ICCJ. Decizia nr. 2794/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2794/2014

Dosar nr. 19894/3/2009*

Şedinţa publică din 21 octombrie 2014

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia III-a civilă, la data de 12 mai 2009, reclamanţii M.F. şi M.S. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea la plata sumei de 6 miliarde ROL reprezentând valoarea actuală de circulaţie a apartamentului nr. 2 din imobilul situat în Bucureşti, str. T.

După un prim ciclu procesual, prin sentinţa nr. 1778 din 18 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti prin primar general şi a respins acţiunea ca atare faţă de acest pârât, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii M.F. şi M.S. şi, pe cale de consecinţă a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 934.384 RON reprezentând despăgubiri civile către reclamanţi.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii M.F. şi M.S. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 din str. T., prin contractul de vânzare- cumpărare nr. xx din 10 februarie 1997 încheiat cu Municipiul Bucureşti, prin SC A. SA.

Prin sentinţa civilă nr. 915 din 19 septembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamanta Ş.C.A.G. în contradictoriu cu pârâţii M.F. şi M.S., care au fost obligaţi să îi lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 2 din str. T.

Prin aceeaşi hotărâre a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel pârâţii, pe care Curtea de Apel Bucureşti l-a respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 143 din 13 martie 2001. Recursul formulat de pârâţii M. a fost admis prin decizia nr. 263/2002 de către Curtea Supremă de Justiţie, cu consecinţa trimiterii cauzei la Curtea de Apel Bucureşti pentru rejudecarea apelurilor.

Prin decizia civilă nr. 194 din 04 februarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul formulat de pârâţii M. şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii în revendicare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Ş.C.A.G. cerere soluţionată prin decizia civilă nr. 51 R din 30 ianuarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, după ce iniţial cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin decizie, Curtea a admis recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 194/2000 şi a modificat în parte decizia în sensul respingerii apelurilor formulate de apelanţii-pârâţi M.F. şi M.S.

Instanţa de fond a constatat că deşi reclamanţii M.F. şi M.S. au fost evinşi de către adevăratul proprietar, contractul nr. xx/1997 ce a constituit titlu de proprietate, a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Prin decizia civilă nr. 51 R din 30 ianuarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut soluţia pronunţată în primă instanţă (confirmată la judecarea apelului) cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

În consecinţă, pretenţiile reclamanţilor se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, prin care proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; potrivit alin. (2) al aceluiaşi art., valoarea despăgubirilor se stabileşte prin expertiză.

În ce priveşte cererea de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti în solidar cu Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor constând în preţul de piaţă al apartamentului, instanţa a constatat că legiuitorul a stabilit norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, obligaţia de dezdăunare revenind Ministerului Finanţelor Publice.

Prin urmare obligaţia de garanţie pentru evicţiune instituită în sarcina vânzătorului potrivit art. 1346 C. civ. nu mai este funcţională, vânzătorul neavând calitate procesuală pasivă în cauză.

Prin decizia nr. 98A din 25 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 1778 din 18 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

A schimbat, în parte sentinţa atacată în sensul că:

Despăgubirile cuvenite reclamanţilor sunt în sumă de 120.470 euro în echivalentul în RON la data plăţii.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

În ceea ce priveşte critica referitoare la lipsa calităţi procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerului Finanţelor Publice, Curtea de apel a pornit în analiza acestei chestiuni de la temeiul juridic al acţiunii introductive şi a constatat că reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata preţului real de circulaţie a imobilului, întemeindu-se pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aşa cum a reţinut şi instanţa de recurs, motivul casării constând în rejudecarea pretenţiilor reclamanţilor în temeiul dispoziţiilor legii speciale.

Din această perspectivă, instanţa a constatat că sunt incidente în cauză prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care statuează că restituirea preţului de piaţă al imobilelor, respectiv cel reactualizat, se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Curtea de apel, interpretând aceste prevederi legale, a apreciat că obligaţia de plată a despăgubirilor prevăzute de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 incumbă Ministerului Finanţelor Publice, în virtutea prevederilor alin. (3) al acestui text de lege.

Legiuitorul a urmărit să instituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun sub aspectul regimului juridic, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a despăgubirilor, care revine, potrivit acestor norme speciale Ministerului Finanţelor Publice, deşi nu are calitatea de vânzător al imobilului.

