ICCJ. Decizia nr. 2842/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2842 /2014
Dosar nr. 1605/90/2013
Şedinţa publică din 23 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 108 din 11 ianuarie 2013, Judecătoria Brezoi a declinat, în favoarea Tribunalului Vâlcea, acţiunea prin care reclamanta C.G. a chemat în judecată Statul Român şi Serviciul Român de Informaţii UM xx pentru a fi obligaţi să-i respecte deplina proprietate şi posesiunea terenului în suprafaţă de 2.045,35 m.p şi a Vilei C. aflată pe acesta, situată în Călimăneşti, CF nr. zz a oraşului Călimăneşti, nr. cadastral C1.
Prin decizia civilă nr. 314 din 14 martie 2013, Tribunalul Vâlcea a admis acţiunea şi i-a obligat pe pârâţi să-i respecte, reclamantei, dreptul de proprietate.
Cât priveşte autoritatea de lucru judecat, invocată de pârâţi prin raportare la sentinţa civilă nr. 2124 din 04 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti şi decizia civilă nr. 1649 din 18 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, tribunalul a apreciat că aceasta nu operează.
În judecata anterioară, purtată în condiţiile Legii nr. 10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, privitor la aceleaşi imobile, s-a statuat în sensul nerestituirii imobilelor în natură, sens în care a fost anulată decizia de restituire dată de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 2496 din 15 iulie 2008, constatându-se irevocabil că îndreptăţirea la reparaţie a fostului proprietar se întinde asupra despăgubirilor.
În cauza pendinte, instanţa a fost învestită cu o acţiune în revendicare de drept comun, ceea ce lipseşte cele două cauze de tripla identitate cerută de art. 1201 C. civ., respectiv obiectul şi cauza, în sensul că primul a avut drept obiect o contestaţie împotriva deciziei de restituire în natură, iar cel de faţă, revendicarea aceluiaşi bun.
Excepţia inadmisibilităţii, faţă de dezlegările cuprinse în deciziile nr. 33/2008, nr. 23 şi nr. 27/2011 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar şi faţă de situaţia că reclamanta, alegând să urmeze procedura reglementată de legea specială, nu a contestat decizia nr. 6/2002 a Serviciul Român de Informaţii, prin care s-a stabilit îndreptăţirea de a primi despăgubiri, s-a constatat a fi nefondată.
Prin raportare la decizia nr. 33/2008 nu s-a constatat eficientă excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Această decizie, după ce, într-un prim considerent, apreciază ca fiind obligatoriu recursul la procedura stabilită de Legea nr. 10/2001, recunoaşte în continuare accesul proprietarului deposedat la acţiunea de drept comun, atunci când normele speciale sunt incompatibile ori contrare Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. S-a concluzionat astfel că nu se poate aprecia ca inadmisibilă o acţiune fondată pe dreptul comun, în considerarea existenţei anterioare a unei rezolvări, potrivit unei legi speciale, care însă nu este suficient de eficientă.
Tribunalul a constatat că decizia nr. 33/2008 a avut în vedere situaţia existenţei în patrimoniul persoanei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care îi deschide întotdeauna calea apărării acestui drept prin revendicarea obiectului fizic asupra căruia poartă, cu condiţia ca aceasta să nu aducă atingere dreptului de proprietate dobândit de terţi cu bună-credinţă.
Cât priveşte fondul pricinii, s-a reţinut că, reclamantei, i-a fost acordată o despăgubire pentru acest bun în temeiul Legii nr. 112/1995, o sumă apreciată de instanţă ca fiind modică şi că, urmare a notificării formulate în condiţiile noii Legi nr. 10/2001, aceasta a solicitat restituirea în natură a imobilului. La răspunsul dat de către persoana notificată, deţinătorul construcţiei şi terenului, prin care s-a stabilit că aceasta ar avea dreptul de a primi despăgubiri în echivalent, reclamanta s-a arătat de acord cu modalitatea de restituire, cu adresa din 22 iulie 2002, decizia nefiind încă executată până în anul 2005. În condiţiile modificării aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, reclamanta a solicitat reverificarea dosarului şi restituirea în natură a imobilului, invocând în favoarea sa dispoziţiile art. 21 din Titlul VII al acesteia, potrivit cărora, dacă imobilul pentru care s-a stabilit plata de despăgubiri este restituibil în natură, prin decizie motivată, se va proceda la restituire.
