ICCJ. Decizia nr. 2774/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2774/2014
Dosar nr. 2512/115/2012**
Şedinţa publică din 17 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Fondul, apelul și recursul în primul ciclu procesual:
Prin sentinţa nr. 22 din 18 ianuarie 2011, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în Dosarul nr. 1914/115/2010, s-a anulat ca netimbrată acţiunea formulată de reclamanta SC C.B. SRL în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara şi Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România.
Prin decizia comercială nr. 162/A din 20 iunie 2011, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat hotărârea apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă. Acesta a fost menținută prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 426 din 2 februarie 2012.
S-a reținut că acţiunea reclamantei este formulată în baza Legii nr. 198/2004, H.G. nr. 434/2009 şi art. 21-28 din Legea nr. 33/1994, pretenţiile acesteia fiind întemeiate astfel pe dispoziţiile legale care reglementează exproprierea, reclamanta, ca titulară a unui drept real, solicitând despăgubiri, astfel că acțiunea este scutită de plata taxei de timbru.
Fondul și considerentele instanței de fond în al doilea ciclu procesual:
În rejudecare, Tribunalul Caraş-Severin, prin sentinţa civilă nr. 1750 din 4 aprilie 2013, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România. A disjuns cererea de chemare în garanţie a Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale formulată de către pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România și a respins pe fond acţiunea civilă formulată de reclamanta SC C.B. SRL împotriva pârâtei Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, reprezentantă de Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Timişoara.
Tribunalul a reţinut că prin încheierea contractului de concesiune, reclamanta a devenit titulara unui drept de exploatare a terenului expropriat, constând în exploatarea şi livrarea de nisip şi pietriş, acțiunea sa în despăgubiri fiind întemeiată pe prevederile Legii nr. 198/2004 şi Legii nr. 33/1994, așa cum s-a reținut prin considerentele deciziei nr. 426 din 2 februarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din primul ciclu procesual.
Conform art. 5 din Legea nr. 198/2004, plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate se face în baza cererilor adresate de către titularii drepturilor reale, precum şi de către orice persoană care justifică un interes legitim. Art. 9 din Legea nr. 198/2004 prevede că expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirilor se poate adresa instanţei.
Instanţa a reţinut că Legea nr. 198/2004 reglementează situaţia proprietarului terenului sau titularului altui drept real principal, situaţie în care nu se află reclamanta, titulara doar a unui drept de exploatare a imobilului expropriat, drept constituit ca urmare a transmiterii doar a doua din atributele dreptului de proprietate (posesia şi folosinţă).
Faţă de aceste considerente, instanţa de fond a considerat că dreptul dobândit în cazul de faţă este un drept personal (dreptul de a exploata nisipul şi pietrişul şi a dispune de acesta cu unele atribute ale dreptului de proprietate (opozabil erga omnes), astfel că nici din acest punct de vedere repararea prejudiciului nu se poate realiza în baza Legii nr. 198/2004. În situaţia în care dreptul de concesiune ar fi considerat un drept real principal, dreptul de concesiune trebuia constituit cu privire la un imobil din domeniul privat al unei comunităţi locale. Ori, în cauză, imobilul, conform naturii sale şi prevederilor Legii nr. 213/1998, face parte din domeniul public al Statului Român, astfel că reclamanta nu este titulara unui drept real principal.
Un alt aspect reținut de instanţă este lipsa autorizaţiei de gospodărire a apelor, autorizaţie necesară pentru existenţa contractului de concesiune, lipsa acesteia determinând incidenţa clauzei 4.2.4 din contract şi odată cu aceasta lipsa unui drept al reclamantei care să constituie temeiul juridic, cauza pretenţiilor faţă de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România.
Apelul și considerentele instanței de apel în al doilea ciclu procesual:
Împotriva sentinţei civile nr. 1750 din 04 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 2512/115/2012*, a formulat apel reclamanta.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor invocate, dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., art. 2 şi 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, art. 28 din Legea nr. 255/2000, art. 9 din Legea nr. 213/1998, Curtea de Apel Timişoara, prin decizia nr. 27 din 4 martie 2014, a constatat că apelul este fondat.