În susţinerea acestui motiv de apel, pârâtul s-a prevalat de principiul relativităţii efectelor contractului, în sensul că actul juridic nu poate profita, respectiv daună unui terţ, invocând totodată simpla sa calitate de depozitar al fondului extrabugetar în care s-au virat sumele încasate cu titlu de preţ, în urma vânzării imobilelor în baza Legii nr. 112/1995.

Apărările pârâtului nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, în condiţiile în care există o dispoziţie legală care prevede expres obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a plăti despăgubirile datorate foştilor chiriaşi care au pierdut dreptul de proprietate imobiliară dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.

În acţiunea introductivă nu se invocă ca temei juridic prevederile dreptului comun, ci doar cele ale legii speciale, Curtea de apel, pe de o parte, a considerat că în mod corect prima instanţa a dat eficienţă principiului disponibilităţii, examinând pretenţiile cu soluţionarea cărora a fost investită în raport de temeiul juridic de care s-au prevalat părţile, iar pe de altă, în mod corect a făcut aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care erau incidente în cauză.

Prin cererea de apel, pârâtul a susţinut totodată şi faptul că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, în condiţiile în care din interpretarea prevederilor legale incidente rezultă fără dubiu că Ministerul Finanţelor Publice trebuie să stea în judecată ca pârât.

Aşa cum de altfel a decis şi instanţa supremă, împrejurarea că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului actualizat sau a preţului de piaţă al imobilului se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor dintr-un fond extrabugetar - constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 - nu înseamnă că acest minister are o răspundere proprie pentru evicţiunile produse şi de aceea trebuie, în caz de admitere a acţiunilor să efectueze plăţile respective.

Dispoziţiile legale menţionate anterior reglementează modalitatea de executare a obligaţiilor de plată în sarcina ministerului - care nu este însă debitor pentru că ar fi creat un prejudiciu decurgând din activitatea sa proprie, ci este doar instituţia prin intermediul căreia se efectuează plăţile, în numele şi pe seama Statului.

Este un caz de reprezentare legală, în termenii art. 25 din Decretul nr. 31/1954, aplicabil illo tempore cauzei, care statuează în sensul că statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii şi participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.

Cum în această materie este reglementată o răspundere a statului pentru imobile preluate în mod abuziv rezultă că Statul este şi titularul de drepturi şi obligaţii, iar Ministerul Finanţelor acţionează ca reprezentat al acestuia în puterea legii.

Aşa fiind, distincţia pe care o face apelantul între Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice este pur formală, neavând natura unui motiv care să justifice respingerea acţiunii pe temeiul lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată de reclamanţi.

Ca atare, împrejurarea că reclamanţii nu au indicat ca pârât pe Ministerul Finanţelor Publice, ci Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice nu constituie o piedică în analizarea pe fond a cererii de chemare în judecată, cum eronat susţine apelantul, în condiţiile în care această obligaţie de plată este asumată de Stat, prin lege, iar cel care trebuie să facă plata, în numele Statului, este Ministerul Finanţelor Publice.

Faţă de toate aceste argumente, Curtea de apel a apreciat nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, legitimitatea sa fiind recunoscută în temeiul prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, din examinarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în acţiunea în revendicare, instanţa de apel a constatat că s-a reţinut cu putere de lucru judecat faptul că reclamanţii din prezenta cauză deţin un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, în condiţiile în care actul de înstrăinare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească, capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare fiind respins irevocabil, ca nefondat.

În motivarea sentinţei civile nr. 915/2000 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a pronunţat această soluţie, s-a reţinut în esenţă faptul că actul de înstrăinare a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost încheiat cu respectarea legislaţiei în vigoare, cauza de nulitate trebuind să fie anterioară sau concomitentă cu încheierea actului.

Pe cale de consecinţă, având în vedere că cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă irevocabil, dând eficienţă acestui aspect, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa a constatat că reclamanţii sunt deţinătorii unui bun în sensul Convenţiei, a cărui proprietate au pierdut-o prin efectul admiterii revendicării, astfel că se impune despăgubirea acestora în condiţii legale, ceea ce obligă instanţa sesizată cu prezenta acţiune să se pronunţe cu respectarea acestor statuări.

