ICCJ. Decizia nr. 2776/2014. Civil. Conflict de competenţă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2776/2014
Dosar nr. 1490/2/2014*
Şedinţa publică din 17 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 17 septembrie 2012, sub nr. 36479/3/ 2012, reclamantul B.I.A., N.D., în contradictoriu cu pârâţii H.C., SC A.P. SRL şi SC C.E. SA, au solicitat obligarea pârâţilor SC A.P. SRL şi H.C. la plata următoarelor sume de bani: 32.728 euro + T.V.A. (echivalentul în lei) cu titlu de daune-interese compensatorii, reprezentând contravaloarea contractului din 21 mai 2008 încheiat între reclamant şi pârâta SC E. SA, la care trebuie adăugată dobânda legală până la data efectuării plăţii; 35.000 euro cu titlu de daune morale, reprezentând atingerea adusă prin acţiunile pârâţilor asupra demnităţii şi reputaţiei arhitectului N.D. şi implicit a B.I.A., N.D.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998, 999 C. civ.; art. 67 din C. deontologic al profesiei de arhitect; art. 7 lit. h), art. 12 şi art. 138-139 din Legea nr. 8/1996; art. 7201 C. proc. civ.
La data de 7 ianuarie 2013, a fost depusă cerere modificatoare, prin care s-a arătat că acţiunea este formulată şi de reclamanta N.D., totodată, s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata următoarelor sume: 179.582,59 de lei, reprezentând contravaloarea contractului din 21 mai 2008; 149.644,8 lei, reprezentând contravaloarea contractului din 21 mai 2008; 90.789,26 de lei, reprezentând dobândă legală calculată până la data de 31 decembrie 2012 şi suma de 154.878 de lei, reprezentând despăgubiri pentru daune morale pentru atingerea adusă demnităţii şi reputaţiei reclamantei D.N.
Prin sentinţa civilă nr. 27 din 07 ianuarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, invocată de instanţă din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
În motivarea sentinţei, s-a apreciat că excepţia necompetenţei materiale a tribunalului trebuie soluţionată cu prioritate faţă de excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VI-a a Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul a reţinut că delimitarea competenţei de primă instanţă a tribunalului de cea a judecătoriei se face în speţa dedusă judecăţii după criteriul valorii obiectului litigiului, în raport de împrejurarea că reclamanţii au înţeles să cheme în judecată prin aceeaşi acţiune pe pârâţi, însă în temeiul unor raporturi juridice distincte, obiectul şi cauza cererilor fiind diferite, pe cale de consecinţă, neimpunându-se judecarea împreună a acestor cereri.
Tribunalul a constatat că în cauză sunt înfăţişate judecăţii pretenţii rezultând din trei raporturi juridice distincte, de sine-stătătoare, competenţa materială fiind stabilită în raport de fiecare dintre acestea, iar nu cumulând toate aceste pretenţii.
Cum valoarea pretenţiilor reclamanţilor pentru fiecare raport juridic este inferioară pragului valoric stabilit prin dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., respectiv 500.000 de lei, tribunalul a apreciat că judecătoria este competentă să soluţioneze prezenta cauză în primă instanţă.
S-a apreciat că litigiul dedus judecăţii nu este unul în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială, pentru a fi incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ., ci în materia dreptului comun, constatându-se că reclamanţii solicită preţul unor contracte şi despăgubiri pentru daune morale ca urmare a atingerii aduse prin acţiunile pârâţilor demnităţii şi reputaţiei arhitectului N.D. şi implicit B.I.A., N.D.
Deşi reclamanţii au indicat atât în cererea iniţială, cât şi în cererea modificatoare, articole din Legea nr. 8/1996 şi din C. deontologic al profesiei de arhitect, tribunalul a apreciat că cererea dedusă judecăţii este una în pretenţii, în executarea a două contracte şi în acordarea unor despăgubiri pentru daune morale ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite.
În privinţa competenţei teritoriale, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 9 C. proc. civ., potrivit cărora cererea îndreptată împotriva mai multor pârâţi poate fi făcută la instanţa competentă pentru oricare dintre ei. Pe acest temei şi faţă de împrejurarea că domiciliul pârâtului H.C. se află în sectorul 2 al municipiului Bucureşti, s-a apreciat că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cerere este Judecătoria sectorului 2 Bucureşti.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoria sectorului 2 Bucureşti sub nr. 9322/300/2013, iar prin sentinţa civilă nr. 20347 din 17 decembrie 2013, această instanţă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Constatându-se ivit un conflict negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea conflictului.
