ICCJ. Decizia nr. 271/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 271/2014
Dosar nr. 5254/85/2012
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2014
Prin cererea promovată sub nr. 5254 din 3 iulie 2012 la Tribunalul Sibiu, reclamanţii B.M., R.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A., D.P., C.N., P.V. au cerut, în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Apărării Naţionale, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi D.A., despăgubiri pentru daunele morale aduse prin privarea de libertate şi afectarea sănătăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 140/2013 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, au fost respinse excepţiile netimbrării cererii, inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Finanţelor Publice, invocate de intimaţi. A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi respinsă acţiunea promovată de reclamanţii B.M., R.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A., D.P., C.N., P.V., în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Apărării Naţionale, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi D.A.
Excepţia netimbrării cererii a fost găsită nefondată şi a fost respinsă, întemeiat pe prevederile art. 15 lit. g) din Legea nr. 146/1997, faţă de caracterul cererii.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii, fiind găsită nefondată, a fost respinsă pentru următoarele considerente:
Cererea de chemare în judecată este actul de învestire a instanţei, prin care se conturează cadrul litigios, formal al procesului civil, prin care se exercită accesul la justiţie şi dreptul la acţiune, cerere care poate da naştere la drepturi şi obligaţii pentru mai multe persoane sau organe, în afară de autorului actului.
S copul procesului civil este de a da o soluţie asupra raportului de drept material dedus judecăţii, asupra fondului cauzei. Premisele lui sunt recunoaşterea accesului liber la justiţie, existenţa dreptului la acţiune, exercitarea dreptului de acces la justiţie şi a dreptului la acţiune, pentru declanşarea procesului ca şi crearea unui cadru procesual (formal) care se asigure respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor şi o bună administrare a justiţiei. Accesul liber la justiţie este un drept fundamental, necondiţionat de a avea un drept subiectiv sau un interes legitim, condiţionat doar de existenţa capacităţii de folosinţă. Structura procesului include etapele acestuia: procedură, admisibilitate, fundament, care conduc spre finalitatea lui.
Orice cerere adresată instanţei generează un proces şi o analiză din partea unei instanţe, însă nu fiecare cerere poate naşte un proces viabil. I nsuccesul reclamantului poate avea drept cauză: neregularitatea cadrului formal al judecăţii, lipsa dreptului la acţiune sau netemeinicia pretenţiei (fondul dreptului). Constatarea lipsei dreptului la acţiune se reflectă asupra soluţiei pronunţată de instanţă, stabilind inadmisibilitatea acţiunii, care impune soluţionarea litigiului înainte de verificarea temeiurilor de fond.
În prezenta cauză, fără a intra în fondul litigiului, se încearcă valorificarea unui drept, pretins a fi fost încălcat şi un interes, pretins a fi legitim. Condiţiile existenţei unui drept încălcat şi al unui interes legitim valorificate de parte sunt îndeplinite, ca şi existenţa căii procedurale deschisă părţii interesate, adică acţiunea de faţă. S-a constatat, de asemenea, că textele juridice invocate în susţinerea excepţiei nu interzic sau limitează accesul părţii interesate la actul de judecată, astfel că s-a constatat admisibilitatea formală a prezentei acţiuni.
Excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Finanţelor Publice vădindu-se nefondată, a fost respinsă pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3 pct. 37 din H.G. nr. 447/1997 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor, acesta reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în fata organelor de justiţie. Prevederile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei şi Finanţelor arată că Ministerul Finanţelor Publice reprezintă Statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa organelor de justiţie, precum şi în alte situaţii în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice civile, numai dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.