În acest context a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia nr. 2496 din 15 iulie 2008, în sensul restituirii în natură a imobilului, în considerarea unei preluări abuzive a imobilului, dar şi a restituirii de către aceasta a sumei actualizate a despăgubirilor primite în baza Legii nr. 112/1995. Decizia fiind atacată de către deţinătorul imobilului, a fost desfiinţată de instanţa judecătorească, ce a stabilit că nu se putea reveni asupra modalităţii de restituire cu care reclamanta s-a arătat de acord, în acest stadiu al procedurilor.
Faţă de protecţia oferită de legea română dreptului de proprietate, acţiunea în revendicare a fost constatată admisibilă şi s-a trecut la cercetarea acestui drept.
În concret, s-a constatat că preluarea prin naţionalizare nu a fost una legală, sens în care, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, ea nu putea fi în prezent considerată validă. O astfel de lipsă de valabilitate are drept consecinţă recunoaşterea pe efect retroactiv a dreptului în patrimoniul autorilor, aşa încât, preluarea de către stat nu a avut niciun efect asupra acestui drept. Ba mai mult, legea reparatorie a recunoscut în mod expres caracterul abuziv al preluării, la fel ca şi pârâtul Statul Român, prin Comisia specială care a emis decizia de restituire în echivalent.
Prin decizia civilă nr. 146 din 26 noiembrie 2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a admis apelurile pârâţilor, a schimbat sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
Inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, prin raportare la cele statuate în procedura administrativă şi concursul mijloacelor jurisdicţionale de satisfacere a dreptului proprietarului deposedat, nu este întemeiată.
Pe fond, aşa cum rezultă din probatoriul cauzei în propria sa cerere, pornită în condiţiile Legii nr. 112/1996, reclamanta a obţinut, iniţial, o despăgubire pentru bunul ce s-a constatat a nu fi susceptibil de restituire în natură. În acel context legislativ, statul prin instituţiile sale, inclusiv cea jurisdicţională, avea a aprecia în ce măsură preluarea a fost valabilă, judecata examinând calitatea de persoane supuse naţionalizării prin prisma Decretului nr. 92/1950 care prevedea exceptări pentru anumite categorii de proprietari. Niciodată pe parcursul judecăţii pendinte nu s-a pretins funcţionarea unei asemenea excepţii în favoarea autorilor reclamantei. Nici instanţa, în considerentele sale, nu a apreciat că ar fi operat o asemenea excepţie, ci doar că, în tot, actul de naţionalizare a fost unul abuziv, contravenind Constituţiei de la acea vreme.
A fost necesar ca prin Legea nr. 10/2001, legiuitorul român să declare dispoziţiile actului de naţionalizare ca fiind abuzive, prin prisma unei opţiuni politice. Odată cu această declarare, a fost instituită şi procedura de reparare a prejudiciilor cauzate de regimul politic anterior. În condiţiile acestei proceduri, reclamanta şi-a exprimat mulţumirea pe propunerea formulată de către deţinătorul bunului, Serviciul Român de Informaţii, nimic din toate cele reţinute de instanţă şi arătate sub acest aspect de către apelanţi nefiind contestat.
În prezent, în cadrul aceleiaşi proceduri, se află în curs de aplicare dispoziţiile legii adoptate ca urmare a pronunţării de Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii pilot în cauza Atanasiu ş.a. Soluţia CEDO a avut în vedere numărul mare de solicitări adresate Statului Român, între care, foarte multe finalizate cu o dispoziţie de apreciere a îndreptăţirii de primire a despăgubirilor în echivalent, dar neaduse la îndeplinire, sens în care Curtea a dispus acordarea către Statul Român a unui interval de remediere a neconformării sale faţă de hotărârile date împotriva statului atât de instanţa internaţională, cât şi de către instanţele naţionale.
Finalizarea procedurii instituită de Legea nr. 10/2001 şi care a avut ca efect o mutare a dreptului de proprietate al reclamantei, prin acordul acesteia, de asupra imobilelor, asupra valorii stabilite în procedura prevăzută de legea specială.
