ICCJ. Decizia nr. 2827/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2827/2014
Dosar nr. 434/1/2014
Şedinţa publică din 22 octombrie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Urmare rejudecării dispusă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 732/A din 13 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 813 din 13 aprilie 2012 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului V.F., ca neîntemeiată. A respins cererea principală formulată de reclamant şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate de T.I., T.G.M., T.A.M., T.I., T.E., M.F., M.M., M.C., M.C. şi M.E., în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Bucureşti, R.V., P.G.M., P.G., N.L., SC C.B.R. SRL şi SC C.B.I. SRL, actuala SC V.I. SRL, ca neîntemeiate. A respins cererea de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecata, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat, asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, că reclamantul justifică un interes în promovarea acţiunii şi are calitate procesuală activă în cauză, deoarece ocupă, în calitate de chiriaş, un apartament din imobilul care a fost restituit, prin Dispoziţia nr. 6546/2010, pârâtelor R.V., P.G.M. şi N.L., care, ulterior, au vândut imobilul pârâtei SC C.B.R. SRL, care, la rându-i l-a înstrăinat pârâtei SC C.B.I. SRL, aceasta din urmă, printr-o acţiune separată, solicitând evacuarea reclamantului din apartament.
Pornind de la temeiurile de drept incidente, respectiv art. 11 alin. (1) şi art. 17 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că dispoziţia atacată a fost corect emisă de Primăria municipiului Bucureşti, observându-se că reclamantul şi intervenienţii nu sunt titularii unui drept de preemţiune întrucât imobilul în litigiu nu face parte din cele prevăzute în anexa nr. 2 lita şi b la legea specială de reparaţie, astfel încât nu se poate aplica sancţiunea nulităţii absolute.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 6/A din 9 ianuarie 2013, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant şi intervenienţi împotriva sentinţei tribunalului.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri reclamantul şi intervenienţii.
Reclamantul V.F. şi intervenienţii T.I., T.E., T.I., T.A.M. şi T.G.M. au depus, la 29 ianuarie 2013, declaraţii de recurs, neraotivate.
Ulterior, la 16 iulie 2013, s-au depus motivele de recurs de către reclamant, intewenienţii T.I., T.E., T.I., T.A.M., T.G.M. şi intervenienţii M.F., M.M., M.C., M.C., M.E.
Prin Decizia nr. 29 din 15 ianuarie 2014, irevocabilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a constatat nule recursurile declarate de reclamantul V.F. şi de intervenienţii T.I., T.G.M., T.A.M., T.I. şi T.E. împotriva Deciziei nr. 6/A din 9 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
A respins, ca tardiv, recursul declarat de intervenienţii M.F., M.M., M.C., M.C. şi M.E. împotriva aceleiaşi decizii.
Pentru a decide astfel, referitor la recursurile declarate de reclamantul V.F. şi intervenienţii T.I., T.E., T.I., T.A.M. şi T.G.M., Înalta Curte a reţinut următoarele:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motiveie de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă ia motivele de ordine publică.
Or, în speţă, au fost depuse la 29 ianuarie 2013, declaraţii de recurs, înainte de comunicarea deciziei atacate, nemotivate, care cuprind precizarea că motivele vor fi formulate în termen legal, după comunicarea hotărârii.
Cum decizia atacată a fost comunicată recurenţilor la 25 iunie 2013, după cum rezultă din dovezile de primire, termenul de depunere a motivelor de recurs, prevăzut de art. 301 şi art. 303 C. proc. civ. şi calculat potrivit art. 101 din cod, se împlinea la data de 11 iulie 2013.
Instanţa de recurs a constatat că motivele de recurs au fost predate la poştă în data 16 iulie 2013, după cum rezultă din ştampila aplicată pe plic (fila 74 dosar recurs), după împlinirea termenului legal.
Prin urmare, văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod şi cum nu au fost identificate motive de ordine publică, instanţa de recurs a constatat nulitatea căilor de atac exercitate în asemenea condiţii procedurale, nefiind posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
Cu privire la recursul declarat de intervenienţii M.F., M.M., M.C., M.C. şi M.E., Înalta Curte a reţinut că este tardiv în considerarea argumentelor ce succed.
Aşa cum rezultă din actele dosarului, respectiv din dovezile de îndeplinire a procedurii de comunicare, aflate la filele 126, 127, 128, 129, 131, 138, 139, 140, 145 şi 146 ale Dosarului nr. 6699/2/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Ill-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia atacată, pronunţată în apel, a fost comunicată recurenţilor la data de 25 iunie 2013.
Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Înalta Curte a reţinut că termenul de recurs este un termen legal imperativ, a cărui nerespectare atrage decăderea din dreptul de a exercita calea de atac.
Or, în speţă, motivele de recurs au fost depuse la poşta la data de 16 iulie 2013, după cum rezultă din ştampila aplicată pe plic (fila 74 dosar recurs), după expirarea termenului de 15 zile de la comunicarea deciziei atacate, termen calculat potrivit dispoziţiilor art. 101 C. proc. civ. şi care se împlinea la 11 iulie 2013.
Pentru cele ce preced, reţinând sancţiunea reglementată de art. 103 alin. (1) C. proc. civ. pentru neîndeplinirea în termen a actului procedural (în cauză, exerciţiul căii extraordinare de atac), recursul a fost respins, ca tardiv declarat.
