ICCJ. Decizia nr. 2953/2014. Civil. Acţiune în revendicare. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2953/2014
Dosar nr. 19549/3/2013
Şedinţa publică din 30 octombrie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 09 februarie 2007, reclamanta SC M.I. SRL a chemat în judecata pe pârâta SC M.A. SRL și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să stabilească limita de demarcație dintre proprietățile părților, să oblige pârâta să-i respecte dreptul de proprietate şi posesia asupra imobilului pe care l-a acaparat abuziv din proprietatea reclamantei, precum şi să oblige pârâta la plata contravalorii lipsei de folosință pentru părţile din imobil pe care le ocupă abuziv, pe o perioadă de trei ani anterioară introducerii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 şi urm., art. 584 și art. 600 C. civ.
La data de 17 mai 2010, reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a arătat că renunță la judecata capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului, instanţa luând act de această renunţare la termenul de judecată din data de 02 iunie 2010.
Prin sentinţa civilă nr. 22147 din 10 noiembrie 2010, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea restrânsă formulată de reclamanta SC M.I. SRL , ca neîntemeiată, şi a luat act că pârâta îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC M.I. SRL.
La termenul de judecată din data de 09 noiembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a calificat calea de atac ca fiind apel, iar prin decizia civilă nr. 57 din 14 decembrie 2012 a admis apelul formulat, a anulat sentinţa civilă apelată şi a reţinut cauza spre competentă soluţionare în fond.
Prin decizia nr. 705 din 5 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta SC M.A. SRL împotriva deciziei civile nr. 57 din 14 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Judecând cauza în primă instanță, prin sentinţa civilă nr. 6170 din 17 octombrie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC M.I. SRL în contradictoriu cu pârâta SC M.A. SRL şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.951,7 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost restrânsă la termenul de judecată din data de 02 iunie 2010, reclamanta a solicitat instanţei să stabilească limită de demarcație dintre proprietățile părţilor şi să oblige pârâta să-i respecte dreptul de proprietate şi posesia asupra imobilului pe care l-a acaparat abuziv din proprietatea reclamantei.
Tribunalul a reţinut că reclamanta SC M.I. SRL este proprietara terenului situat în București, str. A., în suprafaţă totală de 1048 m.p., din care 843,47 m.p. proprietate exclusivă şi 204,53 m.p. cotă indiviză a construcţiei ce are un regim de înălțime variabil (P+4 E, P+5 E) şi, parţial a subsolului construcţiei, aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 octombrie 2000 de BNP R.H., coroborat cu certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 20 decembrie 2000 emis de Ministerul Turismului.
Tribunalul a constatat că reclamanta a depus la dosar în susţinerea dreptului său de proprietate asupra subsolului construcţiilor din strada A., extrase de carte funciară din data de 28 mai 2010, potrivit cărora aceasta a fost intabulată în cărțile funciare nr. xx şi nr. zz ca proprietară a imobilului menţionat.
Însă, având în vedere dispozițiile art. 2 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 coroborate cu dispozițiile art. 48 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, efectul intabulării este acela de a face actul înscris în cartea funciară opozabil terţilor care au procurat acelaşi bun de la acelaşi autor. Aşadar, în sistemul publicităţii imobiliare, intabularea nu este constitutivă de drepturi.
Prin urmare, înscrierea în cartea funciară a acestei proprietăţi nu are valoare de titlu de proprietate opozabil pârâtei, atâta timp cât reclamanta nu a dovedit existenţa dreptului prin depunerea unui titlu de proprietate.
În înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu este indicată suprafaţa Hotelului M., care a aparținut SC L. SA şi a fost adusă ca aport la capitalul social al SC M.I. SA, pentru a se verifica ce suprafaţă din subsolul construcţiei s-a transmis în proprietatea reclamantei.
Din probele administrate la dosar, respectiv din procesul-verbal de control încheiat la data de 05 februarie 2007 de Inspectoratul de Stat în Construcții, rezultă că SC M.I. SRL deține hotelul M. compus din tronsonul situat la numărul poştal y cu regimul de înălțime P+5E+Pod, iar la numărul poștal q deține subsolul parțial, parterul parțial şi 4 etaje pod.