Intervenit fiind acest transfer al dreptului de proprietate asupra despăgubirilor, în mod evident, în acţiunea în revendicarea bunului în natură nu mai există pentru reclamantă un titlu de proprietate, care să fie opus statului posesor prin intermediul organismului său, S.R.I., de aceea, în mod greşit tribunalul a examinat în continuare ca existând în patrimoniul reclamantei dreptul asupra imobilelor prin prisma succesiunii în timp a actelor anterioare momentului 1989 şi a valabilităţii acestora.
Orice considerente din acest punct de vedere nu mai pot fi luate în calcul, odată ce reclamanta şi-a manifestat opţiunea, neconstrânsă, ca dreptul său de proprietate să-i reintre în patrimoniu, sub forma despăgubirilor.
Împotriva deciziei civile nr. 146 din 26 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, a formulat, la data de 03 februarie 2014, cerere de recurs reclamanta C.G., prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
Decizia atacată este nelegală pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - s-a susţinut astfel că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea, consacrată prin dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., are în vedere, între altele, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument esenţial şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. per a contrario, instanţele de control judiciar sunt obligate să evoce şi să examineze efectiv, punctual şi în mod concret toate motivele de recurs invocate de părţi. Mai mult, art. 21 alin. (3) din Constituţia României, art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează dreptul la un proces echitabil.
Nemotivarea hotărârii sau motivarea neconvingătoare echivalează cu nesoluţionarea cauzei sau altfel spus, cu lipsa actului de justiţie.
În analizarea motivelor de apel, Curtea a respins corect susţinerile referitoare la pretinsa inadmisibilitate a acţiunii reclamantei. În contradicţie cu propria sa motivare, Curtea a revenit şi a reţinut ca argument al soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare, o pretinsa inexistenţă a dreptului de proprietate al recurentei-reclamante, în raport de hotărârile pronunţate în celelalte litigii. Aceasta argumentare excede chiar şi susţinerilor celor doi apelanţi care nu şi-au permis să conteste dreptul de proprietate al recurentei.
Hotărârea este lipsită de motivare, întrucât instanţa a ignorat total apărările reclamantei şi nu a răspuns în niciun mod acestora şi argumentelor aduse în susţinerea acţiunii şi combaterea punctului de vedere al părţilor adverse.
La momentul apariţiei Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a acestor imobile, însă Serviciul Român de Informaţii a emis decizia nr. 6 din 14 mai 2002, cu oferta de restituire în echivalent, sub forma de titluri de valoare folosite exclusiv în procesul de privatizare sau acţiuni tranzacţionate pe piaţa de capital, în valoare de 5.790,2 milioane ROL, reprezentând diferenţa dintre valoarea imobilului şi valoarea despăgubirilor băneşti primite în baza Legii nr. 112/1995, actualizate.
Ulterior, prin Legea nr. 247/2005, Legea nr. 10/2001 a suportat mai multe modificări, printre care şi cele prevăzute în art. 16 (anexa 2, lit. a) pct. 3), în sensul posibilităţii restituirii în natură a unor imobile aparţinând unor instituţii publice. În aceste condiţii, reclamanta a apreciat că este îndreptăţită să solicite reverificarea dosarului şi restituirea în natură a bunurilor, cu atât mai mult cu cât chiar legiuitorul a prevăzut o astfel de posibilitate, în Titlul nr. VII din Legea nr. 247/2005, capitolul VII, art. 21; "Dacă, pe baza constatărilor Secretariatului Comisiei Centrale, aceasta stabileşte ca imobilul pentru care s-a stabilit plata de despăgubiri este restituibil în natură, prin decizie motivată va proceda la restituirea acestuia".
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de restituire în natura nr. 2496 din 15 iulie 2008, dispunând restituirea Vilei C. şi a terenului aferent de 2045,35 m.p. Decizia a fost atacată în instanţa de către Serviciul Român de Informaţii şi desfiinţată, cu o motivare vădit nelegală, printre motive fiind şi acela ca reclamanta nu ar fi solicitat prin notificare restituirea în natură.
Instanţele, în Dosarul nr. 5774/2/2009 al Tribunalului Bucureşti, nu au soluţionat cauza pe fond, nepronunţându-se o hotărâre care să pună în discuţie dreptul său de proprietate, ci au avut în vedere doar o pretinsa neîndeplinire a procedurilor administrative prevăzute de lege, instanţa supremă, prin decizia civilă nr. 1649 din 18 martie 2011, pronunţând soluţia finală.