Analizând lucrările dosarului, instanţa a constatat că izvorul pretenţiilor reclamanţilor îl constituie cercetările penale ce au avut finalitatea prejudiciabilă. În acţiunea având ca scop repararea pagubei produse din cauze penale, persoana îndreptăţită poate chema în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentarea statului fiind dată şi de dispoziţiile legii speciale care reglementează, în speţă, cercetarea şi judecarea proceselor penale, a C. proc. pen. În termenii art. 52 din Constituţie se reglementează dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică a obţine repararea prejudiciului cauzat, Statul răspunzând patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în condiţiile stabilite prin lege. Reprezentarea în proces de către Ministerul Finanţelor Publice este dată prin lege nu numai de îndeplinirea condiţiilor cerute de art. 504 şi art. 506 alin. (3) C. proc. pen., ci şi pentru orice alte pagube cauzate în procesul penal.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, considerată fondată, a fost admisă, cu consecinţa respingerii acţiunii, pentru următoarele considerente:
Situaţia de referinţă, care a determinat producerea prejudiciului moral şi fizic al reclamanţilor, a culminat cu perioada de după 21 decembrie 1989, dată de la care au decurs cercetările necesare aflării persoanelor responsabile de acesta. Data de referinţă invocată de intimat este 2 septembrie 1998, trimiterea în judecată a intimatului, persoană fizică, dată de la care nu se mai putea invoca necunoaşterea persoanei vinovate. De la această dată, însă, reclamanţii au rămas în pasivitate, mai mult decât termenul legal de prescripţie.
Prin Decretul nr. 31/1954, prin art. 54-art. 56 (abrogat la 1 octombrie 2011), dispoziţii preluate şi de noul C. civ. în art. 2500-art. 2544, se dispune că repararea nepatrimonială a unei daune morale este imprescriptibilă extinctiv şi este prescriptibilă în termenul general de prescripţie acţiunea în repararea patrimonială a unei daune morale, aceasta fiind o acţiune prin care se valorifică un drept de creanţă, o acţiune patrimonială şi personală şi care este prescriptibilă extinctiv (în termenul de 3 ani prescris de art. 2515 noul C. civ.). Ca urmare, acţiunea de faţă, fiind personală şi patrimonială, este supusă prescripţiei de 3 ani, termen care a fost cu mult depăşit, raportat la data de 2 septembrie 1998, arătată mai sus, astfel, s-a considerat că dreptul reclamanţilor s-a prescris şi, deci, nu mai poate fi valorificat pe această cale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, solicitând anularea în parte a sentinţei, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi trimiterea cauzei pentru rejudecare instanţei de fond. Au considerat că instanţa de fond a soluţionat nelegal excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
În motivarea apelului, reclamanţii au susţinut că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că termenul de prescripţie pentru acţiune începe să curgă de la 2 septembrie 1998, dată la care intimatul D.N. a fost trimis în judecată. Instanţa a susţinut că reclamanţii trebuiau să promoveze acţiunea pentru că cunoşteau persoana vinovată şi întinderea prejudiciului, însă au preferat să rămână în pasivitate.
Apelanţii au arătat că nu au stat în pasivitate, pentru că au fost părţi vătămate în dosarul penal în care a început urmărirea penală împotriva intimatului D.A. Dacă învinuitul era trimis în judecată, instanţa penală soluţiona şi latura civilă a cauzei. Întrucât în dosarul penal despre care se face vorbire, format pentru infracţiunea de lipsire de libertate a intervenit prescripţia în ceea ce-l priveşte pe învinuitul-intimat în procesul de faţă, s-a pronunţat rezoluţia din 1 martie 2010 prin care s-a dispus încetarea procesului penal. Împotriva acestei rezoluţii s-a formulat plângere care a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 17 din 10 mai 2011. De la această dată, reclamanţii au apreciat că aveau deschisă calea unei acţiuni civile pentru recuperarea prejudiciului suferit.
În mod greşit a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune de către instanţă, pentru că în alte 4 dosare în care reclamanţi sunt alte părţi vătămate din Dosar nr. 200/P/2007, a fost respinsă excepţia prescripţiei şi s-a trecut la administrarea de probe. Din motivarea instanţelor rezultă că dreptul la acţiune curge de la data la care cel păgubit cunoştea sau trebuia să cunoască pe cel care i-a cauzat prejudiciu. Din 1990 până în 2011 s-a încercat descoperirea persoanelor care sunt vinovate de infracţiunile săvârşite în timpul revoluţiei, însă dintre cei cercetaţi nici unul nu a fost găsit vinovat pentru lipsirea de libertate în mod ilegal până au început cercetările împotriva lui D.A. Acestuia i s-a reţinut culpa, dar a intervenit prescripţia răspunderii penale. Rezoluţia prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lipsire de libertate date în Dosar penal nr. 200/P/2007 în data de 1 martie 2010 a rămas definitivă prin sentinţa penală nr. 17 din 10 mai 2011.