Având în vedere că aspectul valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost deja tranşat în maniera arătată, Curtea de apel a apreciat că instanţa de fond nu putea avea în vedere decât cele statuate în mod irevocabil, stabilind, în aceste limite, în ce măsură dispoziţiile Legii nr. 112/1995 au fost sau nu respectate, astfel că în mod corect a ajuns la concluzia că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea preţului de piaţă al imobilului.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de apel, Curtea a reţinut că valoarea de circulaţie a imobilului a fost stabilită prin raportul de expertiză dispusă în cauză, în faza apelului, cu luarea în considerare a elementelor necesare pentru o evaluarea corectă a acestuia.

Motivul pentru care s-a procedat la încuviinţarea unei noi expertize rezidă în necesitatea evaluării reale a imobilului, la momentul actual, în considerarea situaţiei dificile existente pe piaţa imobiliară, chestiune antamată prin motivele de critică formulate prin cererea de apel.

Pentru realizarea lucrării dispuse de instanţa de apel, expertul a stabilit valoarea de circulaţie a imobilului prin metoda comparaţiei directe, prin raportare la Standardele Internaţionale de Evaluare, aplicând indicii de corecţie corespunzători situaţiei particulare a imobilului, cât şi raportului dintre ofertă-tranzacţie şi explicând alegerea comparabilei de referinţă.

Cu privire la momentul la care trebuie efectuată evaluarea imobilului, prin raportare la valoarea de circulaţie de pe piaţa imobiliară, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 nu specifică acest moment, însă, dând eficienţă, pe de o parte, principiilor care decurg din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (în sensul că despăgubirea trebuie să constituie o reparaţie efectivă, pentru a fi considerată echitabilă şi aptă să dea satisfacţie principiului proporţionalităţii), iar pe de altă, luând în considerare caracterul special al acestor prevederi legale, trebuie avută în vedere evaluarea imobilului la momentul efectuării expertizei în faţa organului judiciar investit cu soluţionarea acţiunii în pretenţii a foştilor chiriaşi, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995.

Expertul evaluator desemnat în cauză a stabilit prin raportul de expertiză efectuat, astfel cum a fost completat şi clarificat prin răspunsul acestuia la obiecţiuni, că valoarea de circulaţie a imobilului, la momentul expertizării, este de 120.470 euro.

Pentru a ajunge la această valoare, expertul s-a raportat la ofertele găsite pe piaţa imobiliară, pe care le-a supus unui proces de comparaţie, pentru stabilirea ofertei comparabile de referinţă, aleasă prin prisma similitudinii caracteristicilor celor două imobile, aplicând în prealabil indicii de corecţie necesari.

Astfel, din cele trei oferte examinate, expertul a reţinut ca element comparabil cel mai apropiat prima ofertă, deoarece prezintă corecţia proporţională brută cea mai mică, rezultând un preţ de 1057,5 euro/m, ceea ce a condus la o valoarea totală de 120.470 euro.

Pe cale de consecinţă, evaluarea imobilului la momentul realizării expertizei este de natură să corespundă atât criteriilor de echitate cât şi regimului stabilit de dispoziţiile legale.

Faptul că prin evingerea reclamanţilor s-a produs o ingerinţă în dreptul acestora de proprietate, susceptibilă să intre sub incidenţa prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului rezultă din hotărârile pronunţate în acţiunea în revendicare promovată de foştii proprietari, pe baza cărora se reţine că reclamanţii din prezenta cauza sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului, în baza contractului de vânzare-cumpărare neanulat şi deţinătorii unui bun în sensul Convenţiei.

Limitele în care aceştia trebuie despăgubiţi rezultă din dispoziţiile art. 50 şi respectiv art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, în sensul că au dreptul la preţul reactualizat, dacă actul de înstrăinare a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi, respectiv, au dreptul la preţul de piaţă, în cazul în care contractul a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Curtea de apel, raportând aceste dispoziţii legale la principiile care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a apreciat reparaţia este una echitabilă, de natură să satisfacă exigenţele principiului proporţionalităţii între interesele generale şi cele particulare.

În susţinerea cererii de apel, pârâtul a mai invocat necesitatea aplicării principiului simetriei, în sensul că din moment ce imobilul nu a fost dobândit conform regulilor pieţei, ci prin practicarea unor preţuri preferenţiale, nici obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

Deşi Curtea a reţinut justeţea aserţiunii apelantului pârât relative la necesitatea de a da prevalentă principiului echităţii şi normelor speciale pentru acordarea reparaţiei echitabile foştilor chiriaşi, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, a apreciat că nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece, tocmai aplicarea acestor criterii a determinat soluţia acordării preţului de piaţă, în sensul că reglementările speciale reprezentate de dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 stabilesc o despăgubire egală cu valoarea de circulaţie a imobilului (sub rezerva îndeplinirii condiţiilor anterior explicitate), care corespunde cerinţelor de rezonabilitate şi proporţionalitate, care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cerinţe al căror corolar este principiul echităţii.