S-a reținut că între reclamantă şi Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale s-a încheiat la 31 martie 2000 „licenţa de concesiune pentru exploatare” pentru o perioadă de 20 ani, având ca obiect concesionarea dreptului de exploatare şi livrarea în forme specifice în favoarea titularului (reclamantei) a resurselor şi rezervelor de nisip şi pietriş din perimetrul Orăşeni.
Prin adresa din 1 februarie 2007, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România a informat pe reclamantă că în cadrul Programului de dezvoltare a Infrastructurii Rutiere din România a obţinut fonduri I.S.P.A. de la Comisia Europeană pentru realizarea Variantei de ocolire a municipiului Caransebeş. Agenţia a înştiinţat antreprenorul lucrării (adresa din 13 martie 2007) ce implică şi realizarea proiectului „Varianta ocolire Caransebeş” asupra faptului că această lucrare de investiţie traversează zăcământul de nisip şi pietriş Orăşeni, în care activitatea de exploatare a fost concesionată de Statul Român prin Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, titularei de licenţă SC C.B. SRL care, la rândul său, prin adresa din 5 februarie 2007 a prezentat cheltuielile ce trebuie recuperate ca urmare a încetării activităţii ce o desfăşoară în baza licenţei de exploatare.
Prin avizul din 19 ianuarie 2009, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale a avizat din punct de vedere al protecţiei şi exploatării raţionale a rezervelor de nisip şi pietriş programul de exploatare pe anul 2009 dar, începând cu anul 2010 acest aviz nu a mai fost obţinut, urmare a refuzului consemnat prin adresa din 2 martie 2010 de a nu fi de acord cu desfăşurarea activităţii prevăzută în licenţă, în perimetrul aferent acestuia, aspect confirmat şi prin actul de control întocmit de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale Bucureşti, din care rezultă că la data controlului, 22 martie 2010, societatea nu mai desfăşurat activităţi miniere.
Temeiul de drept al cererii formulate de reclamantă îl reprezintă dispoziţiile Legii nr. 198/2004 şi Legii nr. 33/1994, aspect reţinut irevocabil prin decizia civilă nr. 426 din 2 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994 pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi cele aflate în proprietatea publică a comunelor, oraşelor şi judeţelor. Dispoziţiile art. 26 din aceeaşi lege, prevăd că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. Dispoziţiile art. 28 alin. (3) din lege prevăd că uzul, uzufructul, abitaţia şi superficia, precum şi orice alte drepturi reale, cât şi concesionarea şi atribuirea şi folosinţa, se sting prin efectul exproprierii, titularii acestora având dreptul la despăgubiri.
Dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 198/2004 (în vigoare la data exproprierii) prevăd că plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate se face în baza cererilor adresate de titularii drepturilor reale, precum şi de orice persoană care justifică un interes legitim. Dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 198/2004 sunt preluate de prevederile art. 19 din Legea nr. 255/2010 prin care s-a abrogat Legea nr. 198/2004.
Astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri rezultate din imposibilitatea de a-şi desfăşura activitatea conform licenţei de concesiune, începând cu anul 2010.
Raportat la dispoziţiile Legii nr. 33/1994 evaluarea despăgubirilor se face de o comisie ce va ţine seama la calcularea cuantumului despăgubirilor de valoarea prejudiciului cauzat proprietarului sau altor persoane care au interes legitim asupra imobilelor propuse a fi expropriate, pe baza dovezilor prezentate de acestea.
Rezultă că la expropriere, valoarea despăgubirilor cuprinde valoarea terenului expropriat (ce se cuvine proprietarului terenului expropriat) şi valoarea despăgubirilor rezultate din lipsa posibilităţii de exploatare a terenului care se cuvine proprietarului terenului sau celui care îl exploatează cu titlu legal (art. 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994), în cazul speţei concesionarul SC C.B. SRL.
