ICCJ. Decizia nr. 2773/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2773/2014
Dosar nr. 730/105/2011
Şedinţa publică din 17 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe roiul Tribunalului Prahova, sub nr. 730/105 din 07 februarie 2011, contestatorul M.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin SC C.N.A.D.N.R. SA, a formulat contestaţie împotriva Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor din 27 aprilie 2010, cât şi împotriva proceselor verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 22 aprilie 2010 şi a solicitat acordarea cu titlu de despăgubire a sumei de 45.360 lei (echivalentul a 10.800 euro - 50 euro/mp) pentru terenul în suprafaţă de 216 mp expropriat, proprietatea sa, situat în Com. Bărcăneşti, sat. Bărcăneşti tarlaua 37, jud. Prahova; să fie despăgubit, în temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi pentru suprafaţa de teren rămasă neexpropriată întrucât nu mai are acces la acest teren; excluderea din hotărârile de expropriere a numitei C.E., cu modificarea numelui expropriatului din C.E. în M.N.
În motivarea cererii, contestatorul a arătat că prin hotărârile contestate s-a dispus exproprierea terenului proprietatea sa, în suprafaţă de 216 mp, situat în Com. Bărcăneşti, sat. Bărcăneşti tarlaua 37, jud. Prahova şi s-au stabilit despăgubiri, în cuantum de 3.301 lei, echivalentul a 825 euro, rămânând o suprafaţă de cea. 300 mp neexpropriată, la care nu mai are drum de acces şi nu o mai poate folosi.
A arătat reclamantul că despăgubirea stabilită este derizorie, la emiterea sa nu s-au avut în vedere dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, situaţia reală de fapt, dar şi dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 255/2010, întrucât nu s-a verificat cine era proprietarul terenului expropriat emiţându-se eronat hotărârea de expropriere pe numele iui C.E.
După administrarea probatortilor, Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 104 din 13 ianuarie 2014, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de pârâtul Statul Român prin SC C.N.A.D.N.R. SA, prin întâmpinare, ca neîntemeiată şi a luat act ca pârâtul nu mai susţine excepţia tardivităţii formulării contestaţiei.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a admis în parte acţiunea precizată şi completată formulată în temeiul Legii nr. 33/1994, de reclamantul M.N., a dispus excluderea pârâtei C.E. din Hotărârile de stabilire a despăgubirilor din 27 aprilie 2010, cât şi din procesele verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 22 aprilie 2010 şi a constatat că expropriatul este reclamantul M.N., proprietarul terenurilor expropriate,
Totodată, a obligat pârâtul Statul Român la plata către reclamantul M.N. a sumei de 26.848,39 lei cu titlu de despăgubiri pentru terenul expropriat, în suprafaţă totală de 216 mp, situat în Com. Bărcăneşti, sat. Bărcâneşti tarlaua 37, compus din teren în suprafaţă de 175 mp, situat în Com. Bărcăneşti, tarlaua 37 şi teren în suprafaţă de 41 mp situat în Com. Bărcâneşti, tarlaua 37, stabilite prin raportul de expertiză întocmit de comisia compusă din experţii Ne.M., C.M. şi M.l. - opinia expertului C.M., însuşii şi de expert N.M.
A respins în rest acţiunea completată ca neîntemeiată şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.700 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorarii expert conform dovezilor de la dosar.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Prahova a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de pârâtul Statul Român prin SC C.N.A.D.N.R. SA, prin întâmpinare instanţa a reţinut că aceasta este neîntemeiată.
Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie, de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute îa art. 8, precum şi orice persoană care se consideră îndreptăţită ia despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a H.G. prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data Ia care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire. Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii. în acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator în termen de 30 de zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile de stabilire a cuantumului acesteia.
Astfel, instanţa a apreciat că reclamantul M.N. care, pe de o parte, figurează în cuprinsul hotărârilor de stabilire a despăgubirilor contestate ca persoană care a solicitat despăgubiri pentru exproprierea dispusă şi, pe de altă parte, este proprietarul suprafeţelor de teren expropriate pentru cauza de utilitate publică, are calitate procesuală activă în promovarea prezentei cereri de chemare în judecată.
