ICCJ. Decizia nr. 2954/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2954/2014
Dosar nr. 44651/3/2011
Şedinţa publică din 30 octombrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată la data de 30 mai 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta P.I. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri materiale şi morale produse prin activitatea necorespunzătoare desfăşurată de autorităţile competente (parchete, instanţe, administratori judiciari) - inclusiv prin depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a plângerilor penale pe care le-a formulat - în instrumentarea unor dosare penale şi de faliment.
La data de 28 noiembrie 2011 reclamanta a depus cerere precizatoare, prin care a indicat cuantumul pretenţiilor solicitate de la pârât, respectiv suma de 1.000.000 RON.
Prin sentinţa civilă nr. 1211 din 03 iunie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice şi a respins cererea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că fapta ilicită imputată de reclamantă pârâtului este descrisă de aceasta ca fiind faptul că nu i-a fost asigurat accesul la justiţie şi un proces echitabil pentru a-şi putea fructifica drepturile patrimoniale, în sensul că din cauza intervenirii prescripţiei răspunderii faptelor penale nu s-a recuperat prejudiciul creat societăţii SC A.C. SRL.
Cu toate că afirmă că pârâtul Statul Român nu a asigurat accesul la justiţie şi un proces echitabil pentru a-şi putea fructifica drepturile patriomoniale, reclamanta nu a precizat concret în ce fel pârâtul le-a obstrucţionat accesul la justiţie şi a permis intervenirea prescripţiei răspunderii penale şi nerecuperarea prejudiciului creat societăţii.
Faţă de obiectul cererii tribunalul a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru fapta descrisă mai sus, nerezultând săvârşirea faptei ilicite de către pârât, vinovăţia acestuia şi legătura de cauzalitate dintre fapta pârâtului şi prejudiciul pretins de reclamantă, astfel cum cer dispoziţiile art. 998, 999 C. civ.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 16 august 2013 a declarat recurs reclamanta P.I. care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 24 septembrie 2013 şi recalificat apel la termenul din 22 octombrie 2013.
În motivarea cererii sale , depusă la data de 21 octombrie 2013, apelanta reclamantă a arătat că instanţa de fond nu a ţinut seama că răspunderea statului este pe tărâmul art. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, articol care recunoaşte oricărei persoane dreptul de a obţine despăgubiri pentru orice violare a drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie.
În cauză, apelanta reclamantă este o persoană (administrator al SC A.C. SRL) asupra căreia s-au repercutat actele arbitrare comise de autorităţile locale şi judeţene şi neeficienţa măsurilor luate de puterea centrală. Toate cererile au rămas fără răspuns concret şi eficient. De aceea, a solicitat instanţei să constate că, în sistemul intern, faptele denunţate de apelanta reclamantă sunt direct imputabile autorităţilor locale, judeţene şi centrale.
Oricare ar fi autoritatea naţională căreia îi este imputabilă nerespectarea Convenţiei, statul este răspunzător de evenimentele care se produc în orice porţiune a teritoriului său naţional.
Prin decizia civilă nr. 325/A din 10 decembrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 109 C. proc. civ., oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanța competentă. Legitimarea procesuală pasivă presupune deci existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii, deci persoana căreia titularul dreptului poate să-i pretindă o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza. Prin urmare, raportat strict la verificarea acestei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile, nu este necesar să se constate şi întrunirea în fapt a elementelor ce constituie ipoteza normativă a textelor de lege pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată.
În cadrul raporturilor juridice, subiectul pasiv (denumit debitor) este fie determinat generic (de exemplu, vânzătorul, iar nu producătorul - ca debitor al obligaţiei de garanţie în relaţia cu consumatorul, conform art. 13 din Legea nr. 105/2003, sau părinţii, iar nu profesorul - ca debitori ai obligaţiei de a repara prejudiciul produs de elevul care nu s-a prezentat la şcoală), fie chiar determinat individual, direct sau indirect, prin lege (de exemplu, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).