Pentru justa aprecierea a acestor criterii, trebuie avut în vedere şi caracterul (subsidiar, este adevărat) de protecţie socială al prevederilor legii speciale, din această perspectivă.

Instanţa de contencios european în materia drepturilor omului a statuat în cauza Velikovi în sensul că acordarea unei reparaţi inferioare valorii de circulaţie a bunului poate fi considerată suficientă, acesta constituind un argument în plus pentru a susţine că dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 sunt compatibile cu exigenţele Convenţiei, dar nu poate reprezenta un motiv pentru a acorda în cauza de faţă o despăgubire inferioară acestei valori, în condiţiile în care prevederile legale stabilesc un astfel de nivel de reparaţie.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.F. şi M.S., precum şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

I). Recurenţii-reclamanţii au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au solicitat acordarea preţului de piaţă al imobilului în cauză, stabilit la data evicţiunii, conform raportului de expertiză efectuat la instanţa de fond de expertul B.N., iar în subsidiar, acordarea valorii de circulaţie a imobilului la data evicţiunii, în cuantum de 137.392 euro, stabilită de expertul M.V.

În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că momentul stabilirii despăgubirilor trebuie apreciat ca urmare a situaţiei evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare şi, în această situaţie trebuia să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicțiune, în conformitate cu disp. art. 1337 C. civ.

Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabile dispoziţiile dreptului comun prin raportare şi la dispoziţiile legii speciale.

În mod corect instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei pronunţate că art. 1344 C. civ. prevede ca regulă specială în materia evicțiunii că vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului diferenţa între preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicțiunii.

În situaţia de faţă se consideră că această valoare ce trebuie acordată este de 934.384 RON şi este stabilită la data evicțiunii, respectiv data pronunţării deciziei civile nr. 51R din 30 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, conform raportului de expertiză specialitatea construcţii stabilită de exp. B.N., sau în subsidiar, la valoarea stabilită de exp. M.V. în cuantum de 137.392 euro - în apel.

Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.

Mai mult decât atât, şi după apariţia modificărilor la Legea nr. 10/2001, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri reprezentând valoarea de piaţă a imobilului.

În baza prevederilor art. 50¹din Legea nr. 10/2001, având în vedere că în speţă, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, condiţie de bază pentru admiterea capătului de cerere referitor la valoarea de circulaţie, instanţa de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata valorii de circulație stabilită la data evicțiunii şi nu într-un mod aleatoriu cum a procedat instanţa de apel care s-a raportat la valoarea de piaţă actuală stabilită de expert în raportul efectuat de expertul M.V., la care reclamanţii au formulat obiecțiunii prin care au criticat modalitatea de calcul privind preţul de piaţă stabilit pentru construcţie, sumele variind în opinia expertului între 20.000 - 30.000 euro - evaluarea corectă fiind aceea din raportul de expertiză efectuat de expertul B.N., care arată modalitatea de calcul a valorii de circulaţie a imobilului în cauză, expertul M.V. efectuând o evaluare standard a construcţiei şi nu una de piaţă.

Prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată se stabileşte în mod expres legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice pentru plata atât a preţului plătit de chiriaşi pentru imobilul cumpărat, cât şi a preţului de piaţă al imobilelor pentru care s-au desfiinţat contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, adică pe calea acţiunii în revendicare prin compararea de titluri, desfiinţarea în acest caz, echivalând cu înţelesul de lipsire de eficienţă a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

P retenţiile formulate în sensul solicitării de a fi obligat pârâtul la plata valorii de circulaţie a imobilului la momentul evicțiunii au la bază faptul că reclamanţii au cumpărat apartamentul în cauză în conformitate cu art. 9 din Legea nr. 112/1995. La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare reclamanţii au fost de totală bună credinţă, fapt ce rezultă şi din sentinţa civilă nr. 915 din 19 septembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