Referitor la daunele suferite de concesionar (reclamantă), expertiza tehnică în cauză a stabilit valoarea despăgubirilor (daune efectiv suferite şi profit nerealizat) astfel: valoarea rămasă a investiţiilor pe care le-a efectuat pentru activitatea de exploatare de resurse concesionate, actualizată cu indicii preţurilor de consum la data expertizei contabile judiciare (1.051.615 RON, care reprezintă daune efectiv suferite din cauza interzicerii dreptului de exploatare a resurselor minerale concesionate, de la data încetării desfăşurării activităţii, 31 decembrie 2009); profitul nerealizat cu începere de la 01 ianuarie 2010 pentru cantitatea de rezerve din zăcământul Orăşeni de 998.852 mc (631.000 mc resurse din categoria B), pe care a avut dreptul legal să-l exploateze în calitate de titular al licenţei de concesiune corectat cu parametrii de exploatare, actualizat cu indicele lunar al preţului de consum, comunicat de I.N.S.S.E. la data întocmirii raportului de expertiză contabilă judiciară (2.358.583 RON)
Cu privire la valoarea rămasă a investiţiilor efectuate, instanţa de apel a apreciat că aceasta nu poate fi acordată reclamantei, având în vedere că i-au rămas în proprietate şi ca atare le poate valorifica în continuare dar şi faptul că din contractul de concesiune (art. 7.1.1) rezultă că toate cheltuielile necesare pentru desfăşurarea activităţii societăţii se suportă de titular.
Instanța de apel a reținut însă că reclamanta este îndreptăţită la acordarea profitului nerealizat, însă nu în sumă de 2.358.583 RON, astfel cum au calculat experţii, care au luat în considerare doar indicele lunar al preţului de consum, nu şi cheltuielile de producţie aferente, calculate prin raportare la un mc de balast. Raportat la acest aspect, Curtea a luat în considerare la calcularea profitului nerealizat începând cu 2010 media profitului net rezultat pe perioada 2000-2010 care este de 93214,4 RON/an, rezultând astfel suma de 1.025.358 RON (93214,4 RON/an x 11 ani).
Raportat la cele menţionate mai sus, nu a putut fi primită susţinerea pârâtei în sensul că suprafaţa pe care s-a desfăşurat activitatea reclamantei nu face parte din categoria imobilelor afectate de construirea variantei de ocolire Caransebeş, iar lipsa acceptului pârâtei necesar eliberării autorizaţiei de gospodărire a apelor se întemeiază tocmai pe motivarea că zona de exploatare se suprapune perimetrului de implementare a proiectului „Varianta Ocolire Caransebeş”.
Astfel, instanța de apel, admițând apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a admis în parte acţiunea și a obligat pârâta la 1.025.358 RON cu titlu de despăgubiri și la 7000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, menţinând în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Recursul și considerentele instanței de recurs:
Împotriva deciziei nr. 27 din 4 martie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanta, pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
a. Recurenta reclamantă C.B. SRL a solicitat în principal, admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii în totalitate a acţiunii şi obligării pârâtei 3.410.198 RON, reprezentând despăgubire, calculată conform raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea contabilitate, depus la dosar. În subsidiar, a solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru judecarea apelului, cu cheltuieli de judecată.
Singurele critici pe care reclamanta le aduce deciziei atacate vizează modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
Susține că, înlăturând din componenţa despăgubirilor valoarea rămasă a investiţiilor efectuate în vederea derulării contractului de concesiune, instanța de apel a făcut o aplicare greşită a legii, nesocotind totodată şi valoarea juridică a prevederilor art. 7.1.1. din contractul de concesiune.
Susține că a efectuat investiţiile exclusiv în considerarea duratei contractului de concesiune, acestea având o afectațiune specială, majoritatea fiind destinate exclusiv exploatării resurselor minerale în perimetrul care a făcut obiectul menţionatului contract. Astfel, prevederile art. 7.1.1. din contract ar putea fi incidente doar în măsura în care licenţa de concesiune s-ar fi derulat pe întreaga perioadă a contractului. Prin încetarea contractului la jumătatea perioadei, are dreptul la repararea prejudiciului cauzat şi prin investițiile realizate şi neamortizate.
Recurenta reclamantă relevă în motivele de recurs și concluziile experților.
Totodată, recurenta reclamantă critică și modul în care instanța de apel a stabilit despăgubirile, prin prisma beneficiului nerealizat, utilizând media profitul net pe perioada 2000-2010. Susține că, cantitatea totală a rezervei de resurse minerale este parametrul direct rezultat din contractul de concesiune, că era îndreptăţită să exploateze întreaga cantitate contractată, iar încetarea contractului de concesiune a privat-o de exploatarea acesteia şi, implicit, de profitul pe care exploatarea l-ar fi adus.
