ICCJ. Decizia nr. 2768/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2768/2014
Dosar nr. 19596/200/2014
Şedinţa din camera de consiliu de la 16 octombrie 2014
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:
La data de 16 iulie 2014, B.G., executor judecătoresc în circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti, a solicitat încuviinţarea executării silite a debitoarei M. SRL cu sediul în Buzău, urmare a solicitării creditorului M.D., în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de închiriere din 14 iunie 2013, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional din 3 martie 2014.
Învestită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 12893 din 13 august 2014 a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocate din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 368 din 17 iunie 2014 s-a constatat că dispoziţiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ., care stabileau ca instanţă de executare judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, sunt neconstituţionale.
Totodată, a apreciat că potrivit art. 528 alin. (2), raportat la art. 107 C. proc. civ., instanţa competentă să judece cererea de încuviinţare a executării silite este instanţa de la domiciliul debitorului, nefiind incidente în speţă dispoziţiile art. 819 C. proc. civ.
Judecătoria Buzău, prin Sentinţa civilă nr. 14366 din 17 septembrie 2014, la rândul său, invocând excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă a înaintat dosarul Înaltei Curţi pentru a pronunţa regulatorul de competenţă.
Judecătoria Buzău a reţinut (eronat) că la data înregistrării cererii de încuviinţare executare silită - 14 iulie 2014 - nu fusese publicată decizia Curţii Constituţionale, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile art. 650 C. proc. civ., instanţă de executare fiind judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea.
Asupra conflictului negativ de competenţă ivit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Dispoziţiile art. 373 alin. (3) C. proc. civ. 1865 stabileau competenţa în materia încuviinţării silite în favoarea instanţei în raza căreia urma a se face executarea, dacă legea nu prevedea altfel.
Având în vedere că executarea silită se poate desfăşura în mai multe modalităţi şi forme, instanţa unde urma a se face executarea putea fi oriunde, în raza imobilului urmărit, în raza unde se aflau bunurile mobile urmărite sau în raza sediilor terţilor popriţi.
Noul C. proc. civ. - Legea nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă - a propus eliminarea competenţei multiple a instanţelor de executare, introducând un criteriu uşor de stabilit, în funcţie de locul situării biroului executorului judecătoresc care face executarea, exceptând situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 819 C. proc. civ. când se urmăreşte executarea unui bun imobil precum şi în cazul în care legea prevede altfel.
Acest nou criteriu de stabilire a competenţei instanţei de executare de către art. 650 alin. (1) C. proc. civ., conţinea un element extern raportului juridic de executare silită dintre creditor şi debitor.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 529/16.07.2014, s-a constatat că dispoziţiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. sunt neconstituţionale.
Curtea a statuat că din coroborarea dispoziţiilor art. 650 cu cele ale art. 651 C. proc. civ., rezultă că în ceea ce priveşte alegerea executorului judecătoresc marja de apreciere lăsată de legiuitor creditorului este mare, dându-i acestuia posibilitatea să îşi aleagă executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în funcţie de natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligaţiilor care trebuie să fie executate.
Totodată, a apreciat că în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluţii clare şi consacrate deja în legislaţie, precum judecătoria în circumscripţia căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau locul unde urmează să se facă executarea.
În prezenta cauză, aşa cum rezultă din ştampila de înregistrare a cererii introductive - dosar Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, data solicitării de încuviinţare a executării silite este: anul - 14, respectiv 2014; luna - 07, respectiv luna iulie; ziua - 16.
Prin urmare, la data sesizării instanţei - 16 iulie 2014, prevederile art. 650 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă erau declarate neconstituţionale, astfel încât instanţă de executare nu mai putea fi considerată ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc.
În această situaţie, s-ar putea aprecia că îşi reiau efectele dispoziţiile anterioare normei declarate neconstituţionale, situaţie în care prin "instanţa de executare" s-ar înţelege instanţa locului unde se desfăşoară executarea silită, potrivit regulilor C. proc. civ. din 1865, astfel cum a fost modificat prin legea micii reforme.
În aceeaşi măsură, însă, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale declararea ca neconstituţională a dispoziţiilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ. nu are drept efect repunerea în vigoare a dispoziţiilor anterioare abrogate, ţinând cont de prevederile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar şi de caracterul unitar al noii reglementări, care ar putea fi afectată prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul C. proc. civ.
Chiar dacă în doctrină există şi opinia potrivit căreia încetarea efectelor normei declarate neconstituţionale nu generează un vid legislativ decât în cazul în care este vorba de o reglementare care este absolut nouă, în caz contrar urmând a-şi relua efectele dispoziţiile abrogate de legea neconstituţională, nu se poate reveni la soluţia anterioară, respectiv instanţa locului unde se desfăşoară executarea silită. În acest sens, pledează dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar şi caracterul unitar al noii reglementări, care ar fi afectată prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul C. proc. civ.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că singura soluţie care se impune este stabilirea competenţei instanţei de executare prin raportare la domiciliul sau sediul debitorului la data primei sesizări a instanţei de executare, fiind astfel transpusă în plan execuţional competenţa teritorială de drept comun, reglementată în prezent de art. 107 C. proc. civ.
Prin ieşirea din vigoare a normei speciale de competenţă, aplicabilă cererilor de încuviinţare a executării silite, contestaţiilor la executare şi oricăror alte incidente apărute în cursul executării silite (art. 650 alin. (2) C. proc. civ.), s-a creat un vid de reglementare care trebuie complinit prin aplicarea corespunzătoare a normei generale de competenţă teritorială, chiar dacă această normă este aplicabilă în mod propriu doar fazei de judecată şi doar în mod complinitor, prin analogie, şi fazei de executare silită.
Temeiul acestei soluţii îl constituie art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia "în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii".
Se reţine că stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei de la domiciliul debitorului este în concordanţă cu considerentele deciziei Curţii Constituţionale, unde se arată că "în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluţii clare şi consacrate deja în legislaţie, precum judecătoria în raza căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului, locul unde urmează să se facă executarea".
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 665 alin. (2) şi art. 713 alin. (2) consacră competenţa materială a judecătoriei ca instanţă de executare.
Nu în ultimul rând, se asigură, astfel, în continuare unicitatea instanţei de executare şi posibilitatea determinării facile a acesteia, fără luarea în considerare a unui criteriu dificil de cunoscut la începutul executării silite şi totodată volatil, precum locul executării silite.
Pentru toate aceste considerente, cum domiciliul debitorului SC M. SRL este în Buzău, Înalta Curte stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău, judecătorie în circumscripţia căreia se află sediul debitorului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2767/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2769/2014. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
