - necompetenţă sau vicii vizând procedura citării - şi art. 318 C. proc. civ. - greşeala materială sau nepronunţarea asupra unui motiv de recurs - iar nu pentru pe fondul litigiului.
Desfiinţarea hotărârii judecătoreşti atacate prin acest mijloc procedural este posibilă însă numai în aceste condiţii, limitativ prevăzute de lege, care nu sunt incidente în speţă, hotărârea invocată de contestatoare neputând fi încadrată în niciuna din aceste două ipoteze.
1. Contestatorul susţine, în cadrul prezentei căi extraordinare de atac, faptul că instanţa de recurs a nesocotit dispoziţiile de ordine publică privitoare la competenţă, deoarece au fost soluţionate cu reapreciere probelor administrate în cauză şi aspecte ce ţin de judecata pe fond a pricinii. Or, prin reinterpretarea şi răstălmăcirea probelor concluziile instanţei de recurs sunt ilogice; sens în care contestatorul expune pe larg presupusele încălcări ale competenţei instanţei de recurs u referire la calitatea de direct a contestatorului în temeiul actelor constitutive a societăţii al T.G.I.E., etc.
Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.
Acest text se aplică în situaţia în care hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă absolută, deci a competenţei generale, a competenţei materiale şi a competenţei teritoriale exclusive, nicidecum a celor invocate de contestator, aşa cum s-a arătat mai sus.
Din examinarea motivelor invocate de contestator, după cum lesne se poate observa, contestatorul critică de fapt, considerentele deciziei pronunţate în recurs, ceea ce nu înseamnă că au fost încălcate normele de ordine publică ale competenţei.
Sub acest aspect, atât doctrina cât şi jurisprudenţa este constantă, astfel că pretinsa încălcare a competenţei în sensul dispoziţiilor legale evocate este o construcţie juridică inedită a contestatorului care nu îşi găseşte corespondenţă în speţa de faţă, tocmai datorită faptului că, această cale extraordinară de atac priveşte ipoteza în care hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă absolută, deci a competenţei generale, a competenţei materiale şi a competenţei teritoriale exclusive şi care nu au putut fi invocate în recurs.
Din examinarea motivelor invocate de contestator, după cum lesne se poate observa, contestatorul critică de fapt, considerentele deciziei pronunţate în recurs, sub aspectul reaprecierii probelor administrate în cauză şi cu privire la aspecte ce ţin de calitatea contestatorului în cauză, ceea ce nu înseamnă că au fost încălcate normele de ordine publică ale competenţei.
Or, temeiul juridic al contestaţiei în anulare invocat vizează încălcarea normelor de ordine publică ale competenţe, iar contestatorul nu face decât să critice din nou decizia a cărei anulare a cerut-o, invocând încălcarea ordinii publice. însă, din examinarea argumentelor formulate de contestator din perspectiva dispoziţiilor legale evocate, nu reprezintă o încălcare a normelor de ordine publică, ci critici aduse deciziei de recurs sub aspectul examinării acesteia, ceea ce nu poate echivala cu incidenţa textului de lege invocat de contestator.
2. Referitor la cel de-al doilea motiv al contestaţiei în anulare, de asemenea, înalta Curte îl apreciază ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În sensul textului art. 318 C. proc. civ., invocat de contestator „greşeala materială" înseamnă greşeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă darea unei soluţii greşită. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.
Legea are în vedere greşelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate. în această categorie intră greşelile comise prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului cauzei. Prin urmare, greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare, sunt greşeli de fapt, şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale.
Textul de lege se referă la greşeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca netimbrat (sau insuficient timbrat) ori făcut de o persoană fără calitate şi alte situaţii asemănătoare, deşi la dosar se găsesc dovezi din care se învederează că a fost depus în termen sau că a fost legal timbrat ori formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara, pentru verificarea acestor situaţii nefiind necesară reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor.
Pentru ca o contestaţie în anulare să poată fi admisă în temeiul textului de lege invocat trebuie îndeplinite următoarele condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare, această omisiune să se fi produs din greşeală. în cazul în care instanţa de recurs a analizat, într-adevăr, doar un motiv de casare, pe care l-a găsit nefondat şi a arătat, motivându-şi soluţia de ce nu pot fi analizate şi celelalte, neanalizarea tuturor motivelor invocate de recurentă nu se datorează unei omisiuni săvârşite din greşeală de instanţă, ci a avut un caracter deliberat, iar motivele pentru care instanţa de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare, care este o cale extraordinară de atac, de retractare, este deschisă exclusiv pentru situaţiile de la art. 317 C. proc. civ. ( necompetenţă sau vicii vizând procedura citării şi art. 318 C. proc. civ. greşeală materială sau nepronunţarea asupra unui motiv de recurs), iar nu pentru greşita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de are a hotărârii, posibilă doar în recurs, şi nu în contestaţia în anulare.
De reamintit că pentru verificarea acestor greşeli nu este necesară o reexaminare a fondului sau reaprecierea probelor, greşeala trebuie săvârşită de instanţa de recurs, nefiind admisibilă dacă înaintea instanţei de recurs au fost invocate greşeli materiale săvârşite de o altă instanţă; greşeala materială trebuie să fie evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecăţii, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante. De asemenea, contestaţia în anulare nu poate fi primită atunci când se invocă stabilirea eronată a situaţiei de fapt, în urma aprecierii probelor sau a interpretărilor, nefiind greşeli de judecată în sensul dispoziţiilor în contestaţia în anulare.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează să înlăture şi celelalte critici ale contestatorului cu privire la neobservarea înscrisurilor depuse la dosar, care se referă la fondul pricinii, precum şi cele vizând neobservarea hotărârilor invocate de contestator, care reprezintă aspecte ce ţin de judecata pe fond a cauzei şi nu de erori materiale în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.I. împotriva Deciziei nr. 3757 din 6 noiembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, în Dosarul nr. 5902/111/2008.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2682/2014. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2684/2014. Civil. Grăniţuire. Contestaţie... → |
|---|