Totodată instanţa a luat act că pârâtul nu mai susţine excepţia tardivităţii formulării contestaţiei.
Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat că acţiunea formulată de reclamantul M.N. este întemeiată în parte, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Cât priveşte solicitarea formulată prin concluziile orale de către apărătorul reclamantului privind constatarea nulităţii absolute parţiale a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor, instanţa a reţinut că, în realitate, prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a făcut o asemenea cerere, ci a cerut excluderea din hotărârile de expropriere a numitei C.E., cu modificarea numelui expropriatului din C.E. în M.N. (adevăratul proprietar al terenului expropriat), cerere pe care instanţa, fiind legal investită, a admis-o în sensul că a dispus excluderea pârâtei C.E. din Hotărârile de stabilire a despăgubirilor din 27 aprilie 2010, cât şi din procesele verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 22 aprilie 2010 şi a constatat că expropriatul este reclamantul M.N., adevăratul proprietar al terenurilor expropriate.
Astfel, instanţa a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 8704 din 18 octombrie 2007, rămasa definitivă şi irevocabilă, s-a constatat "valabilitatea chitanţei de vânzare-cumpărare încheiată între M.G.N. şi P.D.M., cu privire la terenul în suprafaţă de 2047 mp, identificat potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, hotărârea ţinând loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Potrivit raportului de expertiză tehnică efectuat în cauza respectivă, terenul are ca vecinătăţi la Nord: proprietatea P.I., la Est - drum de exploatare; la Sud-proprietatea T.M.; la Vest P.P.M.
Din conţinutul Deciziei civile nr. 155 din 26 ianuarie 2011, pronunţată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 3191/281/2010, rezultă că reclamantul figurează în registrul agricol pe anul 2000 vol. 5 poziţia 24 cu terenul în suprafaţa de 2.047 mp, categoria arabil extravilan, înscriere realizată în baza sentinţei civile nr. 8704 din 18 octombrie 2007, că aceeaşi suprafaţa de teren apărea şi în titlul de proprietate emis pe numele lui P.C. şi C. (fosta M.) E. în calitate de moştenitori ai defunctului P.I.I.
În aceeaşi decizie, în legătură cu modalitatea în care acest titlu de proprietate a fost eliberat, s-a reţinut că, iniţial, ia data de 29 iunie 1994 s-a eliberat titlul de proprietate sus indicat pentru P.C. și P.M., fiind reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafaţa totala de 8.467 mp din care 767 mp teren intravilan și 7.700 mp teren extravilan, astfel: 2.300 mp și 5.400 mp, iar ulterior, constatându-se ca P.M. nu avea calitatea de moştenitor legal al defunctului P.I., ci pârâta C. (fosta M.) E., Comisia Locala a Comunei Bărcăneşti de fond funciar a propus, iar intimata Comisia Judeţeană Prahova de fond funciar a aprobat, prin Hotărârea nr. 1591 din 20 februarie 1997, modificarea reconstituirii iniţiale prin indicarea moştenitorilor persoanei îndreptăţite cât si excluderea celei care nu avea o astfel de calitate.
În baza acestei Hotărâri a Comisiei Judeţene s~a eliberat un nou titlu de proprietate eu acelaşi număr cu includerea moştenitorilor reali ai defunctului P.I., suprafaţa reconstituita fiind exact aceeaşi, respectiv 8.467 mp, din care 7.700 mp teren extravilan care însă a fost amplasat in trei parcele, iar nu în două, cum era menţionat in titlul iniţial, deşi titlul iniţial nu a fost anulat de o instanţa judecătorească sau revocat de instituţia emitenta, decât sub aspectul beneficiarilor măsurii reparatorii a reconstituirii, pentru elemente cum ar fi suprafaţa, categoria de folosinţa sau amplasamentul terenurilor atribuite, neparcurgându-se vreo procedura cu un asemenea efect.