Reclamanţii sunt persoane împotriva cărora s-a luat măsura reţinerii abuzive, a deţinerii lor în condiţii inumane, sunt traumatizaţi ca urmare a acelor momente, şi nu au nici o culpă în faptul că până în prezent nu au fost găsiţi vinovaţi pentru măsurile abuzive luate în timpul revoluţiei.
Prin întâmpinarea depusă intimatul D.A., a arătat că în sentinţa 140/2013 Tribunalul Sibiu s-au avut în vedere şi alte acte judiciare ulterioare rezoluţiei 200/P/2007. În esenţă, faţă de mai multe aspecte reţinute în rechizitoriu, s-a constatat că tragerea la răspundere penală a învinuitului col. D.A. pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., nu mai putea face obiectul urmăririi penale. Nu s-a reţinut în sarcina intimatului săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate, cum se susţine cu rea credinţă în apel.
Prin întâmpinarea depusă, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu a solicitat respingerea apelului şi menţinerea sentinţei, cu consecinţa respingerii acţiunii ca tardiv formulată, nedovedită, netemeinică şi nelegală. S-a susţinut că în mod corect s-a reţinut prescripţia dreptului la acţiune a reclamanţilor faţă de data la care s-a produs vătămarea corporală şi morală invocată de reclamanţi, luna decembrie 1989. De atunci până la înregistrarea prezentei acţiuni, s-a împlinit termenul de 3 ani prevăzut de art. 1 şi 3 din Decretul 167/1958, astfel că acţiunea este prescrisă.
A depus întâmpinare şi Ministerul Apărării Naţionale, prin care a solicitat respingerea apelului şi menţinerea hotărârii primei instanţe ca legală şi temeinică, apreciind că termenul de prescripţie de 3 ani a fost depăşit raportat la data trimiterii în judecată a intimatului pârât D.A., 2 septembrie 1998. A apreciat că decizia nr. 10211 din 17 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a reţinut că nici în prezent nu au fost descoperite persoanele vinovate de prejudiciul din timpul evenimentelor din decembrie 1989 ceea ce împiedică curgerea termenului de prescripţie, nu are relevanţă în soluţionarea prezentei cauze atâta timp cât reclamanţii au indicat ca vinovat de prejudiciile aduse ca urmare a reţinerii lor în incinta unităţii militare Sibiu în timpul evenimentelor din decembrie 1989 este D.A. Reclamanţii nu au menţionat dacă s-au constituit părţi civile în procesul penal, căci în acest caz nu are nici un efect asupra prescripţiei dreptul la acţiune civilă.
Prin decizia civilă nr. 34 din 11 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamanţii B.M., R.I., B.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A., D.P., C.I., P.V. împotriva sentinţei civile 140/2013 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă.
A anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea fondului cauzei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Acţiunea în răspundere delictuală promovată de reclamanţi este una patrimonială, astfel că potrivit art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză raportat la data producerii faptei ilicite, este o acţiune prescriptibilă în termen de 3 ani.
Termenul de prescripţie începe să curgă, potrivit art. 8 din acelaşi decret, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Având în vedere valorile nepatrimoniale lezate prin fapta ilicită, se constată că paguba a fost cunoscută de reclamanţi de la data producerii faptei.
În schimb, în ce priveşte cea de-a doua cerinţă impusă de art. 8, aceea ca cel vătămat să-l cunoască pe făptuitor, această condiţie nu este realizată în cauză pentru a începe să curgă termenul de prescripţie. Astfel, se constată că după evenimentele din decembrie 1989, când au avut loc faptele prejudiciabile, s-a demarat cercetarea penală pentru identificarea persoanelor care se fac vinovate de aceste fapte. În cursul anchetei penale, prin rezoluţia din 1 martie 2010 dată în Dosar nr. 200/P/2007 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia parchetelor militare, menţinută prin sentinţa nr. 17/2011 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta de lipsire de libertate, astfel că ancheta penală nu s-a finalizat cu identificarea persoanelor vinovate de săvârşirea acestei fapte.