Pentru a dispune astfel, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a reţinut că, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanţii solicită obligarea pârâţilor la plata unor sume de bani cu titlul de daune compensatorii, la care se adaugă dobânzile legale aferente şi cu titlul de daune morale.
Reclamanţii fac referire la două contracte de încheiate de reclamantul B.I.A., N.D. cu pârâta SC E. SA, şi anume: contractul de proiectare din 20 mai 2008 având ca obiect elaborarea documentaţiilor tehnice de execuţie, desenelor „As Built”, urmărire de şantier şi asistenţă tehnică pentru obiectul de investiţie „Reabilitarea infrastructurii de turism în staţiunea balneoclimaterică Slănic-Prahova-Baia Verde” şi contractul de proiectare din 21 mai 2008 având ca obiect reproiectarea proiectului „Reabilitarea infrastructurii de turism în staţiunea balneoclimaterică Slănic-Prahova-Baia Verde”, contracte care au fost reziliate de către pârâta SC E. SA.
Susţinerile reclamanţilor sunt în sensul că pârâţii SC A.P. SRL şi C.H. au încălcat drepturile de autor ale B.I.A., N.D., prin însuşirea planului de reabilitare şi documentaţiei aferente elaborate de reclamant, motiv pentru care pârâta SC E. SA a reziliat contractul nr. 1276/2008. De asemenea, susţin reclamanţii că au fost preluate de către aceiaşi pârâţi şi lucrări aferente proiectului realizat în cadrul contractului din 21 mai 2008. Reclamanţii îşi întemeiază întreaga acţiune pe prevederile privind răspunderea civilă delictuală (art. 998, 999 C. civ.) şi pe Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, şi nu pe răspunderea civilă contractuală, întrucât între reclamanţi şi pârâţii SC A.P. SRL şi C.H. nu a fost încheiat un contract.
În soluţionarea prezentei acţiuni, instanţa va trebui aşadar să verifice îndeplinirea tuturor condiţiilor de incidenţă a răspunderii civile delictuale, inclusiv existenţa faptei ilicite care, din punctul de vedere al reclamanţilor, constă în încălcarea dreptului de autor al reclamantului B.I.A., N.D.
Or, acest aspect, nu poate fi verificat decât de instanţa competentă în materia proprietăţii intelectuale, şi anume Tribunalul Bucureşti, motiv pentru care a admis excepţia invocată şi a dispus declinarea competenţei în favoarea acestei instanţe, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. e) C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 29 din 13 martie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 1490/2/2014 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a constatat că în cauză sunt incidente normele de procedură înscrise în C. proc. civ. de la 1865, în aplicarea art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., întrucât cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 7 ianuarie 2013, aşadar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 - 15 februarie 2013.
În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a cererii în primă instanţă, Curtea a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 2 lit. e) C. proc. civ.
După cum rezultă din cererea introductivă, astfel cum a fost modificată şi precizată, reclamantele au învestit instanţa cu soluţionarea unei acţiuni civile în despăgubiri, invocând înregistrarea unui prejudiciu material şi moral ca urmare a încălcării de către pârâţii SC A.P. SRL şi C.H. a unor drepturi de autor deţinute de reclamante asupra unor proiecte de arhitectură.
Astfel, reclamantele invocă în fapt însuşirea şi utilizarea, fără drept, de către pârâţii SC A.P. SRL şi C.H., a drepturilor lor de autor asupra unui plan de reabilitare şi asupra documentaţiei aferente elaborate de acestea, în temeiul unei obligaţii asumate conform contractului din 21 mai 2008 încheiat cu pârâta SC C.E. SA, iar în drept, incidenţa art. 138 - 139 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe şi a răspunderii civile delictuale reglementată de art. 998 - 999 C. civ.
Este, aşadar, neechivoc faptul că, în cauză, temeiul pretenţiilor deduse judecăţii este reprezentat de pretinsa însuşire şi folosire fără drept a unui proiect de arhitectură şi documentaţiei aferente acestuia, de către pârâţi, reclamantele invocând împrejurarea că sunt titulare ale unor drepturi de autor, protejate de prevederile Legii nr. 8/1996.
Astfel, acestea se prevalează de dreptul de autor pe care susţin că îl au asupra planului de reabilitare.