Raportat la aceste considerente, prin decizia sus indicată, s-a constatat nulitatea absolută parţială a Titlului de proprietate din 29 iunie 1994 şi s-a dispus excluderea terenului de 2.000 mp din acest titlul de proprietate întrucât este proprietatea reclamantului M.N., reţinându-se totodată că suprafaţa terenului atribuit prin acest titlu este de 5.400 mp conform titlului de proprietate eliberat intimaţilor persoane fizice, iar nu de 3.400 mp.
În plus, instanţa a reţinut că terenul reclamantul a fost identificai prin raportul de expertiză topo, întocmit în cauză de expert D.L.M., care a arătat că terenul exclus din titlul de proprietate din 29 iunie 1994 se suprapune cu terenul în suprafaţă de 2.047 mp, menţionat în sentinţa civilă nr. 8704 din 18 octombrie 2007,
Pe cale de consecinţă, potrivit hotărârilor sus indicate s-a apreciat că s-a făcut pe deplin dovada dreptului de proprietate al reclamantului asupra ambelor suprafeţe de teren expropriate, respectiv a terenului în suprafaţă de 175 mp situat în Com. Bărcăneşti, tarlaua 37 şi a terenului în suprafaţă de 41 mp situat în Com. Bărcăneşti, tarlaua 37, astfel încât tribunalul a reţinut că eronat s-a menţionat în Hotărârile de stabilire a despăgubirilor din 27 aprilie 2010, cât şi în procesele verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 22 aprilie 2010 că persoana expropriată este C.E., când în realitate persoana expropriată este M.N.
Ca atare, instanţa a dispus excluderea pârâtei C.E. din Hotărârile de stabilire a despăgubirilor din 27 aprilie 2010, cât şi din procesele verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 22 aprilie 2010 şi a constatat că expropriatul este reclamantul M.N., proprietarul terenurilor expropriate.
Cât priveşte cuantumul real al despăgubirii cuvenite expropriatului pentru cele două suprafeţe de teren expropriate, care au suprafaţa totală de 216 mp, tribunalul a reţinut că dispoziţiile ari 9 al. 1 din Legea nr. 198/2004 statuează că persoana ce se consideră îndreptăţită la despăgubire şi care este nemulţumită de cuantumul acestei despăgubiri, consemnată în condiţiile art 5 alin. (4) - (8) şi ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanţei competente, fără a se putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar acţiunea se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor.
Art. 25 din acest din urmă act normativ dispune că pentru stabilirea despăgubirilor instanţa va constitui o comisie de experţi compusă dintr-un expert numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii.
Art 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 prevede că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului, la data întocmirii raportului de expertiză, după caz altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Aşadar, concluziile comisiei de experţi trebuie să aibă la bază preţurile de tranzacţionare ale terenurilor de acelaşi fel şi din aceiaşi unitate administrativ teritorială la momentul efectuării lucrării, iar nu preţurile de ofertare.
Conform concluziilor expertului C.M., numit la solicitarea reclamantului care au fost însuşite, prin semnare şi de expertul N.M. desemnat de instanţă, valoarea de piaţă a terenurilor expropriate, stabilită cu respectarea Legii nr. 33/1994, art, 26, astfel cum rezultă din considerentele expertizei (punct de vedere) este de 26.848,39 lei şi se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, valoarea astfel stabilită fiind valoarea reală a despăgubirilor cuvenite, fiind valoarea cea mai apropriată de adevăr, în raport de criteriile prevăzute de lege, de valoarea reală a terenurilor la data expertizei şî de metodele de evaluare a acestora, evaluarea fiind făcută comparativ şi cu cuantumul despăgubirilor aplicate prin hotărâri de despăgubire pentru aceeaşi zonă fiind totodată avut în vedere şi prejudiciul creat proprietarului; concluziile acestui expert fiind preferabile celorlalte formulate de experţii N. şi M.l.
Astfel, tribunalul a apreciat că nu poate lua în considerare punctul de vedere al expertului desemnat în comisie de către expropriatori care, deşi face trimitere la existenta unor contracte de vânzare - cumpărare de terenuri extravilane de pe raza Com. Bărcăneşti la nivelul anilor 2009-2012, indică nişte preţuri de tranzacţionare extrem de mici, care nu pot fi avute in vedere de instanţă.