Faţă de cele ce preced, se constată că nu sunt întrunite cerinţele legale pentru a interveni prescripţia dreptului material la acţiune, astfel că în mod greşit prima instanţă a admis această excepţie.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Ministerul Apărării Naţionale, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs, s-a susţinut că în mod nelegal instanţa a reţinut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune este momentul pronunţării sentinţei penale nr. 17 din 10 mai 2011.
Reclamanţii au cunoscut persoana vinovată de faptele prejudiciabile în momentul în care pârâtul D.A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 59/P/1998.
Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu este necesară stabilirea prin hotărâre penală definitivă a vinovăţiei făptuitorului, fiind suficient ca persoana prejudiciată să-l cunoască.
Chiar dacă dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen. stabilesc că hotărârea penală are autoritate de lucru judecat, în faţa instanţei civile, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, aceasta nu are relevanţă asupra datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie al răspunderii civile.
De asemenea, nu au relevanţă dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen., privind suspendarea judecării în faţa instanţei civile a acţiunii pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune, până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
În astfel de situaţii se suspendă judecata acţiunii, care a fost introdusă în termen, şi nu termenul pentru introducerea acţiunii.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei şi respingerea apelului, cu motivarea că în mod legal a reţinut prima instanţă că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care a încetat acţiunea ilicită.
Pârâtul D.A. a depus întâmpinare, solicitând admiterea recursului, conform motivelor formulate de către recurent.
A susţinut pârâtul că în cauză nu s-a făcut dovada vreunei fapte penale sau activităţi ilicite, care să constituie izvorul antrenării răspunderii delictuale, a vinovăţiei vreunei persoane, etc.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”.
Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate să curgă: 1) fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea; 2) fie momentul obiectiv, judecătoreşte determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.
Art. 8 alin. (1) se referă la „cel care răspunde” de pagubă, iar nu la cel care a cauzat-o, pentru a acoperi atât răspunderea civilă pentru fapta proprie, cât şi răspunderea civilă pentru fapta altuia.
Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripției de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul obiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Este adevărat că a existat un moment obiectiv al cunoaşterii celui posibil răspunzător de cauzarea pretinsei faptei ilicite (lipsire de libertate) prin întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată a pârâtului D.A., însă acest moment a devenit lipsit de relevanţă, întrucât, prin rezoluţia din 1 martie 2010, dată în Dosarul nr. 200/P/2007, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, menţinută prin sentinţa penală nr. 17/2011, s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta de lipsire de libertate, nestatuându-se asupra existenţei faptei şi vinovăţiei pârâtului.
Curtea Europeană a statut că nesoluţionarea acţiunii civile în cazul prescripţiei răspunderii penale reprezintă o limitare a accesului efectiv la o instanţă, indiferent de posibilitatea reclamantului de a introduce sau nu o acţiune civilă separată.
În consecinţă, în mod legal, a statuat instanţa de apel că, în raport de sentinţa penală nr. 17/2011, prin care s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale pentru fapta de lipsire de libertate, invocată ca faptă ilicită în antrenarea răspunderii civile delictuale, termenul de prescripţie al dreptului la acţiune nu s-a împlinit.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.
În ceea ce priveşte cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de intimaţii-reclamanţi, aceasta va fi respinsă, întrucât, numai după soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii, se poate şti care este partea care datorează celeilalte cheltuieli de judecată, ca fiind partea căzută în pretenţii, în sensul art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale împotriva deciziei nr. 34 din 11 aprilie 2013 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimaţii-reclamanţi B.M., R.I., B.I., P.E., M.D., N.E., K.A., D.P., C.I. şi P.V.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 269/2014. Civil. Acordare de compensatii... | ICCJ. Decizia nr. 312/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