De asemenea, la momentul perfectării contractului, atât vânzătorul Primăria municipiului București în calitate de mandatar al Statului Român care era proprietarul bunului, cât şi cumpărătorii erau încredinţaţi asupra valabilităţii calităţilor acestora şi asupra legalităţii raportului juridic statornicit.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că au dobândit un bun în sensul autonom al Convenţiei, respectiv că au beneficiat de dispoziţiile unei legi speciale care le-a permis să cumpere în deplină legalitate de la stat apartamentul pe care îl ocupau în calitate de chiriaşi, dobândind un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenţii au invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauzele „Tudor şi Tudor/României” şi „Raicu/României”, precum şi faptul că acţiunea este motivată în drept pe dispoziţiile art. 1344, 1345, 1346 C. civ., art. 1 din Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009.

II). Recurentul-pârât a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Printr-un prim motiv de recurs, pârâtul a arătat că în mod greșit a dispus instanţa de apel obligarea sa la plata sumei de 120.470 euro în echivalent în RON la data plăţii, care reprezintă preţul de piaţă al apartamentului în litigiu, sens în care s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ. Or, recurentul nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria municipiului Bucureşti şi reclamant, acesta este terţ faţă de contract.

În situaţia evingerii cumpărătorilor prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare trebuia să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicțiune a vânzătoarei - Primăria municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ.. Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din litigiu.

Dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice nu justifică niciun fel de obligare a acestuia la achitarea preţului la valoarea de piaţă al imobilului.

Astfel, calitatea procesuală pasivă nu poate avea într-o astfel de acţiune decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, recurentul nefiind parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului atacat, cât şi pentru dispoziţiile imperative prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Se învederează că, reclamanţii nu au probat legitimitatea procesuală a recurentului.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, pârâtul a criticat valoarea reţinută în raportul de expertiză omologat de instanţă, fără să ţină cont de obiecţiunile formulate de Ministerul Finanțelor Publice.

Suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanţii achiziţionându-l la un preţ social cu mult sub preţul pieţii, diminuându-se valoarea cu cel puţin 30% din valoarea reală.

În mod eronat expertul a evaluat terenul aferent imobilului, propunând preţuri separate atât pentru construcţie, cât şi pentru teren, ceea ce conduce la o creştere artificială a valorii de piaţă a imobilului. Valorile ofertelor luate în calcul de către expert sunt mult mai mari decât cele pentru imobile noi.

Prin urmare, operează în cauză îmbogăţirea fără justă cauză, fiind lipsit de logică ca reclamanţii să încaseze în 2014 o diferenţă de sumă în plus faţă de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depăşeşte cu mult valoarea de piaţă a imobilului pe piaţa imobiliară la ora actuală.

Astfel, obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune în niciun caz valoarea de piaţă a imobilului, cu atât mai mult în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, unde obligaţia de garanţie este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării şi, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.

Aşadar, pe criterii de simetrie şi de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceştia ar fi îndreptăţiţi să primească numai o despăgubire echitabilă şi anume prin stabilirea în funcţie de preţul plătit la achiziţionarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu acest preţ la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil.

Pentru situaţii ca cea de faţă, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piaţă a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (cauza „Velikovi şi alţii/Bulgariei”).

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, pârâtul a arătat că pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 se cere a fi întrunite două condiţii şi anume: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege este că, aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanţi rezidă în faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, aveau obligaţia de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului.

Întrucât reclamanţii nu au depus minime diligente cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea cu bună credinţă a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiţie intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei.

Reaua credinţă determină în realitate ilicitatea cauzei, ori prin existenţa unei cauze ilicite este afectată însăşi validitatea actului sub imperiul Legii nr. 112/1995 pentru perfectarea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare.

Având în vedere că reclamanţii își invocă propria turpitudine, anume încălcarea dispoziţiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru a obţine recunoaşterea unui drept, ceea ce nu este admisibil, aceştia nu pot beneficia de restituirea preţului la valoarea de piaţă.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege, în speţă, deposedarea reclamanţilor de imobilul care face obiectul litigiului s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamanţi şi Primăria municipiului Bucureşti nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

I). Recursul declarat de reclamanţii M.F. şi M.S. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Prin motivele formulate, reclamanţii critică decizia pronunţată de instanţa de apel sub aspectul aprecierii cuantumului despăgubirilor ce trebuie acordate, momentul în raport de care se impune ca acestea să fie stabilite fiind data evicţiunii.