Blocarea pieţei imobiliare datorată crizei financiare nu se poate transforma într-o sancţiune pentru reclamant, neexistând nicio raţiune ca acesta să fie prejudiciat prin stabilirea unor despăgubiri care să nu reflecte valoarea reală a imobilului de care a fost expropriat pentru cau^a de utilitate publică si paguba pe care acesta a suferit-o.
De aceea, în lumina dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, instanţa a apreciat că opinia expertului C.M., însuşită prin semnare şi de expert N.M. corespunde dispoziţiilor legale aplicabile, astfel încât în baza art. 9 din Legea nr. 198/2004, tribunalul a admis în parte acţiunea precizată şi completată şi a obligat pe pârâtul Statui Român prin SC C.N.A.D.N.R. SA la plata către reclamantul M.N. a sumei de 26848,39 lei cu titlu de despăgubiri pentru terenul expropriat, în suprafaţă totală de 216 mp, situat în Com. Bărcăneşti, sat. Bărcăneşti tarlaua 37, parcela 604/86, compus din teren în suprafaţă de 175 mp situat în Com. Bărcăneşti, tarlaua 37 şi teren în suprafaţă de 41 mp situat în Com. Bărcăneşti, tarlaua 37, stabilite prin raportul de expertiză întocmit de comisia compusă din experţii N.M., C.M. şi M.l. - opinia expertului C.M., însuşit şi de expert N.M.
De asemenea, tribunalul a respins în rest acţiunea completată, ca fiind neîntemeiată, apreciind că pentru suprafaţa de teren neexpropriată nu poate dispune acordarea de despăgubiri, pe de o parte dat fiind faptul că nu s-a făcut dovada suprafeţei reale rămase neexpropriate (comisia de experţi indică suprafaţa de 71,95 mp iar expertul topo suprafaţa de 139 mp) şi, totodată nu s-a ilcut dovada lipsei căii de acces şi nici a lipsei de folosinţă a acestei suprafeţe.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul Statul Român - prin SC C.N.A.D.N.R. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti,
La termenul de judecată din data de 10 aprilie 2014, în complet de recurs, instanţa a constatat că, în mod corect, calea de atac a fost înregistrată ca şi recurs, în condiţiile în care contestaţia a fost înregistrată la 07 februarie 2011, legea aplicabilă de drept material, respectiv Legea nr. 33/1994 nu instituie vreo cale de atac specială şi trimite la dreptul comun, dreptul comun aplicabil în speţă faţă de data înregistrării contestaţiei fund C. proc. civ., iar art. 2821 din acest cod instituie calea de atac a recursului în situaţia în care valoarea obiectului cauzei este mai mic de 100.000 lei, cum este în speţă.
Prin Decizia civilă nr. 969 din 10 aprilie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a fost respins recursul pârâtului, acesta fiind obligat la 750 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant M.N.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele;
Unica critică formulată de recurentul-pârât este faptul că pentru stabilirea despăgubirilor prima instanţă a omologat un raport de expertiză ce evalua despăgubirea datorată pentru terenul expropriat nu în raport de preţul cu care se vând în mod obişnuit terenurile de aceiaşi fel, situate în aceeaşi zonă cu cel expropriat, conform dispoziţiilor legale aplicabile, ci în raport de preţul de ofertare de pe piaţa imobiliară,
Examinând concluziile raportului de expertiză, instanţa de apel a reţinut că susţinerea recurentului-pârât e neîntemeiată, dat fiind eă prima instanţă a considerat evaluarea făcută de către expertul tehnic M.C., confirmată de ing. M.N., a avut în vedere nu preţul de ofertare pentru terenuri de acelaşi fel, situate aceeaşi unitate administrativ-teritorială, astfel cum se susţine, nici valoarea cu care se vând în mod obişnuit astfel de imobile, dat fiind faptul că în prezent piaţa imobiliară e blocată şi că raportarea la acest criteriu l-ar prejudicia pe intimat, care nu ar obţine o despăgubire care să reflecte valoarea reală a terenului de care a fost expropriat pentru cauza de utilitate publică si paguba pe care acesta a suferit-o, valoare care este exprimată în varianta omologată de tribunal.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Statul Român prin SC C.N.A.D.N.R. SA.