Autorii reclamantei, şi nici reclamanta, nu au pierdut proprietatea asupra bunurilor în litigiu, întrucât singurul mod legal în care proprietatea putea fi preluată, împotriva voinţei proprietarului, era exproprierea pentru cauza de utilitate publică. În speţă, nu a existat un astfel de mod de preluare, astfel că statul nu a dobândit niciodată un drept de proprietate asupra bunurilor în litigiu.
În drept, au fost invocate prevederile Constituţiei, ale art. 481 C. civ., art. 1 din Protocolul 1 şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în conformitate cu care nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică, după o dreapta şi prealabilă despăgubire.
Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii, a prevăzut două teze diferite, astfel "În cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securităţii raporturilor juridice".
Astfel, s-a statuat că trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul sau, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară, prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul. Cu certitudine, s-a susţinut că nu este cazul de faţă.
S-a susţinut totodată şi că decizia Curţii de Apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru toate argumentele prezentate deja în primul motiv de recurs, hotărârea este lipsită de temei legal, instanţa nesoluţionând de fapt fondul litigiului, nefăcând o comparaţie între drepturile pretinse de fiecare dintre părţi, respingând practic acţiunea pe o excepţie - lipsa reclamantei de calitate procesuală activă, prin lipsa dovedirii calităţii de proprietar.
Interesul recurentei de a-şi rezolva problema bunurilor preluate abuziv de fostul regim comunist nu este dat numai de faptul ca legislaţia a permis şi restituirea unor astfel de bunuri (însă ea nu mai are deschisă calea Legii nr. 10/2001), dar mai cu seama faptul că ea nu are nicio speranţa legitimă în a-şi vedea recuperat prejudiciul încercat prin confiscarea acestora prin intermediul deciziei care s-a emis. Mai mult, recurenta a fost obligată să plătească statului cca 1 miliard RON pentru a putea fi emisă decizia de restituire în natură, astfel că ea este prejudiciată de două ori.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Faimblat împotriva României, a stabilit că, deşi Legea nr. 10/2001 deschide reclamanţilor accesul la o procedură administrativă urmată, dacă este cazul, şi de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu în prezent, în măsura să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizaţii în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură. Curtea a reţinut că a existat o ingerinţa şi că nu este necesar să se clarifice problema dacă aceasta ingerinţă este urmarea sau nu un scop legitim pentru că, oricum, nu respecta cerinţa proporţionalităţii. Dreptul de acces la justiţie nu este doar un drept teoretic de a obţine recunoaşterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci include şi speranţa legitimă ca hotărârea să fie pusă în executare, obligaţia pentru administraţie de a se conforma unei hotărâri judecătoreşti sau decizii pronunţate de cea mai înalta instanţă administrativă a statului în domeniu. S-a susţinut totodată că Fondul „Proprietatea" nu funcţionează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă. Legea nr. 10/2001 şi nici Legea de modificare nr. 247/2005 nu ţin cont de prejudiciul suferit prin absenţa prelungită a despăgubirii persoanelor care au fost private de bunurile lor.
Curtea a stabilit deja în cauzele Ruxandra Ionescu împotriva României şi Matache şi alţii împotriva României, că acest Fond nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri.
Soluţia Curţii care a avut în vedere în mod exclusiv pretinsa sa despăgubire în echivalent este în vădita contradicţie cu practica Curţii Europene, dar şi cu cea a Statului Român care a emis Legea nr. 165/2013, tocmai pentru rezolvarea unor litigii similare şi care are în vedere, în mod prioritar, restituirea în natură a bunurilor, deci recunoaşterea calităţii de proprietari a foştilor deposedaţi politic.
Recursul este nefondat.
Este important de reţinut că, încă din faţa primei instanţe, s-a tranşat asupra cadrului procesual de învestire, reţinându-se în mod explicit că, în cauza pendinte, instanţa a fost învestită cu o acţiune în revendicare de drept comun, în timp ce judecata anterioară s-a purtat şi finalizat în condiţiile Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, privitor la aceleaşi imobile.
