ICCJ. Decizia nr. 2952/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2952/2014
Dosar nr. 4570/1/2013
Şedinţa publică din 30 octombrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 65/C din 11 iunie 2013, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamanta C.I.M. împotriva sentinţei civile nr. 441 din 31 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, are ca obiect de reglementare măsurile reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate abuziv de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi pentru cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite şi consacră principiul restituirii în natură chiar prin art. 1 alin. (1).
Prin alin. (2) al aceluiaşi text a fost instituită, însă, şi excepţia în sensul că, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii se vor stabili prin echivalent, iar prevederile art. 7 alin. (1) dispun în acelaşi sens.
În cauză, cu ocazia rejudecării, trebuie să se stabilească în ce măsură construcţiile care afectează terenul notificat de reclamantă permit, din perspectiva caracterului lor autorizat sau neautorizat, restituirea lui în natură şi dacă utilităţile amplasate pe acest teren constituie sau nu servituţi legale ori amenajări de utilitate publică în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Potrivit textului de lege menţionat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent în cazul în care pe terenurile preluate abuziv se află construcţii noi autorizate sau acestea sunt afectate servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică, iar această normă legală a fost corect aplicată de instanţa de fond care a reţinut în mod judicios că dispoziţiile alin. (3) al art. 10 din lege nu sunt incidente cauzei în raport de momentul edificării construcţiilor care afectează terenul în litigiu.
Corectitudinea acestei constatări este justificată de interpretarea coroborată a prevederilor legale la care s-a făcut referire anterior şi de probatoriile cauzei, inclusiv cele administrate conform deciziei de casare, care demonstrează că cele trei construcţii care afectează lotul nr. xx din Eforie Nord au fost edificate anterior anului 1990, aspect reţinut, de altfel, în mod irevocabil, chiar de instanţa de recurs, şi că terenul este afectat de alei şi trotuare pentru circulaţie şi de reţele secundare de alimentare cu apă, canalizare şi energie electrică amplasate în subteran.
Legiuitorul nu a extins domeniul de aplicare al restituirii în natură şi pentru imobilele terenuri pe care s-au edificat construcţii neautorizate în perioada 6 martie 1945 - 01 ianuarie 1990, iar construcţiile care afectează terenul revendicat în speţă au fost edificate, neautorizat, în acest interval. Se impune ca examinarea posibilităţii de restituire în natură să se realizeze din perspectiva existenţei efective a vreunei suprafeţe de teren liber, neocupată sau afectată de construcţii sau amenajări de utilitate publică în sensul dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din lege şi pct. 10.3 din Normele ei de aplicare întrucât pentru determinarea tipului de măsuri reparatorii la care este îndreptăţită apelanta reclamantă este relevantă situaţia actuală a terenului solicitat.
Potrivit expertizelor tehnice efectuate în ciclurile procesuale anterioare, dar şi în cauza de faţă, suprafaţa de 513 m.p. aflată în litigiu este ocupată de construcţiile Vila CS11, Vila CS12 şi Căsuţa E5 în limita suprafeţei de 118 m.p., dar şi de alei şi trotuare pentru circulaţie, reţele secundare de alimentare cu apă, canalizare şi energie electrică amplasate în subteran; prin urmare, deşi terenul în litigiu nu este afectat de servituţi sau de alte amenajări de utilitate publică ale localităţii Eforie Nord, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este aferent construcţiilor amplasate pe el, fiind afectat de alei, trotuare şi utilităţi (apă, canalizare, electricitate şi telefonie) necesare pentru cele trei construcţii şi întregului Complex Marea Neagră din care acestea fac parte, nefiind teren liber.
Pentru determinarea tipului de măsuri reparatorii la care este îndreptăţită reclamanta este relevantă situaţia actuală a terenului solicitat, aceasta fiind soluţia adoptată în mod constant în practica instanţei supreme care, în aplicarea art. 10 alin. (2) din lege şi a pct. 10.3 din Normele ei de aplicare, a statuat că „interpretarea restrictivă a noţiunii de teren ocupat contravine dispoziţiunilor Legii nr. 10/2001, care face distincţia între <teren liber> şi <teren ce nu poate fi eliberat>”(decizia civilă nr. 6867/2007 a Înalteii Curţi de Casaţie şi Justiţie) şi că prevederile legale menţionate „trebuie interpretate în sensul că sintagma amenajări de utilitate publică are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţe de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoile comunităţii, căi de comunicaţie, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale, iar, prin teren liber, restituibil în natură, se înţelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, parcări, trotuare), existenţa sau utilizarea unor amenajări subterane/supraterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru)” (decizia civilă nr. 3017 din 31 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Consecinţă a acestor statuări, prin decizia anterior menţionată s-a constatat că terenul aferent construcţiilor, afectat de alei, trotuare şi utilităţi (apă, canalizare, electricitate) necesare acestora „nu este teren liber şi restituibil în natură, în sensul Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care măsura reparatorie privind acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru acesta, dispusă prin dispoziţia ce face obiectul contestaţiei de faţă, apare ca fiind legală şi temeinică”.