La data de 31 ianuarie 2014, T.I., T.G.M., T.A.M., T.I. şi T.E. au formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 29 din 15 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 6699/2/2012.
In motivarea contestaţiei în anulare, contestatorii, invocând dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., au susţinut, în esenţă, că dezlegarea dată pricinii de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, întrucât recursurile au fost declarate şi motivate „în parte" imediat după pronunţarea deciziei instanţei de apel iar formularea motivelor de recurs, în completare, s-a făcut cu respectarea termenului legal, instanţa, în calculul termenului de recurs trebuind să aibă în vedere dispoziţiile art. 101 şi 102 C. proc. civ.
Contestatorii au mai susţinut că incidente sunt şi dispoziţiile art. 317 C. proc. civ. întrucât instanţa de recurs a respins recursul, fără să fi fost judecat pe fond.
Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca inadmisibilă, pentru considerentele care succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. - invocat de contestatori ca temei de drept, contestaţia în anulare specială poate fi promovată în două situaţii: când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale şi când instanţa, respingând recursul ori admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
În jurisprudenţă au fost considerate greşeli materiale în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. teza I respingerea greşită a unui recurs ca tardiv, anularea greşită a recursului, ca netimbrat sau ca declarat de un mandatar fără calitate.
Greşelile la care se referă art. 318 C. proc. civ. teza I vizează aspecte formale ale judecăţii, care trebuie să fie evidente şi săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, cum ar fi neobservarea faptului că la dosar există chitanţa de plată a taxei de timbru, ori recipisa de expediere a recursului prin poştă, înăuntrul termenului legal ori dovada că a fost formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara, respectiv greşeli cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate.
În speţa, contestatorii au susţinut că soluţia pronunţată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale întrucât recursurile au fost declarate şi motivate „în parte" imediat după pronunţarea deciziei instanţei de apel iar completarea motivelor de recurs s-a făcut cu respectarea termenului legal, instanţa, trebuind să aibă în vedere, în calculul termenului de recurs, dispoziţiile art. 101 şi 102 C. proc. civ.
Or, invocarea generică a săvârşirii „greşelii materiale" în dezlegarea pricinii de către instanţa de recurs precum şi a dispoziţiilor art. 101 şi 102 C. proc. civ., rară a arăta în mod concret în ce anume constă respectiva greşeală materială, fără a face referire la vreun alt înscris în afara celui avut în vedere de instanţă pentru a constata că motivele de recurs au fost formulate după împlinirea termenului de recurs (respectiv plicul cu care motivele de recurs au fost predate la poştă în data 16 iulie 2013, care rezultă din ştampila aplicată pe plic, depus la fila 74 dosar recurs), relevă doar nemulţumirea contestatorilor cu privire la soluţia pronunţată, fără a oferi temeiuri care să conducă instanţa învestită cu judecata contestaţiei în anulare la concluzia că în cauză ar fi incidente dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ.
Contestaţia în anulare este o cale de retractare şi nicidecum o cale de reformare a unei decizii irevocabile, pronunţate de o instanţă de judecată, ceea ce înseamnă ca nu se poate formula contestaţie în anulare pentru a „provoca" rejudecarea cauzei, sub pretextul săvârşirii, de către instanţa de recurs a unei „greşeli materiale", fără a fi însă indicate, în mod concret, acele argumente şi elemente în baza cărora se poate concluziona că, într-adevăr, instanţa de recurs a dat o dezlegare greşită pricinii, ca urmare a omiterii sau confundării unor date materiale din dosarul cauzei.
Totodată, arătând că hotărârea instanţei de recurs poate fi retractată când instanţa „a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare", textul art. 318 teza a II-a C. proc. civ. are în vedere acele situaţii în care partea, prin recursul declarat, fie sub forma enunţiativă, fie prin dezvoltarea criticilor, a înţeles să invoce mai multe din motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar instanţa, din greşeală, a analizat doar parte dintre acestea.
În atare situaţie, partea este îndreptăţită ca, pe calea contestaţiei în anulare, să obţină răspuns şi ia motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanţa de recurs a omis a ie examina prin decizia pronunţată.
În speţă, contestatorii au susţinut că instanţa de recurs a respins recursul, fără să fi fost judecat pe fond, şi că, astfel, ar fi incidente dispoziţiile art. 317 C. proc. civ.
Or, potrivit art. 317 C. proc. civ. „hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii sau când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului."
În fapt, criticiie contestatorilor vizează ipoteza reglementată de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., pentru că acest text de lege se referă situaţia în care instanţa de recurs omite, din greşeală, să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare dar, în cauză, textul de lege nu este incident deoarece instanţa de recurs nu a putut păşi la examinarea nieiunuia din motivele de recurs întrucât au fost formulate abia după împlinirea termenului de recurs, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 301 şi art. 303 C. proc. civ., excepţiile nulităţii şi tardivităţii recursurilor impunându-se a fi soluţionate cu prioritate.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, contestaţia în anulare, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de T.I., T.G.M., T.A.M., T.I. şi T.E. împotriva Deciziei nr. 29 din 15 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 6699/2/2012.
Irevocabilă,
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2826/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2843/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