De asemenea, în raportul de expertiză tehnică pentru imobilul Hotel M. din str. A., corpul A şi corpul B, întocmit în anul 2005 de SC P. SA, s-a arătat că restaurantul de la parterul corpului B latura din Pasajul V. este proprietatea altor persoane (fizice sau juridice), precizându-se că şi alte spații aferente celor două clădiri (în principal la subsol şi parter), sunt deținute de alţi proprietari.
Tribunalul a arătat că nu poate reţine susţinerile reclamantei referitoare la faptul că pârâta ocupă spaţiului de la nivelul subsolului pe toată suprafaţa de teren deținută de reclamantă în proprietate la numărul poștal y din str. A. şi în parte sub tronsonul de la numărul poștal q, datorită realizării unei unificări abuzive cu spațiul deţinut de aceasta în Calea V., prin desfiinţarea ilegală a unor pereţi despărţitori.
Pârâta SC M.A. SRL este proprietara spațiului comercial având adresa poştală Calea V., în suprafaţă de 1017,36 m.p., situat la subsolul construcțiilor amplasate pe laturile Pasajului V., cât şi sub spațiul de trecere al acestui pasaj, pe zona de acces din Calea V. până în str. A. Împrejurarea că pârâta ocupă o suprafaţă de 556,06 m.p., având utilitatea de alimentație publică şi divertisment, care se suprapune peste imobilul situat în str. A., astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză topografică efectuat de expertul I.I., nu conduce automat la concluzia că pârâta ocupă abuziv respectivul spaţiul. În acest sens, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 489 şi art. 492 C. civ., proprietarul terenului este prezumat a fi şi proprietar al tuturor construcţiilor făcute în pământ sau asupra pământului, „până ce se dovedeşte din contră”.
În speţă, deşi reclamanta a probat că este proprietara terenului situat în București, str. A., în suprafaţă totală de 1048 m.p., din care 843,47 m.p. proprietate exclusivă şi 204,53 m.p. cotă indiviză, pârâta a reuşit să răstoarne prezumţia relativă instituită de art. 492 C. civ., probând că deţine în proprietate spaţiului pe care îl ocupă la subsolul construcţiei din str. A., pe care l-a dobândit ca aport social în urma divizării A.S.D - M. SA.
În acest sens, tribunalul a reținut că, potrivit protocolului de predare-primire din 01 ianuarie 1996, spaţiul comercial în suprafaţă de 1.095 m.p. a fost adus ca aport la capitalul social al SC M. SA, constatându-se cu ocazia întocmirii documentaţiei cadastrale că suprafaţa spaţiului este de 1.017,36 m.p. şi atribuindu-se acestuia adresa poştală Calea V., deşi în trecut acelaşi imobil fusese înscris şi sub nr. q sau y pe str. A., astfel cum rezultă din adresa din 22 noiembrie 2007 emisă de PMB- Direcția Evidență Imobiliară şi Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană.
Conform raportului de expertiză specialitatea construcții întocmit în cauză, prin suprapunerea planurilor de subsol şi parter ale reclamantei peste planul proprietarii pârâtei, se constată că nu există spații ale reclamantei care să fie ocupate abuziv de către pârâtă.
Prin urmare, deoarece limita de demarcație între cele două proprietăţi este cea găsită la fața locului, tribunalul a apreciat ca neîntemeiată cererea reclamantei de grănițuire şi revendicare a unei părţi din imobil.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC M.I. SRL.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 158 din 27 februarie 2014 a respins apelul formulat şi a obligat apelanta-reclamantă la plata sumei de 3700 RON, cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă.
Curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Cererea de anulare a hotărârii atacate, cu motivarea că tribunalul a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, este nefondată, prima instanţă expunând motivele pentru care a considerat că susţinerile reclamantei nu se verifică şi a dat prioritate titlurilor exhibate de pârâtă. Faptul că argumentele folosite de tribunal sunt similare celor cuprinse în sentința civilă nr. 22147 din 10 noiembrie 2010 pronunțată de Judecătoria sector 1 Bucureşti nu este de natură a demonstra o nejudecare a fondului.