Utilizarea mediei profiturilor nete realizate în perioada 2000 - 2010, la stabilirea beneficiului nerealizat este incorecta şi raportat la faptul ca avizele de exploatare, care au fost emise anual de concedent, au prevăzut cantităţi aprobate diferite, destinate exploatării anuale.
b. Recurenta pârâtă Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA a solicitat modificarea deciziei în sensul respingerii apelului și menţinerii sentinţei nr. 1750 din 04 aprilie 2013 a Tribunalul Caraș Severin, invocând prevederile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.
Întrucât motivele de recurs au fost expuse combinat, ele vor fi grupate și concentrate pe probleme de nelegalitate invocate, ce urmează a fi dezlegate unitar.
Susține că instanţa de fond, în mod corect, a apreciat că doar titularii unui drept de concesiune care vizează un bun din domeniul privat au dreptul la despăgubiri conform Legii nr. 198/2004. De altfel, procedura de acordare a despăgubirilor este extrem de clar precizată de Legea nr. 198/2004 și de H.G. nr. 434/2009, completată cu prevederile Legii nr. 33/1994 ce prevăd o etapă administrativă, dar şi o etapă judecătorească în acţiunea de obţinere a despăgubirilor demarată de către persoanele menţionate la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 198/2004.
Reclamanta a încercat într-adevăr soluţionarea cererii de obţinere a despăgubirilor în cadrul etapei administrative dar aceasta a fost exclusă de la plata despăgubirilor întrucât doar titularii drepturilor reale personale şi proprietarii terenurilor supuse exproprierii pot solicita despăgubiri. Susține că terenul în care îşi desfăşura reclamanta activitatea nu a fost expropriat şi nici supus vreunei proceduri de transfer (parţial sau total), amplasamentul nefăcând parte din categoria imobilelor afectate de construirea Variantei de Ocolire Caransebeş, întrucât suprafaţa nu se află în coridorul de expropriere şi nu a fost afectată de construcţia obiectivului. Societatea apelantă - reclamantă nu apare pe lista proprietarilor a căror imobile au fost supuse exproprierii, astfel neexistând nici un temei legal pentru acordarea vreunei despăgubiri, în temeiul Legii nr. 198/2004.
Arată că, în mod corect, instanţa de fond a reținut că plata despăgubirilor se face pentru imobilele expropriate, pentru valoarea bunului în materialitatea sa (şi nu pentru prejudicii legate de exploatarea bunului) şi faptul că doar titularii unor drepturi reale sau personale care justifică un interes legitim pot solicita despăgubiri în baza Legii nr. 198/2004.
Reclamanta este doar titulară a unui drept de exploatare a imobilului (un drept personal - dreptul de a exploata nisipul şi pietrişul şi a dispune de acesta cu unele atribute ale dreptului de proprietate, opozabil erga omnes) care nici măcar nu a fost expropriat, drept constituit ca urmare a transmiterii a doua din atributele dreptului de proprietate (posesia şi folosinţă). Astfel, repararea prejudiciului nu se poate realiza în baza Legii nr. 198/2004. Imobilul, conform naturii sale şi prevederilor Legii nr. 213/1998, face parte din domeniul public al Statului Român, situaţie în care reclamanta nu este titulara unui drept real principal. Dispoziţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994 prevăd că doar uzul, uzufructul, abitaţia şi superficia, precum şi orice alte drepturi reale, cât şi concesionarea şi atribuirea şi folosinţa, se sting prin efectul exproprierii, doar titularii acestora având dreptul la despăgubiri. În temeiul Legii nr. 198/2004, expropriatorul, întocmeşte o documentaţie tehnico-economică pentru fiecare lucrare, documentaţie care cuprinde planuri cu amplasamentul lucrării, delimitarea suprafeţelor şi construcţiilor propuse spre expropriere cu indicarea numelor şi proprietarilor, planurile fiind vizate de către Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară. Astfel, doar proprietarii care urmează a fi expropriaţi vor fi despăgubiţi în baza unui raport de evaluare iar societatea reclamantă nu figura şi nu figurează printre proprietarii de terenuri de pe amplasamentul lucrării, continuând de fapt şi de drept să îşi desfăşoare activitatea în perimetrul supus exploatării.