În speţă, prin acţiunea introductivă, reclamanţii M.F. şi M.S. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea la plata sumei de 6 miliarde ROL reprezentând valoarea actuală de circulaţie a apartamentului nr. 2 din imobilul situat în Bucureşti, str. T.

Aşadar, reclamanţii au solicitat acordarea despăgubirilor reprezentând valoarea imobilului la data formulării cererii de chemare în judecată („valoarea actuală de circulaţie a apartamentului”).

Expertiza administrată la prima instanţă a avut drept obiectiv „stabilirea valorii de circulaţie actuală a imobilului apartament situat în Bucureşti, str. T., însă expertul B.N. a calculat această valoare prin raportare la momentul efectuării expertizei, concluzionând în sensul că „valoarea de circulaţie a locuinţei cu terenul aferent este în sumă totală de 934.384 RON”.

Reclamanţii au luat cunoştinţă de conţinutul raportului de expertiză şi au formulat precizări referitor la câtimea pretenţiilor, precum şi concluzii scrise, arătând că solicită obligarea pârâţilor la „plata sumei de 934.384 RON reprezentând valoarea de circulaţie a locuinţei şi terenului situat în Bucureşti, str. T., sumă rezultată în urma raportului de expertiză efectuat în cauză”.

Aşadar, reclamanţii nu au solicitat valoarea imobilului de la data evicţiunii şi nici nu au formulat în acest sens obiecţiuni la concluziile raportului de expertiză efectuat în faţa primei instanţe.

Apelul a fost declarat doar de către pârât, care nu a criticat sub acest aspect hotărârea, reclamanţii făcând trimitere la evaluarea imobilului la data evicţiunii doar cu prilejul stabilirii obiectivelor expertizei administrate în apel.

Prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. consacră principiul disponibilităţii, statuând că instanţele sunt obligate să se pronunţe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată.

Atât sub aspectul obiectului cât şi al părţilor între care se derulează litigiul, cadrul procesual este cel fixat de părţi, nefiind astfel permis instanţei să se pronunţe în afara şi peste limitele petitelor cu care a fost învestită.

Principiul disponibilităţii şi cel al dreptului la apărare al părţilor trebuie respectate şi pentru că reprezintă o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În speţă, instanţa de apel a stabilit valoarea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor pentru imobil prin raportare la momentul efectuării expertizei în faza apelului, pronunţându-se astfel, în afara limitelor în care a fost învestită, contrar dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Or, în cadrul concluziilor raportului de expertiză administrat în apel (răspuns la obiecţiunii, expertul M.V. a determinat valoarea de circulaţie a imobilului la data introducerii acţiunii (anul 2009) ca fiind de 124.400 euro.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este fondat, urmând a fi admis, cu consecinţa modificării deciziei atacate numai cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, menţinându-se restul dispoziţiilor hotărârii.

II). Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:

În primul motiv de recurs, pârâtul Ministerului Finanţelor Publice a criticat decizia instanţei de apel sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Deşi susţinerea pârâtului că este terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanţi şi Primăria municipiului Bucureşti este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.

Obligaţia de restituire a preţului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desfiinţate, nu este un efect al contractului, ci o obligaţie ce decurge din lege.

Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a restitui preţul de piaţă ori preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu respectarea, fie cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Aceste dispoziţii legale au un caracter special, derogator de la dispoziţiile dreptului comun pe care le invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în litigiile decurgând din restituirea preţului.

Având în vedere că imobilul în litigiu face parte dintre cele cu privire la care a fost adoptată o legislaţie reparatorie de către Statul Român, întrucât acesta a fost preluat abuziv de la proprietar prin Decretul nr. 92/1950, pentru soluţionarea cererii deduse judecăţii nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun (art. 1337 şi urm. C. civ.), ci, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cele din cuprinsul Legii nr. 10/2001, ca lege specială în această materie.

Condiţiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum şi cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziţii legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriaşi ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat.

Obligaţia instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire.

Aşa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, acesta fiind titularul obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii, în ce priveşte cererea de obligare la plata preţului de piaţă actualizat al imobilului.