Critica vizând neadministrarea de noi probe de către tribunal (învestit ca instanţă de fond) şi utilizarea de către acesta a probelor anterior administrate de Judecătoria sectorului 1 București (instanță constatată ulterior necompetentă material) a fost apreciată de instanța de apel ca fiind nefondată cu motivarea că aceste aspecte nu intră în sfera lipsei de rol activ şi nici nu sunt nelegale per se. Astfel, pentru a asigura o celeritate a soluţionării cauzelor, art. 160 C. proc. civ. (1865) permitea în mod expres utilizarea probatoriilor administrate de o instanţă necompetentă, eventuala refacere a acestora trebuind a fi dispusă pentru motive temeinice, ce în speţă nu au fost indicate. Faptul că probatoriile ar prezenta concluzii contradictorii nu este un motiv temeinic de refacere a acestora, din moment ce rolul judecătorului este tocmai acela de a tranşa (analiza) între diversele elemente de probă prezentate.
Cât priveşte modul de stabilire a situaţiei de fapt (interpretarea probatoriilor) şi aplicarea legii, Curtea de apel a constatat că prima instanţă a tranşat în mod corect litigiul.
Astfel, prezumţia indicată de art. 492 C. civ. (1864), ce arată că proprietarul terenurilor este prezumat şi proprietar al construcţiilor, are natură subsidiară şi se referă la situaţia când, pentru construcţii, nu se exhibă titluri de proprietate. Altfel, ar fi ilogic ca, în contra titlurilor, proprietarul terenului să fie considerat şi proprietar al construcţiilor, negându-se astfel, în orice situaţie, posibila existenţă a unui drept de superficie. Mai mult, în speţă, conform titlurilor de proprietate exhibate, pentru numărul cadastral nr. q, reclamanta nu este proprietară exclusivă a terenului de sub construcţie, ci proprietară în indiviziune, situaţie specifică în cazul indiviziunilor forţate ale construcţiilor. Deci, şi sub acest aspect, prezumţia din art. 492 C. civ. apare ca inoperantă în speţă.
Cât priveşte proprietatea asupra construcţiilor, pentru ambele părţi titlurile de proprietate provin, în ultimă instanţă, de la stat; practic este vorba de foste imobile proprietate ale agenţilor economici de stat, din regimul comunist, transmise ulterior prin procesul de privatizare unor societăţi comerciale. Or, faţă de un astfel de „autor”, destul de puţin diligent cu evidenţierea bunurile transmise, este evidentă posibilitatea atât a unei indiviziuni forţate, cât şi a unei transmiteri care, făcută de reprezentanți diferiţi ai statului, cu date tehnice diferite la care aveau acces, să presupună o suprapunere a bunurilor (construcţiilor) transmise.
Din acest motiv, pe lângă compararea titlurilor, trebuie să se observe şi stăpânirea în fapt anterioară, pentru că aceasta reprezenta expresia esenţială a lui „animus dominus”, deci a limitelor pe care părţile le dădeau propriului drept de proprietate. Or, reclamanta, deşi afirmă că este proprietar din 1996 (aport la capitalul social) nu acţionează decât 11 ani mai târziu (02 septembrie 2007, data introducerii acţiunii la Judecătoria sector 1 București) şi, conform propriei menţiuni din acţiunea introductivă, scopul primordial era „necesitatea clarificării de urgenţă a situaţiei juridice” din cauza riscului prăbuşirii. În schimb pârâta, în tot acest timp, a amenajat şi utilizat spaţiul respectiv, cu credinţa că ar fi proprietar.
Această situaţie, ce reflectă un „animus dominus” diferit, este confirmată de materialul probator administrat, din care rezultă că pârâta nu a ocupat un spaţiu aparţinând reclamantei și că titlul opus de pârâtă este mai puternic.
Reținând că sarcina probei incumba reclamantei, care a declanşat litigiul, iar aceasta nu a făcut proba dreptului său preferabil, instanța de apel a respins apelul sub aspectul acţiunii în revendicare. Totodată, constatând că, din probatoriul administrat nu a rezultat că există o suprafață aparținând reclamantei și care să fi fost acaparată de pârâtă sau o lipsă de demarcaţie dintre cele părţi ale construcţiei stăpânite, ţinând cont şi de caracterul specific al stăpânirii unor părţi dintr-o construcţie în stare de indiviziune forţată, Curtea de apel a confirmat soluția primei instanțe și sub aspectul acţiunii în grăniţuire.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta SC M.I. SRL .