În raport de temeiul de fapt şi de drept al acţiunii introductive, împrejurarea că, în justificarea cuantumului prejudiciului invocat a fi fost suferit de reclamante, acestea s-au raportat, în ceea ce priveşte primele două capete de cerere la contractele încheiate cu pârâta SC E. SA, respectiv că prin acţiune se solicită şi acordarea unor daune morale, nu este de natură a justifica concluzia că, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a cauzei, sunt incidente normele de drept comun înscrise în art. 1 şi art. 2 lit. b) C. proc. civ., şi nu cele speciale, cuprinse în art. 2 lit. e) din cod, care dau în competenţa tribunalului soluţionarea oricăror pricini în materie de creaţie intelectuală şi proprietate industrială.
Astfel, în raport de prevederile înscrise în art. 1 din Legea nr. 8/1996, dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi asupra altor opere de creaţie intelectuală este recunoscut şi garantat în condiţiile acestei legi. Acest drept este legat de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial. Opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată, independent de aducerea la cunoştinţa publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată, iar potrivit art. 139 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996, „Titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin prezenta lege pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat”.
Aşadar, Legea nr. 8/1996 este actul normativ-cadru în materia dreptului de creaţie intelectuală, definind obiectul, subiectul dreptului de autor, conţinutul său, stabilind regimul juridic ce guvernează cele două componente ale sale, drepturile morale şi cele patrimoniale, utilizarea şi exercitarea lor.
Mai mult, art. 2 lit. e) C. proc. civ. nu distinge în raport de natura despăgubirilor solicitate sau de modalitatea în care partea reclamantă înţelege să cuantifice prejudiciul pretins a fi încercat, şi nici în raport de valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să distingă.
Întrucât analiza pretenţiilor reclamantelor - prin verificarea dacă proiectul şi lucrările aferente invocate de reclamante reprezintă o operă de creaţie intelectuală, dacă reclamantele sunt titulare ale drepturilor de autor invocate, respectiv dacă s-a produs o încălcare a unor drepturi protejate conform Legii nr. 8/1996, în modalitatea susţinută de reclamante -, impune competenţa instanţei specializate în soluţionarea unor astfel de litigii, în aplicarea art. 2 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., a fost stabilită competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti - completul specializat în soluţionarea cauzelor în materie de creaţie intelectuală şi proprietate industrială.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs, în termen legal pârâţii H.C., SC C.E. SA Bucureşti şi SC A.P. SRL Bucureşti.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut că, în mod greşit, a fost stabilită competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti (complet specializat în soluţionarea cauzelor în materie de creaţie intelectuală şi proprietate industrială), în condiţiile în care instanţa competentă material să judece speţa dedusă judecăţii este Judecătoria sectorului 2 Bucureşti.
S-a arătat că Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a apreciat în mod corect că delimitarea competenţei de primă instanţă a tribunalului de cea a judecătoriei se face după criteriul valorii obiectului litigiului, mai ales datorită faptului că reclamanta a înţeles să cheme în judecată, prin aceeaşi acţiune, trei pârâţi, însă în temeiul unor raporturi juridice distincte, obiectul şi cauza cererilor fiind diferite.
Astfel, temeiul juridic al pretenţiilor faţă de pârâţii H.C. şi SC A.P. SRL îl reprezintă delictul civil, acestora fiindu-le imputată săvârşirea unei fapte ilicite ce a produs presupuse prejudicii materiale şi morale reclamantei, în timp ce faţă de pârâta SC C.E. SA temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei îl constituie delictul contractual (solicitându-se preţul a două contracte încheiate între aceste două părţi, precum şi daune morale).
Prin urmare, competenţa materială a instanţei urma a fi stabilită în funcţie de valoarea obiectului fiecărei cereri ce conţine un raport juridic distinct, iar cum valoarea pretenţiilor reclamanţilor pentru fiecare raport juridic este inferioară pragului valoric stabilit prin dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) din vechiul C. proc. civ., respectiv 500.000 lei, urmează ca judecătoria să soluţioneze cererea reclamanţilor în primă instanţă.
Un argument în plus al faptului că litigiul dedus judecăţii îl constituie unul de drept comun („pretenţii”), şi nu unul de competenţa completului specializat în soluţionarea cauzelor în materie de creaţie intelectuală, îl reprezintă tocmai introducerea în cauză a SC C.E. SA în urma modificării cererii introductive şi completarea petitului cererii.
Prin cererea modificatoare, se încearcă de către reclamanţi, sub o altă formă, judecarea unor pretenţii contractuale, derivând din contractele din 21 mai 2008, cu privire la care instanţa de judecată (Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi ulterior, Tribunalul Bucureşti) s-a pronunţat irevocabil în sensul respingerii acestora ca neîntemeiate.