Lipsa autorizaţiei de gospodărire a apelor, autorizaţie necesară pentru existenţa contractului de concesiune, determină incidenţa clauzei 4.2.4 din contract şi odată cu aceasta, lipsa unui drept al reclamantei care să constituie temeiul juridic, cauza pretenţiilor faţă de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România.
Susține că de fapt, prezentul litigiu a derivat din împrejurarea că reclamanta nu a mai putut obține autorizaţie de gospodărire urmare a corespondenţei purtate cu Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România deoarece s-a constatat că datorită suprapunerii coordonatelor Stereo 70 ale punctelor de colţ care delimitează perimetrul de exploatare, cu planul de amplasament al Variantei Ocolire Caransebeş, reclamanta nu și-a respectat obligația de reamplasare a exploatării. Dar, în nici un moment, nu a fost vorba despre afectarea imobilului supus exploatării de o procedură de expropriere sau transfer în vederea realizării Variantei de Ocolire Caransebeş.
Invocă și nerespectarea de către reclamantă a obligaţiei de reamplasare a balastierei în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 48/1998 pentru aprobarea normelor privind amplasarea şi exploatarea balastierelor din zona drumurilor şi podurilor, care stipulează expres că ”pentru drumurile şi podurile noi, în calitate de obiective de utilitate publică, balastierele existente se vor reamplasa în interval de un an, pe cheltuiala proprietarului, pentru a nu periclita stabilitatea drumului şi a podului sau a nu produce modificări ale regimului apelor în zonă”. Nerespectarea acestei obligaţii absolvă pârâta de obligaţia de acordare a unor despăgubiri în baza Legii nr. 198/2004. Se invocă de asemenea, că reclamanta, primind adresa din 13 martie 2007 a Agenţiei pentru Resurse Minerale, nu a solicitat relocarea exploatării, nu a efectuat demersuri în acest sens, nu a contestat refuzul emiterii autorizaţiei și nici nu a denunţat contractul de concesiune.
Susține că, atâta vreme cât instanța de apel a considerat că reclamanta nu este îndreptățită la despăgubirile reprezentând valoarea rămasă a investiţiilor efectuate, în mod contradictoriu a considerat că este îndreptăţită la acordarea profitului nerealizat. Raportat la aspectele precizate de către reclamantă privind blocarea activităţii sale, acestea nu pot constitui temei legal pentru acordarea de despăgubiri în temeiul prevederilor Legii nr. 198/2004, iar existenţa unui presupus raport de cauzalitate între activitatea de realizare a variantei de ocolire şi prejudiciul produs reclamantei nu poate constitui obiectul unor despăgubiri acordate în temeiul prevederilor Legii privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
c. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a invocat în recursul său, motive de nelegalitate ce se circumscriu prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 198/2004 şi a Legii nr. 33/1994.
Susține că reclamanta, prin încheierea contractului de concesiune, a devenit titulara unui drept de exploatare a terenului expropriat, constând în exploatarea şi livrarea de nisip şi pietriş. Conform deciziei nr. 426 din 2 februarie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate se face în baza cererilor adresate de către titularii drepturilor reale, precum şi de către orice persoană care justifică un interes legitim. Aşadar, doar titularii unor drepturi reale sau personale care justifică un interes legitim pot solicita despăgubiri în baza Legii nr. 198/2004, reclamanta neîncadrându-se în categoria persoanelor îndreptățite la despăgubiri, fiind titulară doar a unui drept de exploatare a imobilului.
Astfel, corect prima instanţă, având în vedere doctrina şi practica judiciară neunitară cu privire la natura contractului de concesiune, a considerat că dreptul dobândit, în cazul de faţă, este un drept personal (dreptul de a exploata nisipul şi pietrişul şi de a dispune de acesta cu unele atribute ale dreptului de proprietate (opozabil erga omnes). În aceste condiții, repararea prejudiciului nu se poate realiza în baza Legii nr. 198/2004, dreptul de concesiune asupra unui bun proprietatea statului nefiind un drept real principal.
De asemenea, lipsa autorizaţiei de gospodărire a apelor, autorizaţie necesară pentru existenţa contractului de concesiune, care determină incidenţa clauzei 4.2.4 din contract şi odată cu aceasta lipsa unui drept al reclamantei, lipsește de temei pretenţiile faţă de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România.