Reclamanta formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.:
1. Instanţa de apel, în soluţionarea litigiului dedus judecăţii, a invocat dispoziţiile art. 492 C. civ.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SC M.I. SRL a invocat ca temei de drept dispoziţiile art. 480 şi urm., art. 584 și art. 600 C. civ., iar nu dispoziţiile art. 492 C. civ, dispoziţiile care, de altfel, nu-şi găsesc aplicarea în cauză, față de obiectul litigiului.
Cele două instanţe anterioare nu au analizat probele administrate, nu au stabilit împrejurările de fapt esenţiale în cauză, și, drept consecinţă, au aplicat alte norme substanţiale decât cele aplicabile cauzei deduse judecăţii. Prin urmare, chiar dacă cele două instanţe aparent au soluţionat litigiul în fond, soluţia pronunţată în dispozitivul hotărârilor rămâne pur formală, fiind încălcat principiul disponibilităţii.
În plus, instanţele de fond şi apel și-au însuşit motivarea din sentinţa civilă nr. 22147 din 10 noiembrie 2010 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti, hotărâre care a fost anulată prin decizia nr. 57 din 14 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI - a civilă, fiind astfel încălcate prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Cele două instanţe nu analizează probele care au fost administrate şi argumentele reclamantei, încălcând reclamantei dreptul la un proces echitabil.
Reţinând procesul spre judecare, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au respins toate cererile de probatorii formulate de reclamantă în dovedirea cererii de chemare în judecată, inclusiv proba cu expertiza tehnică specialitatea topografie, deşi în cauză s-au efectuat două expertize topografice ce au ajuns la concluzii contradictorii.
2. În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că prin decizia recurată s-a făcut o aplicare greşită a legii, întrucât acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie imprescriptibilă extinctiv. Faptul că reclamanta a formulat acţiunea în revendicare după 11 ani de la data dobândirii imobilului, nu poate reprezenta un motiv de netemeinicie.
În ceea ce priveşte dovedirea dreptului de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare, reclamanta a făcut dovada deplină a dreptului de proprietate asupra spaţiului revendicat - respectiv subsolul construcţiilor din str. A., cu următoarele înscrisuri: contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 noiembrie 2000, declaraţia de încetare privilegiu autentificată sub nr. 355 din 02 martie 2006, contractul de societate autentificat din 12 martie 1996, încheierea de carte funciară nr. M și nr. V, istoricul de rol fiscal, adresa Direcţiei Generale Impozite şi Taxe Locale sector 1 București, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 20 decembrie 1995 emis de Ministerul Turismului
Pârâta exhibă următoarele înscrisuri în dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, înscrisuri asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat, respectiv: protocol de predare-primire încheiat la data de 01 ianuarie 1996, contract de vânzare-cumpărare acţiuni din 29 august 1996, contractul de vânzare-cumpărare acţiuni din 19 aprilie 1998.
Cu toate acestea, instanţa însuşindu-și întru-totul motivarea din sentinţa civilă nr. 22147 din 10 noiembrie 2010 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti, invocă adresa emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Evidența Imobiliară şi Cadastrală din 22 noiembrie 2007, deşi această adresă a fost eliberată către o altă persoană juridică, respectiv SC P.V.P. SRL, care nu a fost şi nu este parte în acest proces. Prin urmare, acest înscris nu poate avea o valoare probatorie care să stea la baza pronunţării unei hotărâri judecătoreşti.
Raportul de expertiză specialitatea construcţii şi memoriul tehnic întocmit de ing. A.H. sunt contrazise de raportul de expertiză tehnică topografie, prin care expertul a constatat ocuparea de către pârâtă a suprafeţei de 556,06 m.p. din subsolul imobilului din str. A., fapt constatat şi de către tribunal în hotărârea pronunțată în primă instanță.