În susţinerea motivelor de recurs, pârâtul susţine că instanţa care a pronunţat decizia atacată nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, iar hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe de recurs, motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 şi 3 C. proc. civ., calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe trebuind a fi judecată ca apel, iar nu ca recurs, deoarece, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 198/2004, hotărârea de stabilire a despăgubirilor se dă în baza unei hotărâri definitive şi irevocabile, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 282 C. proc. civ.
La termenul de judecată din 17 octombrie 2014 a fost dezbătută excepţia procesuală invocată de către intimatul-reclamant M.N., respectiv excepţia inadmisibiiităţii recursului, ce a fost reţinută spre soluţionare odată cu recursul declarat.
Examinând excepţia procesuală invocată de către intimatul - reclamant M.N., Înalta Curte reţine următoarele:
În aplicarea art. 137 alin. (1) C. proc. civ., urmează ca excepţia inadmisibiiităţii recursului să fie analizată cu prioritate întrucât, doar în măsura în care se recunoaşte posibilitatea declarării acestei căi de atac, este relevantă cercetarea motivelor de recurs.
Excepţia inadmisibilităţii căii de atac a fost invocată verbal, la acest termen de judecată, însă poată fi primită, chiar dacă nu a fost invocată prin întâmpinare, dat fiind caracterul absolut al excepţiei, în aplicarea ari. 316 cu referire la art. 298 şi 136 C. proc. civ.
În conformitate cu art. 299 alin. (1) C. proc. civ., „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel (...) sunt supuse recursului",
Recursul pârâtului priveşte numai modalitatea prin care Curtea de Apel Ploieşti, în complet legal constituit din trei judecători, a calificai calea de atac exercitată de către Starul Român prin SC C.N.A.D.N.R. SA, ca fiind recursul şi nu apelul, astfel cum a fost indicată de către parte.
Ca urmare a acestei calificări a căii de atac, instanţa, constituită în complet de trei judecători, a pronunţat Decizia nr. 969 din 10 aprilie 2014.
Este adevărat că hotărârea pronunţată în recurs este irevocabilă, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., neputând fi atacată, ia rându-i, cu recurs, o asemenea hotărâre nefăcând parte dintre cele susceptibile de această cale de atac, prevăzute de art. 299 C. proc. civ.
Cu toate acestea, nu se poate ignora faptul că, exercitând recursul, pârâtul din cauză a înţeles să critice greşita calificare a căii de atac făcută de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, calificare ce se regăseşte în practicaua deciziei.
Or, a considera, în aceste condiţii, că recursul împotriva hotărârii finale, prin care instanţa s-a dezînvestît de soluţionarea cauzei, este inadmisibil, ar însemna a goii de substanţă dreptul la recurs împotriva încheierii de şedinţă, partea fiind lipsită de un cadru procesual de valorificare a eventualei calificări greşite a căii de atac de către instanţa de apel Această constatare este de natură a aduce atingere însuşi dreptului de acces la o instanţă de judecată, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, respectiv afectivităţii acestuia, întrucât dreptul la recurs ai fi exercitat formal, în absenţa oricărei finalităţi a cercetării judecătoreşti efectuate în urma exercitării căii de atac, consecinţă ce nu poate fi acceptată.
Partea nu poate fi lipsită de dreptul de supune controlului judiciar ierarhic calificarea căii de atac, atât îimp cât calea de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti este prevăzută de lege, iar atribuirea unei alte calificări decât cea decurgând din aplicarea corectă a dispoziţiilor legale conduce la privarea părţii de un grad de jurisdicţie şi la producerea unei vătămări procesuale care ar rămâne nesancţionată dacă părţii interesate nu i s-ar recunoaşte accesul la instanţa ierarhic superioară pentru înlăturarea acestei vătămări.