De asemenea, se invocă faptul că instanța de apel nu a ţinut cont de împrejurarea că suprafaţa pe care s-a desfăşurat activitatea reclamantei nu face parte din categoria imobilelor afectate de construirea variantei de ocolire Caransebeş.
Parchetul susține că decizia este nelegală sub aspectul aplicării greşite a Legii nr. 198/2004 şi a Legii nr. 33/1994, instanţa neavând în vedere şi dispoziţiile prevăzute în art. 1, respectiv art. 57 lit. b) din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, modificată şi completată prin Legea nr. 22/2007 şi Legea nr. 145/2013.
În cauză, imobilul, conform naturii sale şi prevederilor Legii nr. 213/1998, face parte din domeniul public al Statului Român, reclamanta nefiind titulara unui drept real principal.
Potrivit art. 57 lit. b) din O.U.G. nr. 54/2006, privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, încetarea contractului de concesiune poate avea loc în cazul în care interesul naţional sau local o impune, prin denunţarea unilaterală de către concedent cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile în sarcina acestuia. Aşadar, dacă imobilul ar fi fost supus exproprierii, în vederea realizării proiectului „Varianta ocolire Caransebeş", contractul de concesiune trebuia să înceteze, iar concedentul trebuia să o despăgubească pe reclamantă.
Pe de altă parte, perimetrul supus exploatării nu a fost afectat nici de proceduri de transfer parţial sau total, dată fiind împrejurarea că era deja în proprietatea Statului Român, nefiind afectat de construcţia obiectivului „Varianta de ocolire Caransebeş". Reclamanta nu a fost supusă nici unei proceduri, nu apare pe lista proprietarilor a căror imobile au fost supuse exproprierii, nu a fost emisă o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirilor, nu este titulara unui drept real, terenul este proprietatea Statului Român, acesta nu face parte din categoria imobilelor afectate de construirea obiectivului „Varianta de ocolire Caransebeş" şi nu se află în coridorul de expropriere, astfel că, lipseşte temeiul legal pentru plata despăgubirilor de către expropriator.
Excepția nulității recursurilor este nefondată.
Toate criticile, aşa cum au fost formulate de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. de la 1864 urmând a se analiza temeinicia lor.
Recursurile sunt fondate pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Prima problemă ce se impune a fi rezolvată este aceea a îndreptății reclamantei de a pretinde despăgubiri, în temeiul Legii nr. 33/1994 și Legii nr. 198/2004, ca titulară a unui drept real, aspecte de nelegalitate invocate în recurs atât de recurenta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România cât și de Parchet.
S-a reținut de instanța de apel că reclamanta este titulară a unui drept de concesiune, între acesta și Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale încheindu-se, la 31 martie 2000, „licenţa de concesiune pentru exploatare” pentru o perioadă de 20 ani, având ca obiect concesionarea dreptului de exploatare şi livrarea în forme specifice în favoarea titularului (reclamantei) a resurselor şi rezervelor de nisip şi pietriş din perimetrul Orăşeni. Ca urmare, instanța de apel în mod corect a reținut că reclamanta este titulara unei drept real.
Dreptul de concesiune este reglementat prin art. 136 alin. (4) din Constituție care prevede că bunurile proprietate publică pot fi concesionate. O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, împreună cu O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică reprezintă, în prezent, dreptul comun în materia concesiunilor. Există și o serie de alte reglementări referitoare la concesiune, cum ar fi cele cuprinse în Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, dar și în alte legi speciale cum ar fi Legea minelor nr. 85/2003, care a abrogat Legea minelor nr. 61/1998 (ce a fost avută în vedere la acordarea licenței de concesiune în cauza de față) etc.
Conform dispozițiilor legale enunțate mai sus, concesionarea se face printr-un contract de concesiune prin care o autoritate publică, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, celeilalte părți, numită concesionar, dreptul și obligația de exploatare a unui bun proprietate publică, pe riscul și pe răspunderea sa, în schimbul unei redevențe. Pot fi concesionate bunurile mobile sau imobile din domeniul public al statului sau unităților administrativ-teritoriale . Atunci când are ca obiect bunuri aparținând domeniului public, dreptul de concesiune este un drept real principal, derivat din dreptul de proprietate publică care se naște dintr-un contract administrativ și este opozabil tuturor, cu excepția proprietarului.