În considerarea jurisprudenţei menţionate şi a probatoriilor cauzei, respectiv expertizele tehnice efectuate pe parcursul soluţionării cauzei şi planurile de situaţie anexate, inclusiv adresele autorităţii administrative locale, Curtea a constatat că actuala destinaţie a terenului în litigiu intră în aria de cuprindere a sintagmei „amenajări de utilitate publică a localităţilor urbane şi rurale, astfel cum este determinată de prevederile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, natura de „teren liber” a imobilului ce face obiectul acţiunii de faţă neputând fi reţinută.
Pe cale de consecinţă, pentru întreaga suprafaţă care a aparţinut autorilor reclamantei restituirea trebuie convertită în măsuri reparatorii în echivalent, conform art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, a căror acordare nu se poate realiza decât potrivit art. 26 alin. (1) din lege, cum în mod corect a apreciat instanţa de fond, respectiv prin dispoziţie motivată a primarului cu propunere de acordare de despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură.
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamanta C.I.M. a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:
Instanţa de apel nu a respectat cerinţele art. 315 alin. (1) C. proc. civ. pentru că a respectat decizia de casare numai în ce priveşte administrarea de probe noi.
Însă, instanţa nu a observat corelaţia dintre prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi şi-a bazat soluţia exclusiv pe prevederile art. 10 alin. (3), aplicate rigid, nerespectând dezlegarea problemei de drept stabilită în decizia de casare a instanţei de recurs.
Instanţa nu a ţinut cont de dezlegarea privitoare la faptul că trebuia să verifice în ce măsură construcţiile edificate pe teren au fost autorizate. Or, din probele administrate a rezultat că niciuna dintre construcţii nu a fost edificată cu autorizaţia prevăzută de Decretul nr. 144/1958.
Niciuna dintre amenajările subterane nu este de mare calibru, nu a deservit şi nu deserveşte nevoile comunităţii, ci doar interesul particular al construcţiilor supraterane.
Curtea de apel a ignorat modificarea operată asupra art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit art. 48 din Legea nr. 165/2013.
Cele două expertize administrate la rejudecarea apelului îşi pierd rostul, în condiţiile în care dezlegările problemelor de drept stabilite prin decizia instanţei de recurs nu au fost respectate. Sub acest aspect, dreptul reclamantei la un proces echitabil a fost vădit încălcat.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Recurenta susţine că instanţa de trimitere nu a respectat cerinţele deciziei de casare pentru că nu a corelat prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fără să arate însă care este textul/textele de lege cu prevederile căruia/cărora trebuia făcută corelarea, astfel încât să se poată determina în ce măsură hotărârea recurată este sau nu nelegală.
Pe de altă parte, instanţa de recurs a casat decizia anterioară pentru că nu se procedase la verificarea existenţei autorizaţiei de construire pentru lucrările edificate pe terenul pretins de reclamantă.
Cele statuate prin decizia de casare nu pot fi interpretate decât prin raportare la cerinţele art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, conform cu care, în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale, spaţiilor verzi, aşa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a) - f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, respectiv faptul că, se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile.
Prin urmare, trebuia analizat în ce măsură sunt sau nu autorizate, pentru a vedea dacă se impune restituirea în natură, numai construcţiile edificate după 1 ianuarie 1990. Or, aspect pe care îl recunoaşte şi recurenta - implicit, prin invocarea lipsei autorizaţiei de construire emisă conform Decretului nr. 144/1958 - construcţiile în litigiu au fost ridicate înainte de 1 ianuarie 1990. Aşadar, aşa cum corect a stabilit instanţa de trimitere, respectând cerinţa de verificare a autorizării construcţiilor, aşa cum se impusese prin decizia de casare, în cauză sunt incidente prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Chiar dacă edificarea construcţiilor s-a făcut fără autorizaţie, întrucât ele au fost ridicate înainte de anul 1990, restituirea terenului pe care acestea se află nu poate fi dispusă în natură.
De altfel, dezlegarea statuată prin decizia de casare s-a limitat la faptul că instanţa de apel nu analizase în ce măsură construcţiile au fost sau nu edificate în baza unei autorizaţii de construire, iar nu faptul că, în cauză, sunt incidente exclusiv dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Or, după trimitere spre rejudecare s-a făcut această verificare.
Cât priveşte faptul că instanţa de trimitere nu a ţinut cont de modificarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 165/2013, Înalta Curte constată că nu are a se pronunţa asupra acestui aspect, în lipsa unor critici reale.
Astfel, controlul judiciar nu se poate realiza, deoarece recurenta nu a adus critici punctuale deciziei atacate şi nu a arătat în ce au constat greşelile de judecată săvârşite de instanţa de apel. Simpla enunţare a nesocotirii unei legi materiale, fără să se arate în ce ar consta încălcarea sau aplicarea sa greşită este privită doar ca o aparenţă de motivare a recursului, iar nu ca un recurs motivat.
Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate prin cererea de recurs nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în condiţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.I.M. împotriva deciziei civile nr. 65/C din 11 iunie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2951/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2953/2014. Civil. Acţiune în revendicare.... → |
|---|