Astfel, în Dosarul nr. 5774/2/2009, în care s-au pronunţat sentinţa civilă nr. 2124 din 4 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti şi decizia civilă nr. 1649 din 18 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, s-a statuat în sensul nerestituirii imobilelor în natură, constatându-se în mod irevocabil că îndreptăţirea la reparaţie a fostului proprietar se întinde asupra despăgubirilor, pentru care, de altfel, persoana îndreptăţită a şi solicitat convertirea titlurilor de valoare nominală în titluri de despăgubire, aşa cum prevăd dispoziţiile legii speciale.
S-a avut în vedere că, de principiu, instanţelor judecătoreşti le revine sarcina de a examina, în concursul dintre cele două legi, existenţa unui remediu eficient din partea statului pentru pretinsa încălcare adusă proprietăţii, prin edictarea unei legi speciale în acest sens, cu protejarea în acelaşi timp a unui drept nou, născut în favoarea unui alt dobânditor de la stat.
Astfel, respingând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întemeindu-se pe efectele deciziei pronunţate în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel, examinând pe fond soluţia primei instanţe din perspectiva apărărilor privind protejarea realităţilor juridice consfinţite printr-o hotărâre judecătorească, proporţionalitatea ingerinţei statale pe calea pronunţării unei astfel de hotărâri, faţă de pierderea suferită de patrimoniul privat, a constatat în mod corect că apelurile sunt întemeiate.
S-a apreciat astfel judicios că finalizarea procedurii instituită de Legea nr. 10/2001, cu intrarea ei în faza de executare supusă reglementării legii noi, reprezintă o mutare a dreptului de proprietate al reclamantei, prin acordul acesteia, de asupra imobilelor, asupra valorii stabilite în procedura prevăzută de această lege specială.
Dat fiind acest transfer al dreptului de proprietate asupra despăgubirilor, în mod evident, în acţiunea de drept comun de revendicare a bunului în natură nu mai există pentru reclamantă un titlu de proprietate care să fie opus statului posesor, prin intermediul celuilalt pârât, Serviciul Român de Informaţii.
Altfel spus, la momentul finalizării procedurii instituită de Legea nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, reclamanta a devenit titulara unui drept la despăgubire, ce urmează a fi valorificat în condiţiile legii speciale adoptate ca urmare a pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu ş.a contra României.
De altfel, reclamanta şi-a exprimat acordul şi a urmat procedurile vizând obţinerea despăgubirilor pentru fosta sa proprietate, acest acord fiind avut în vedere de către instanţa judecătorească în procedura anterioară atunci când a statuat că nu poate interveni o restituire în natură a imobilelor.
S-a apreciat corect că acest considerent al instanţei pentru care hotărârea judecătorească a invalidat actul administrativ de restituire în natură este obligatoriu atât statului, cât şi persoanei care, după finalizarea judecăţii, urmăreşte reluarea exerciţiului dreptului de proprietate asupra bunului, în substanţa sa. Această substanţă nu este afectată, tocmai datorită acordului exprimat de către reclamantă, ce s-a considerat pe deplin satisfăcută cu primirea despăgubirilor, şi care urmează o nouă procedură menită să-i protejeze drepturile sale în ansamblul tuturor drepturilor masei de persoane ce a formulat asemenea cereri, prin măsuri obligatorii în mod echivalent din partea statului continuator al celui uzurpator.
Toate aceste considerente de fapt şi de drept reţinute de instanţa de apel sunt pe deplin coerente şi elocvente situaţiei cauzei pendinte, astfel că nu poate fi primită nici o critică de nelegalitate pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivele neputând fi apreciate ca fiind contradictorii şi/sau străine de natura pricinii.
Obligaţia instanţei de apel de a-şi motiva hotărârea pronunţată, consacrată prin dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., a fost pe deplin respectată, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument esenţial al cauzei fiind în mod riguros consemnat.
Simplul fapt că recurenta-reclamantă nu este de acord cu soluţia pronunţată nu o îndreptăţeşte să susţină caracterul contradictoriu al motivării, cu atât mai mult cu cât pretinsele critici de nelegalitate nu sunt susţinute de argumente concrete privind caracterul inadecvat sau contradictoriu al considerentelor.