De altfel și Noul C. civ. enumeră, în art. 866, printre drepturile reale corespunzătoare proprietății publice, dreptul de concesiune.
Natura controversară a contractului de concesiune ținea doar de natura actului de concesiune ca act de putere sau ca un contract administrativ, fără a se contesta că dreptul de concesiune este un drept real principal.
Astfel, sunt nefondate susținerile recurenților pârâți potrivit cărora reclamanta nu este titulara unui drept real întrucât dreptul de concesiune al acesteia nu vizează un bun din domeniul privat sau că este doar titulară a unui drept de exploatare a imobilului (un drept personal - dreptul de a exploata nisipul şi pietrişul şi a dispune de acesta cu unele atribute ale dreptului de proprietate, opozabil erga omnes) drept constituit ca urmare a transmiterii a doua din atributele dreptului de proprietate (posesia şi folosinţă).
Curtea apreciază însă că instanțele de fond și apel nu au stabilit situația de fapt în ceea ce privește intrarea perimetrului de exploatare al reclamantei, delimitat prin licența de concesiune, în perimetrul de realizare a obiectivului ”Varianta de Ocolire Caransebeş”, respectiv în perimetrul de protecție și interdicție, deși în cauză s-au făcut apărări și susțineri pe aceste aspecte iar din corespondența purtată de părți reiese că sunt păreri divergente cu privire la aceasta chestiune.
De dezlegarea acestui aspect ține rezolvarea tuturor celorlalte chestiuni deduse judecății.
În aceste condiții, numai o expertiză ar putea stabili acest împrejurare.
Astfel, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 rap. la art. 312 și art. 313 C. proc. civ. de la 1864, Curtea va admite toate recursurile, pentru a se asigura o judecată unitară, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza pentru rejudecare instanței de apel, fiind necesară administrarea de probe noi.
Instanța de apel va proceda la efectuarea unei expertize care să stabilească dacă: perimetrul de exploatare al reclamantei, delimitat prin licența de concesiune, a intrat sau nu în perimetrul de realizare a obiectivului de interes public ”Varianta de Ocolire Caransebeş”, respectiv în perimetrul de protecție și interdicție; dacă terenul a fost afectat de proceduri de transfer parţial sau total sau dacă au existat doar suprapuneri ale coordonatelor Stereo 70 ale punctelor de colţ care delimitează perimetrul de exploatare, cu planul de amplasament al Variantei Ocolire Caransebeş și în ce măsură acestea au afectat continuarea concesiunii; în ce măsură reclamanta avea vreo obligație de reamplasare a exploatării, dacă i s-a solicitat aceasta și în ce măsura și-a respectat-o conform Ordinului nr. 48/1998 pentru aprobarea normelor privind amplasarea şi exploatarea balastierelor din zona drumurilor şi podurilor.
În raport de situația de fapt pe care o va determina, instanța de apel va stabili dacă contractul de concesiune încetează în condițiile art. 28 din Legea nr. 33/1994 cu care se completează Legea nr. 198/2004, sau dacă concesiunea a încetat anterior, prin aplicarea dispozițiilor art. 4.2.4 din licență, din culpa concesionarului sau a încetat ca urmare a neacordării autorizației de gospodărire a apelor din cauza lucrării de interes public; dacă titularul dreptului real de concesiune (terenul nefiind supus exproprierii propriu-zise deoarece face parte din domeniul public al statului) este sau nu îndreptățit la despăgubiri în condițiile art. 5 din Legea nr. 198/2004 rap. la art. 22, art. 26 alin. (1) şi 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994 și la dispozițiile H.G. nr. 434/2009 (deși nu se află pe lista proprietarilor a căror imobile au fost supuse exproprierii) sau poate pretinde despăgubiri de la concedent în condițiile art. 57 lit. b) din O.U.G. nr. 54/2006 cu modificările ulterioare.
În raport de stabilirea dreptului de a pretinde despăgubiri în baza legilor exproprierii, instanța de apel va stabili dacă reclamanta este îndreptățită la repararea integrală a prejudiciului sau numai la o parte din acesta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului reclamantei.
Admite recursurile declarate de reclamanta SC C.B. SRL, de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România prin Direcţia Generală Drumuri şi Poduri Timişoara şi de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva deciziei nr. 27 din 04 martie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2756/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2794/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
