ICCJ. Decizia nr. 2950/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2950/2014
Dosar nr. 72574/3/2011
Şedinţa publică din 30 octombrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti la data de 31 martie 2011, reclamanţii L.B.C. şi L.T. au chemat în judecată pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi SC A.B. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 150.000 euro în echivalent RON la data plăţii, la care se adaugă dobânda de la momentul pronunţării hotărârii şi până la achitarea efectivă, reprezentând preţul de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, str. J., format din apartament cu 3 camere şi terenul aferent.
În fapt, au arătat reclamanţii, au ocupat imobilul în litigiu în temeiul unui contract de închiriere şi respectiv a contractului de vânzare cumpărare din 13 ianuarie 1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Prin sentinţa civilă nr. 1975 din 30 martie 2007 pronunţată de Judecătoria sector 4 Bucureşti în Dosarul nr. 1258/4/2007, definitivă prin decizia civilă nr. 822 din 05 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi irevocabilă prin decizia nr. 528R din 30 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV - a civilă, a fost admisă cererea de revendicare formulată de B.V. şi au fost obligaţi la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului, hotărâre judecătorească în baza căreia au fost evacuaţi silit din imobilul în care au locuit 40 de ani.
În subsidiar, în măsura în care instanţa de judecată apreciază că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu poate acorda aceste despăgubiri, reclamanţii au solicitat aplicarea regulilor clasice privind răspunderea pentru evicţiune, respectiv art. 1337 C. civ. şi să dispună obligarea pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi SC A.B. SA la plata despăgubirilor aferente.
În drept, reclamanţii au precizat ca temei juridic al cererii dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 1337 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 6293/2011 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti s-a admis excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde cauza a fost înregistrată sub prezentul număr 72574/3/2011.
Prin sentinţa civilă nr. 381 din 25 februarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a admis în parte acţiunea reclamanţilor; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 73.000 euro în echivalent RON la data plăţii, calculată la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, reprezentând preţul de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, str. J. şi la plata sumei de 1748 RON cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi reclamanţii L.B.C. şi L.T.
Prin decizia civilă nr. 216/A din 22 mai 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentinţa apelată şi a stabilit valoarea despăgubirilor la 29.300 euro, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 se constată că respectivele contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestui act normativ au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare, o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ.
Unităţile deţinătoare ale imobilelor vândute acţionau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, aspect rezultat din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări cu titlu de preţ nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor, constituit prin dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Prin dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriaşilor - ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi care au fost desfiinţate - la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care, în astfel de situaţii, este atrasă incidenţa normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speţă, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicţiune.
Prin urmare, soluţionarea pretenţiilor reclamanţilor nu se poate face decât prin raportare la dispoziţiile speciale, respectiv art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Curtea a reţinut că acela chemat să răspundă în calitate de pârât este Ministerul Finanţelor Publice, pentru despăgubirile reprezentând preţul de cumpărare actualizat sau, după caz, preţul de piaţă al imobilului.
Faptul că în cauză reclamanţii au atras Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi nu doar Ministerul Finanţelor Publice nu poate conduce la reţinerea lipsei calităţii procesuale pasive a celui chemat în judecată, în calitate de pârât, respectiv Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. A reţine lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia din urmă ar constitui o distincţie formală între cele două subiecte de drept, ignorând calitatea de reprezentant legal al Statului care revine Ministerului Finanţelor Publice, în situaţia în care legea nu stabileşte anume alte organe care să aibă funcţie de reprezentare.
Astfel, prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, a fost instituită o răspundere specială în sarcina statului, pentru situaţia evicţiunilor produse faţă de cei care au cumpărat imobile în baza Legii nr. 112/1995.
În consecinţă, critica vizând lipsa calităţii procesuale pasive a apelantului pârât a fost privită ca nefondată.
În ce priveşte fondul pretenţiilor reclamanţilor, Curtea a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit că prin contract desfiinţat se înţelege atât situaţia în care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât şi situaţia în care, deşi contractul nu a fost anulat, s-a admis o acţiune în revendicare; condiţia respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 este îndeplinită în cauză, având în vedere decizia civilă nr. 528/R din 30 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în considerentele căreia instanţa de recurs a reţinut calitatea foştilor chiriaşi, reclamanţii din prezenta cauză, de cumpărători de bună-credinţă în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Cât priveşte valoarea despăgubirilor, Curtea a avut în vedere valoarea unitară a construcţiei, prin eliminarea valorii terenului, raliindu-se concluziei expertului, menţinută în lucrarea ştiinţifică executată, completată cu răspunsurile la obiecţiuni, respectiv valoarea de 29.300 euro, astfel cum a fost precizată în dosar apel.