În egală măsură, nici dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu au fost nesocotite, cât timp pretenţia reclamantei în procedura legii speciale s-a judecat după toate rigorile accesului deplin la justiţie, respectiv ale dreptului la un proces echitabil - reclamanta şi-a formulat apărările, a administrat şi valorificat probatoriul în circumstanţele particulare ale acelei cauze deduse judecăţii şi în contextul normativ incident.
Recurenta-reclamantă este de acord cu soluţia instanţei de apel în privinţa excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, dar respinge de plano raţionamentul instanţei de apel pe fondul raportului juridic litigios care a condus la concluzia inexistenţei dreptului de proprietate al acesteia în raport de hotărârile pronunţate în celelalte litigii.
Cât timp legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor, nu poate fi primită critica conform căreia apelanţii-pârâţi nu şi-au permis să conteste dreptul de proprietate al recurentei-reclamante, cuvenita distincţie între vechiul drept de proprietate al reclamantei şi măsurile reparatorii prescrise de legea specială impunându-se a fi făcută.
În raport de circumstanţele cauzei pendinte, foarte clar exprimate, instanţele fondului nu puteau ajunge la concluzia existenţei unui "bun actual" în patrimoniul reclamantei, cât timp aceasta nu a invocat efectele unei hotărâri definitive şi executorii care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar şi care să fi dispus, prin dispozitiv, în mod expres restituirea bunului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consemnat această condiţiei într-o jurisprudenţă constantă, precizând suplimentar că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi - în special, Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010.
Prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii, s-a statuat cu precădere asupra unei dispoziţii de principiu: concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Această dispoziţie de principiu nu putea fi ignorată în cauza de faţă, pe de o parte, pentru că ipoteza cauzei pendinte este aceea a unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva statului, iar, pe de altă parte, în procedura legii specială a fost pronunţată o hotărâre judecătorească irevocabilă, ale cărei efecte, pe deplin configurate de instanţa anterioară, nu puteau fi ignorate.
Invocarea celui de-al doilea aliniat al deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 - "în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securităţii raporturilor juridice" - nu poate ignora ipoteza cauzei pendinte şi nici dispoziţia de principiu cuprinsă în primul aliniat. Cât timp nu ne aflăm în ipoteza unei acţiuni în revendicare îndreptate împotriva dobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat, instanţa de apel nu avea a cerceta dacă şi pârâtul din acţiunea în revendicare nu avea, la rândul sau, un bun în sensul Convenţiei.
Aşadar, pentru toate aceste considerente, decizia instanţei de apel nu este lipsită de temei legal şi nici nu a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât chiar analiza pe fond a pretenţiei reclamantei, în circumstanţele cauzei pendinte, a condus la constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al acesteia în raport de hotărârile pronunţate în celelalte litigii.
Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, invocate în susţinerea cererii de recurs, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (în acest sens, Cauza Brumărescu contra României, parag. (61).
Hotărârea atacată nu este lipsită de temei legal, din perspectiva faptului că instanţa de apel nu ar fi soluţionat fondul litigiului - nefăcând o comparaţie între drepturile pretinse de fiecare dintre părţi, respingând acţiunea în temeiul unei excepţii procesuale, lipsa calităţii procesuale active - întrucât caracterul real al acţiunii în revendicare presupune ca verificarea reclamată să se facă în cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului, ceea ce în cauză s-a şi întâmplat.
Susţinerea recurentei-reclamante conform căreia aceasta nu ar mai avea nicio speranţa legitimă în a-şi vedea recuperat prejudiciul încercat prin confiscarea bunurilor, nu poate fi primită cât timp se află în curs de aplicare dispoziţiile legii noi, adoptate ca urmare a pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu ş.a contra României.
Toate celelalte referiri ale recurentei-reclamante la alte decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului şi care ar fi consemnat disfuncţionalităţi ale mecanismului de restituire sau de despăgubire - cauza Faimblat împotriva României pronunţată la 13 ianuarie 2009, cauzele Ruxandra Ionescu împotriva României, Matache şi alţii împotriva României etc. - nu mai au relevanţă în cauză, în condiţiile în care S tatul Român a luat de urgenţă măsurile care să conducă la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză, adoptarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul este nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.G. împotriva deciziei nr. 146 din 26 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2797/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3234/2014. Civil → |
|---|