De asemenea, pe calea unei pretinse acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996 se încearcă inclusiv eludarea dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 cu privire la taxele judiciare de timbru, având în vedere că pentru pretenţiile supuse judecăţii s-ar datora o taxa judiciară de timbru (cumulată pentru toate petitele) în valoare de 12.417,54 lei.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Determinarea competenţei ratione materiae de soluţionare a în primă instanţă a cererii de chemare în judecată (formulată anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ.) depinde de calificarea litigiului de faţă ca fiind un litigiu în materia proprietăţii intelectuale ori unul de drept comun, întrucât, în primul caz, este atrasă competenţa materială a tribunalului, independent de eventualul caracter patrimonial al litigiului şi de valoarea obiectului cererii, în aplicarea art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ. (din 1865), ce reprezintă o normă specială de competenţă, care derogă de la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) sau b) din cod.
O asemenea calificare a litigiului se realizează de către instanţa de judecată în funcţie de natura dreptului subiectiv pe care se întemeiază pretenţiile reclamantului şi de cauza acţiunii, inclusiv temeiul juridic invocat prin cererea de chemare în judecată. Astfel, se poate vorbi despre un litigiu în materia proprietăţii intelectuale ori de câte ori, prin pretenţiile formulate, reclamantul tinde la recunoaşterea sau valorificarea unui drept de proprietate intelectuală reglementat de legislaţia naţională, comunitară, precum şi de tratatele şi de convenţiile internaţionale în materie la care România este parte , întemeindu-şi pretenţiile pe dispoziţiile acestor acte normative sau instrumente internaţionale.
În cauză, reclamantul Biroul individual de arhitectură N.D. pretinde că este titularul unui drept de autor asupra unui proiect de arhitectură ce constituie o „operă” în sensul art. 7 lit. h) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, calitate în care poate exercita prerogativele patrimoniale din conţinutul acestui drept, în timp ce reclamanta N.D. este chiar autorul acestei opere, exercitând prerogativele morale prevăzute de art. 10 lit. a)-d) din Lege.
Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, s-a susţinut că pârâţii au săvârşit o faptă ilicită de încălcare a dreptului de autor invocat, prin însuşirea şi folosirea operei anterior menţionate de către pârâţii SC A.P. SRL şi H.C., fără acordul titularului, respectiv prin punerea operei la dispoziţia acestor pârâţi, în vederea folosirii, de către pârâta SC C.E. SA, fără consimţământul titularului. Reclamanţii au solicitat despăgubiri materiale şi morale constând în contravaloarea prejudiciului produs prin săvârşirea acestei fapte ilicite, invocând drept temei juridic prevederile Legii nr. 8/1996 şi ale art. 998, 999 C. civ.
Din cele expuse rezultă, aşadar, că reclamanţii susţin existenţa unei răspunderi civile delictuale în persoana pârâţilor, prin fapta de încălcare a unui drept de autor, iar o asemenea cauză a acţiunii prin care se tinde la constatarea încălcării unui drept de proprietate intelectuală şi la repararea prejudiciului material şi moral, astfel creat pe temeiul normelor din legea specială, conduce la calificarea litigiului ca fiind un litigiu în materia proprietăţii intelectuale, după cum, în mod corect, s-a apreciat prin decizia recurată în cauză.
Pentru determinarea competenţei de judecare a cauzei în primă instanţă este lipsit de relevanţă faptul că între reclamanţi şi pârâta SC E. SA au avut loc şi alte litigii al căror mod de soluţionare ar putea influenţa judecarea pretenţiilor din cauza de faţă, acest aspect urmând a fi, eventual, avut în vedere de către instanţa competentă în soluţionarea cauzei.
Sancţionarea reclamanţilor pentru eventuala intenţie de eludare a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 referitoare la timbrajul aferent cererilor evaluabile în bani, prin invocarea nejustificată a Legii nr. 8/1996 drept temei juridic al pretenţiilor, nu se poate realiza, astfel cum preconizează recurenţii, prin calificarea litigiului de faţă ca fiind un litigiu de drept comun, şi nu unul în materia proprietăţii intelectuale, în condiţiile în care o asemenea calificare are loc pe baza criteriilor deja arătate. Inexistenţa unei opere şi, implicit, a unui drept de autor în patrimoniul reclamanţilor poate fi sancţionată doar prin respingerea în fond a pretenţiilor, după analizarea lor de către instanţa competentă.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa care a soluţionat conflictul negativ de competenţă a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii H.C., SC C.E. SA Bucureşti şi SC A.P. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 29/F din 13 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2775/2014. Civil. Uzucapiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2777/2014. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