Prin urmare, susține reclamanta, pârâta nu a prezentat niciun titlu pe care să-l opună reclamantei şi nu a răsturnat prezumţia instituită de art. 492 C. civ., instanţele raportându-se exclusiv la concluziile unor rapoarte de expertiză extrajudiciară sau judiciară, în motivarea hotărârilor recurate.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
1. Recurenta susține că, în mod nelegal, în soluționarea litigiului au fost avute în vedere dispoziţiile art. 492 C. civ., deoarece, pe de o parte, aceste prevederi legale nu-şi găsesc aplicarea în cauză, față de obiectul litigiului, iar pe de altă parte, nu au fost invocate ca temei al cererii de chemare în judecată.
Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză, nu au cuprins la rândul lor critici cu acest conţinut. Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanţa de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanţei de apel şi care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative.
Prin urmare, aceste critici nu învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor întrucât ele nu au constituit în prealabil şi motive de apel în calea exercitată de apelanta-reclamantă.
Recurenta susține, totodată, că instanța de apel nu a analizat probele administrate, nu au stabilit împrejurările de fapt esenţiale, și, în consecinţă, a aplicat norme substanţiale străine cauzei deduse judecaţii, fiind astfel încălcat principiul disponibilităţii și dreptul la un proces echitabil.
Înalta Curte constată că aceste critici vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt prin interpretarea probelor administrate.
Situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar.
Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
În consecinţă, Înalta Curte nu poate verifica hotărârea instanţei de apel sub aspecte ce ţin de stabilirea situaţiei de fapt rezultată din interpretarea probelor administrate
Nu pot fi primite nici criticile prin care recurenta susține nelegalitatea deciziei recurate pentru respingerea cererilor de probatorii formulate de reclamantă.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 298 C. proc. civ. raportat la art. 167 C. proc. civ., precum și ale art. 160 și art. 292 C. proc. civ., respingând motivat solicitarea reclamantei sub aspectul administrării probelor, astfel cum rezultă din încheierea de la termenul din data de 18 februarie 2014.
Recurenta arată că hotărârea instanței de apel încalcă prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., deoarece considerentele deciziei reiau motivarea din sentinţa civilă nr. 22147 din 10 noiembrie 2010 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti, hotărâre care a fost anulată prin decizia nr. 57 din 14 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI - a civilă.
Criticile sunt nefondate.
Exercitând controlul judiciar din perspectiva motivului de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte porneşte de la premisa că aceste dispoziții legale trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligaţia pentru instanţă de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa este obligată să motiveze soluţia pronunţată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor capete de cerere.
Verificând decizia recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că instanţa de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunţate care sunt criticile formulate prin motivele de apel şi a răspuns acestora, expunând argumentele pentru care a apreciat că soluţia pronunţată de tribunal este legală.
Considerentele deciziei instanței de apel nu reprezintă, contrar celor susținute prin motivele de recurs, o reluare a considerentelor sentinţei civile nr. 22147 din 10 noiembrie 2010 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti, iar împrejurarea că soluția pronunțată în acea hotărâre coincide cu dezlegarea dată în primă instanță în acest ciclu procesual, menținută de instanța de apel, nu înseamnă încălcarea prevederilor art. 251 pct. 5 C. proc. civ., cât timp decizia recurată cuprinde argumente care susțin dezlegarea pe care o cuprinde.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat prevederile art. 261 C. proc. civ., modificarea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. neputând fi dispusă.
2. Toate criticile grupate în punctul doi al motivelor de recurs, vizează modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu de către cele două părți.
Or, pentru considerentele anterior expuse, în condițiile în care dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ.. au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, instanța de recurs nu mai poate să cenzureze felul în care Curtea de apel a interpretat dovezile administrate și a stabilit în baza lor o anumită situație de fapt.
Este adevărat că acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă extinctiv, însă instanța de apel nu a decis altfel prin hotărârea recurată, așa cum se susține prin motivele de recurs. Referirea din considerentele deciziei recurate la perioada de 11 ani în care reclamanta nu a acționat nu a constituit argumentul pentru care instanța de apel a confirmat soluția de respingere a acțiunii în revendicare, ci doar o caracterizare a atitudinii pasive a acesteia. De aceea, această constatare a instanței de apel nu poate echivala cu o dezlegare asupra caracterului imprescriptibil al acțiunii în revendicare imobiliară.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, iar în baza art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta la 3200 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC M.I. SRL împotriva deciziei civile nr. 158 din 27 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Obligă recurenta-reclamantă la 3200 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2952/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2954/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