Este de precizat că admisibilitatea recursului împotriva unei hotărâri pronunţate în recurs, după recalificarea căii de atac în acest sens, a făcut obiectul unui recurs în interesul legii declarat de procurorul generai al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin Decizia nr. 14 din 16 martie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a respins sesizarea procurorului general de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 299 raportate la prevederile art. 377 C. proc. civ., referitor îa admisibilitatea recursului împotriva unei decizii pronunţate de tribunal, în recurs, dacă aceasta este rezultatul unei greşite calificări a căii de atac exercitate de parte.
În motivarea acestei decizii, s-a arătat că, din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti ataşate sesizării, nu a rezultat existenţa unei practici neunitare pe aspectul ce face obiectul recursului în interesul legii, hotărârile ataşate fiind de admitere a recursului împotriva unei decizii a tribunalului prin care calea de atac exercitată de parte fusese greşit calificată ca fiind recurs.
Aceasta fiind situaţia constatată în anul 2009, nu există niciun indiciu în sensul că, în prezent, s-ar fi conturat o altă linie jurisprudenţială decât cea în care se consideră ca fiind admisibil recursul în ipoteza dată, astfel încât nu există nicio raţiune pentru ca această instanţă să se îndepărteze de practica judiciară constantă şi să adopte o soluţie de respingere de plano a recursului ca inadmisibil, cu atât mai mult cu cât această soluţie este justificată de argumentele expuse prin prezenta decizie.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că recursul împotriva hotărârii pronunţate în recurs este admisibil, numai în măsura în care se invocă greşita recalificare a căii de atac realizate de către instanţa a cărei hotărâre se atacă.
Examinând hotărârea recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Cererea de chemare în judecată care a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 07 februarie 2011 a avut ca obiect contestaţia împotriva Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor din 27 aprilie 2010 emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004.
Despăgubirea contestată a fost stabilită de expropriator la suma de 3.301 lei (2.674 lei + 627 lei), iar despăgubirea solicitată de reclamanţi a fost de 45.360 lei, valori care se situează sub valoarea de 100 000 lei şi determină incidenţa art. 2821 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 104 din 13 ianuarie 2014, Tribunalul Prahova l-a obligat pe pârâtul Statul Român prin SC C.N.A.D.N.R. SA, să plătească reclamantului M.N. suma de 26.848, 39 lei cu titlu de despăgubiri; prin decizia civilă nr. 969 din 10 aprilie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia l civilă, a fost respins recursul pârâtului Statui Român prin SC C.N.A.D.N.R. SA. Şi această valoare se situează sub plafonul de 100.000 lei, care determină incidenţa art. 2821 C. proc. civ.
Sub aspectul determinării posibilităţii exercitării căilor de atac de reformare, Înalta Curte reţine că cererea de chemare în judecată are caracter patrimonial iar prin raportare la valoarea pretenţiilor deduse judecăţii sunt aplicabile dispoziţiile art. 2821 alin. (1) C. proc. civ.
Din perspectiva Legii nr. 33/1994, Înalta Curte reţine că, ia art. 23, acest act normativ prevede că hotărârile pronunţate ca urmare a soluţionării cererilor de expropriere sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege, iar art. 40 prevede că Legea nr. 33/1994 se completează cu C. proc. civ. şi C. civ.
Prin urmare, nu există în această lege dispoziţii derogatorii de Ia prevederile C. proc. civ. sub aspectul regimului juridic al căilor de atac, astfel că nu poate fi primită susţinerea recurentului-pârât în sensul că hotărârile pronunţate în materie de expropriere sunt susceptibile atât de apel cât şi de recurs, indiferent de valoarea pretenţiilor, astfel că, în opinia sa, dispoziţiile art. 2821 C. proc. civ. nu ar fi aplicabile.
Având în vedere toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, curtea de apel netlcând o greşită calificare a căii de atac exercitată împotriva hotărârii instanţei de fond, aşa încât recursul va fi respins, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În aplicarea art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât la plata sumei de 750 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-reelamant M.N., constând în onorariu avocat, conform chitanţei depuse la fila 10 din acest dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia admisibilităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român - prin SC C.N.A.D.N.R. SA împotriva Deciziei nr. 969 din 10 aprilie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 750 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant M.N.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2771/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2775/2014. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