Criticile privind efectuarea defectuoasă a expertizei - modul de evaluare a imobilului în litigiu de către expert şi greşita aplicare a coeficienţilor de corecţie şi a standardelor internaţionale în materie - nu pot fi reanalizate, faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care nu permite reformarea unei hotărâri pentru motive de netemeinicie, instanţa de recurs nemaiavând competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele (aşa cum solicită recurentul-pârât), ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, pârâtul a formulat apărări prin care a solicitat aplicarea criteriilor de simetrie şi de echitate în stabilirea cuantumului despăgubirilor şi a susţinut teza îmbogăţirii fără justă cauză a reclamanţilor.

Sub aceste aspecte, este de reţinut că instanţele fondului în mod legal au concluzionat că reclamanţii îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 republicată, după modificarea adoptată prin Legea nr. 1/2009, în vederea acordării preţului de piaţă pentru imobilul în litigiu.

Premisele art. 50¹ din Legea nr. 10/2009 (care se verifică în speţa de faţă) presupun încheierea actului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, adică existenţa valabilităţii contractului, dar şi desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acestui contract, întrucât numai în aceste condiţii cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar.

Astfel, potrivit art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, vocaţie la obţinerea preţului de piaţă al imobilului au doar „proprietarii” în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte au fost „desfiinţate” ca efect al admiterii acţiunii în revendicare formulate împotriva lor de proprietarul deposedat abuziv de stat, precedată fie de respingerea cererii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, fie de neatacarea lui în justiţie.

Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (2¹), din interpretarea căruia reiese că prin „desfiinţare” nu se înţelege doar situaţia când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci şi cea a admiterii unei acţiuni în revendicare.

Ca urmare, prin art. 20 alin. (2¹) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de „contract de vânzare-cumpărare desfiinţat”, în sensul că actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

În speţă, prin sentinţa nr. 915 din 19 septembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanta Ş.C.A.G. în contradictoriu cu pârâţii M.F. şl M.S., care au fost obligaţi să îi lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 2 din str. T. şi a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare (ce a constituit titlul reclamanţilor M.F. şi M.S.).

Aşa fiind, recurenţii-reclamanţi se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, republicată şi au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului.

Determinarea acestui preţ s-a realizat în mod legal, prin expertiză tehnică judiciară, iar obligaţia de plată în sarcina recurentului-pârât a fost stabilită de către instanţă în conformitate cu dispoziţiile legilor speciale incidente, aşa încât nu poate fi susţinută cu temeinicie teza îmbogăţirii fără justă cauză a reclamanţilor şi nu pot fi aplicabile nici criteriile de simetrie şi de echitate, astfel cum sunt invocate de către recurentul-pârât.

În ceea ce priveşte criticile formulate de pârât prin cel de-al treilea motiv de recurs, privind nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acestea nu pot fi reanalizate în prezenta cauză.

În speţă, instanţa de apel în mod corect a constatat că sentinţa civilă nr. 915 din 19 septembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti - irevocabilă, beneficiază de putere de lucru judecat în ceea ce priveşte respingerea cererii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului deţinut de reclamanţii din prezenta cauză.

În motivarea sentinţei civile nr. 915/2000 a Tribunalului Bucureşti s-a reţinut că actul de înstrăinare a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost încheiat cu respectarea legislaţiei în vigoare, cauza de nulitate trebuind să fie anterioară sau concomitentă cu încheierea actului.

Efectele pozitive şi negative ale puterii de lucru judecat se produc atât în virtutea dispozitivului hotărârii, cât şi ale considerentelor pe care se sprijină soluţia adoptată, în care se regăsesc dezlegările în fapt şi în drept date problemelor soluţionate. Dacă s-ar reţine contrariul, ar însemna a se permite reevaluarea aceloraşi aspecte într-un litigiu ulterior, cu riscul unor constatări diferite ale instanţelor de judecată.

Or, este de esenţa puterii de lucru judecat evitarea contrazicerilor între hotărâri judecătoreşti pronunţate în procese distincte, rezultat ce ar lipsi, astfel, de conţinut însăşi instituţia juridică în discuţie.

Aşa fiind, reclamanţii se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, republicată şi au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului.

Faţă de cele ce preced, recursul declarat de pârât va fi respins, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii M.F. şi M.S. împotriva deciziei nr. 98A din data de 25 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Modifică în parte decizia, în sensul că despăgubirile cuvenite reclamanţilor sunt în sumă de 124.400 euro, echivalentul în RON la data plăţii.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2774/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 2797/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... →

ICCJ. Decizia nr. 2794/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2794/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs