ICCJ. Decizia nr. 2906/2014. Civil. Constatare nulitate act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2906/2014
Dosar nr. 3691/3/2012
Şedinţa publică din 7 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 4399 din 28 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 3691/3/2012 a fost admisă excepţia netimbrării şi a fost anulată cererea formulată de reclamanta SC I.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B.P. SA, ca netimbrată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că prin cererea disjunsă din Dosarul nr. 340/300/2001 având ca obiect contestaţie la executare, reclamanta SC I.I. SRL în contradictoriu cu pârâta SC B.P. SA a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de credit facilitate revolving plus nr. 393 din 31 august 2007, intitulat contract de angajament şi de ipotecă autentificat sub nr. 963 din 31 august 2007 pentru eroare obstacol şi cauză ilicită.
Obiectele cererilor au fost evaluate la 5.181.321,52 euro, echivalent 22.001.445,57 lei, respectiv 4.500.000 euro, echivalent 19.179.450 lei.
Prin încheierea de şedinţă din 22 martie 2013 s-a dispus eşalonarea plăţii taxei judiciare de timbru în cuantum de 200.000 lei în 20 rate lunare a câte 10.000 lei, însă reclamanta nu s-a conformat dispoziţiei instanţei şi în consecinţă, tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, conform cărora neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit potrivit art. 20 alin. (2) se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii, sens în care a fost anulată cererea ca netimbrată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC I.I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 461/2013 din 25 noiembrie 2013 a admis apelul formulat de reclamanta SC I.I. SRL, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, faţă de împrejurarea că prima instanţă nu a comunicat părţii încheierea de eşalonare, nu a arătat data la care ar deveni scadentă prima rată, nu a citat reclamanta cu menţiunea de a timbra prima rată de 10.000 lei, astfel cum s-a stabilit prin încheiere, lipsind astfel de efecte chiar soluţia dată de instanţa însăşi prin încheierea de acordare a facilităţii la plata taxei de timbru, beneficiul acestei soluţii fiind practic suprimat părţii tocmai prin necomunicarea încheierii, care potrivit art. 211 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, era obligatorie. Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta B.P. SA Bucureşti a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Criticile aduse deciziei atacate se referă în esenţă la faptul că, instanţa de apel interpretând actele dosarului în mod eronat a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Cu privire la acest aspect, recurenta susţine că instanţa de apel în mod eronat a interpretat prevederile art. 212 din Legea nr. 146/1997, în sensul că instanţa de fond avea obligaţia să menţioneze data la care ar fi trebuit să se achite prima tranşă a plăţii taxei de timbru, în cuantum de 10.000 RON, întrucât la termenul din 22 martie 2013, instanţa de fond a dispus citarea reclamantei, stabilindu-se în mod clar şi fără echivoc faptul că eşalonarea sumei de 200.000 RON se va face în 20 de rate lunare a câte 10.000 RON, iar faptul că nu s-a indicat o zi fixă a lunii până la care ar fi trebuit să se facă plata nu schimbă înţelesul dispozitivului, reclamantul având obligaţia să achite începând cu luna următoare prima tranşă, iar ultima zi în care ar fi trebuit să achite prima tranşă, în lipsa unei zile exacte, ar fi fost ultima zi a lunii aprilie 2013.
Mai susţine recurenta că, instanţa de apel a interpretat greşit şi dispoziţiile art. 20 pct. 5 din Legea nr. 146/1997, întrucât instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare dacă constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu, însă acest aspect nu a fost avut în vedere de către Curtea de Apel Bucureşti.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de pârâta B.P. SA Bucureşti să fie respins, pentru următoarele considerente:
În cauză, Înalta Curte constată că, deşi recurenta, în cuprinsul memoriului de recurs a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., argumentele acesteia vizează dispoziţiile prevăzute de art. 304 pct. 9, astfel că recursul va fi analizat din această perspectivă.
În acest context, Înalta Curte observă că instanţa de apel a stabilit în mod corect faptul că Sancţiunea anulării cererii ca netimbrată ar fi putut fi dispusă doar în măsura în care, neîndeplinirea obligaţiei ar fi fost imputabilă intimatei-reclamante.
Astfel, în speţă, Tribunalul Bucureşti nu a stabilit data la care trebuia executată obligaţia de plată a primei tranşe a taxei de timbru, nu a comunicat încheierea din 22 martie 2013 şi nici nu a instituit vreun termen de plată a primei tranşe de taxă prin citaţia aferentă termenului din data de 28 mai 2013, iar importanţa citării reclamantei pentru termenul din 28 mai 2013 cu menţiunea timbrării a fost cu atât mai mare cu cât prin încheierea din 22 martie 2013, nu a fost prevăzut un termen concret al obligaţiei de plată.
Din această perspectivă, nu se poate reţine culpa reclamantei pentru neachitarea primei tranşe a taxei de timbru la termenul din 28 mai 2013, astfel că nu s-ar fi putut aplica acesteia vreo sancţiune în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti, stabilind în mod corect faptul că soluţia tribunalului a fost excesiv de formală, iar sancţiunea anulării cererii reclamantei ar fi putut interveni doar în măsura în care termenul de îndeplinire a obligaţiei de plată ar fi fost instituit prin citaţia pentru termenul din 28 mai 2013, iar aceasta nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia.
În acest sens se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 212 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, încheierea de eşalonare a plăţii taxei judiciare de timbru devine titlu executoriu, organelor fiscale ale statului revenindu-le obligaţia de a urmări această executare, iar nu instanţei de judecată, astfel că, instanţa nu mai putea aplica sancţiunea anulării cererii.
În ceea ce priveşte critica recurentei, potrivit căreia, instanţa de apel a realizat o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 20 pct. 5 din Legea nr. 146/1997, se apreciază că aceasta nu poate fi primită, întrucât situaţia dedusă judecăţii nu se circumscrie acestor prevederi legale.
Aceasta deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 20 pct. 5 din Legea nr. 146/1997, în ipoteza în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.
În acest sens se constată că, textul de lege evocat se aplică în situaţia în care, prima instanţă ar fi stabilit în mod eronat în sarcina părţii obligaţia de plată a unei taxe de timbru redusă faţă de cuantumul legal, iar în măsura în care instanţa investiră cu soluţionarea căii de atac constată că taxa nu a fost plătită potrivit normelor legale, atunci putea dispune, pe lângă obligarea achitării taxei judiciare de timbru aferentă etapei judiciare pe care o soluţionează şi achitarea taxei suplimentare neplătită la instanţa de fond.
Prin urmare, instanţa de control judiciar nu a fost sesizată şi nici nu s-a sesizat din oficiu cu privire la cazul prevăzut de dispoziţiile art. 20 pct. 5 din Legea nr. 146/1997, întrucât nu era incidenţă în speţă o situaţie de fapt care să genereze aplicarea acestor prevederi, astfel încât din această perspectivă se constată că recursul este nefondat.
Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel, la modalitatea în care aceasta a analizat şi interpretat probele administrate, nu poate constitui obiectul cenzurii instanţei de recurs în raport de dispoziţiile legale aplicabile speţei.
Pentru aceste considerente, nu se poate constata că s-au încălcat dispoziţiile legii pentru a fi reţinut motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi pe cale de consecinţă, întrucât critica adusă deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti este nefondată, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B.P. SA Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B.P. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 461/2013 din 25 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 2905/2014. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2907/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