În ce priveşte critica vizând greşita obligare a apelantului pârât la cheltuieli de judecată în faţa instanţei de fond, Curtea a constatat că este nefondată, prin raportare la dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., care reprezintă fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul, solicitând modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acţiunii ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond respingerea acesteia ca neîntemeiată. A invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului a susţinut că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre Primăria municipiului Bucureşti şi reclamanţi, că funcţionează răspunderea pentru evicţiune prevăzută de dispoziţiile art. 1337 C. civ., că dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea unui fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice nu justifică în niciun fel obligarea Statului Român la achitarea valorii de piaţă a imobilului.
De asemenea, a susţinut că hotărârea instanţei de apel este criticabilă sub aspectul obligării sale la preţul de piaţă, apreciind că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de lege, respectiv încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţarea contractului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, că autorul reclamantei nu a depus diligenţe minime pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, ceea ce echivalează cu nerespectarea legii, că reclamanţii îşi invocă propria turpitudine, ceea ce exclude posibilitatea obţinerii preţului de piaţă, că deposedarea acestora de bun a avut loc în urma admiterii unei acţiuni în revendicare, iar contractul nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, aşa cum prevede legea.
O a treia critică vizează greşita menţinere a obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, deşi acesta nu se află în culpă procesuală, nu se face vinovat de declanşarea litigiului, nu a dat dovadă de rea credinţă sau de neglijenţă, astfel încât nu poate fi sancţional procedural în acest mod.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, reclamanţii au înţeles să-şi îndrepte pretenţiile împotriva acelei entităţi căreia, prin legea specială - art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001- i-a fost conferită legitimare procesuală pasivă, respectiv Ministerul Finanţelor Publice.
Nu poate fi primită susţinerea recurentului-pârât în sensul că Statul Român a fost obligat la plata în nume propriu pentru obligaţiile personale ale reprezentantului. Ministerul Finanţelor Publice a stat în proces, a fost reprezentat în toate fazele procesuale şi a făcut apărări cu privire la cererile formulate de reclamantă.
Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, act normativ în vigoare la data declarării apelului, statul este persoana juridică în raporturile la care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, în afara cazurilor în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Prin urmare, Ministerul Finanţelor Publice are mandat legal de a reprezenta Statul Român şi în această calitate are obligaţia restituirii preţului în litigiile fondate pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Deşi susţinerea recurentului-pârât că este terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare nr. 1291 din 13 ianuarie 1997, încheiat între reclamanţi şi Primăria municipiului Bucureşti prin SC A.B. SA este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.
Obligaţia de restituire a preţului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desfiinţate nu este un efect al contractului, ci o obligaţie ce decurge din lege.
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a restitui preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În acelaşi timp, art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 defineşte noţiunea de desfiinţare a contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă, prin voinţa legiuitorului şi ineficacitatea actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului, intervenită în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva chiriaşului-cumpărător al bunului, în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Aceste dispoziţii legale au un caracter special, derogator de la dispoziţiile dreptului comun pe care le invocă recurentul-pârât, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului Finanţelor Publice în litigiile decurgând din restituirea preţului.
Obligaţia de răspundere pentru evicţiune a vânzătorului, aşa cum este ea stabilită de dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligaţia Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui preţul către chiriaşul evins de un terţ – fost proprietar al imobilului în cauză.
Condiţiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum şi cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziţii legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriaşi ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat.
Obligaţia instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică promovată de recurent nu poate fi reţinută.
Înalta Curte constată că în cauză au fost întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru ca reclamanţilor să li se restituie preţul de piaţă al imobilului în litigiu.
Pentru argumentele arătate în precedent, noţiunea de desfiinţare a contractului de vânzare-cumpărare include şi ipoteza deposedării de bun în urma admiterii unei acţiuni în revendicare, aşa cum este cazul în speţă, potrivit sentinţei civile nr. 1975 din 30 martie 2007 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 528R din 30 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În acelaşi timp, se reţine că buna credinţă a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost stabilită irevocabil prin sentinţa nr. 1804 din 28 martie 2003 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti prin care s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 13 ianuarie 1997, iar în acţiunea în revendicare instanţele au reţinut că şi pârâţii se pot prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, tocmai în considerarea bunei lor credinţe şi a valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Aşa fiind, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, obligând pârâtul la restituirea preţului de piaţă .
Nici critica referitoare la greşita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi primită.
Art. 274 alin. (1) C. proc. civ. dispune că partea care va cădea în pretenţii va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Or, pârâtul din prezenta cauză a căzut în pretenţii, fiind obligat la dezdăunarea reclamanţilor, motiv pentru care, în mod corect instanţa de fond a dispus să plătească cheltuielile de judecată către reclamanţi, iar instanţa de apel a menţinut această dispoziţie din sentinţă.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate.
Constatând că recurentul-pârât a căzut în pretenţii, faţă de cererea expresă a intimaţilor-reclamanţi, îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor de judecată în recurs, potrivit înscrisurilor aflate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 216/A din 22 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul-pârât la 3100 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2949/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2951/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