În privinţa răspunderii comitenţilor pentru fapta prepuşilor, întemeiată pe prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ., legitimare procesuală pasivă are persoana despre care se pretinde că ar fi comitent.
Dat fiind că în speţă se susţine că Statul Român are calitatea de comitent, iar autorităţile la care a făcut referire reclamanta: parchete, instanţe, administratori judiciari au calitatea de prepuşi, intimatul pârât are sub acest aspect calitate procesuală pasivă.
Aceeaşi este situaţia şi din perspectiva invocării unor texte din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului (art. 6 parag. 1 şi 13, art. 1 din Protocolul nr. 1), care, având natura juridică a unui tratat semnat de statele membre ale Consiliului Europei, creează obligaţii în sarcina acestora, astfel că intimatul pârât, de data aceasta determinat individual, are legitimare procesuală pasivă.
Faţă de aceste considerente, reţinând că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, precum şi faptul că, procedând astfel, a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, Curtea a admis apelul, a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, a dispus ca ele să fie avute în vedere de instanţa de rejudecare.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând modificarea deciziei recurate şi menţinerea sentinţei instanţei de fond, cu consecinţa respingerii acţiunii formulată de reclamanta P.I. ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului a susţinut că raporturile juridice pe care le-a avut reclamanta, în calitate de asociat unic al SC A.C. SRL cu B.I.R. - Sucursala Slobozia, ori cu alte societăţi comerciale menţionate în cererea de chemare în judecată şi presupusul prejudiciu pe care îl reclamă nu pot atrage răspunderea juridică civilă în această cauză şi nu justifică calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice. Mai mult, prin sentinţa penală nr. 480 din 28 februarie 2006 Judecătoria Slobozia a respins plângerea penală formulată de petenta SC A.C. SRL, al cărei administrator a fost reclamanta, sentinţa rămânând definitivă prin decizia penală nr. 247/R din 6 iunie 2006 a Tribunalului Ialomiţa. În raport cu considerentele acestor hotărâri judecătoreşti, apreciază că un eventual prejudiciu material sau moral, pe tărâmul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, nu poate antrena răspunderea sa juridică, fiind vorba despre raporturi juridice între părţi.
În acelaşi mod argumentează lipsa calităţii sale procesuale pasive faţă de nemulţumirile reclamantei cu privire la soluţionarea unei cauze penale de către instanţele de judecată, parchete ori inspectorate de poliţie, că în mod nelegal instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care este un text de lege cu caracter special.
Răspunderea Statului Român nu poate fi atrasă nici în temeiul dispoziţiilor art. 998 - 999 ori art. 1000 alin. (3) C. civ., nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale. De asemenea, nu există nicio normă care să confere Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice calitatea de comitent în raport cu subiecţii de drept menţionaţi în cererea de chemare în judecată, precum şi cu dispoziţiile art. 1373 alin. (2) C. civ.
Situaţia reclamată vizează strict raporturile juridice dintre persoane de drept privat. Or, Ministerul Finanţelor Publice reprezintă Statul Român în condiţii strict şi limitativ prevăzute de lege.
Între pârâtul din speţă şi instituţiile vizate de reclamantă ori angajaţi ai acestora - magistraţi, poliţişti - nu există raporturi de prepuşenie.
De asemenea, susţine că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii argumentând calitatea procesuală pasivă în temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., deşi reclamanta nu a invocat acest temei de drept. Nici invocarea unor texte din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu conferă calitatea procesuală pasivă Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice în litigiul pendinte.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de modificare prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a-l admite, pentru considerentele ce succed:
Întrucât reclamantul declanşează procedura jurisdicţională, lui îi revine sarcina de a demonstra atât legitimarea sa procesuală, cât şi pe aceea a pârâtului, respectiv faptul că transpunerea pe plan procesual se face în legătură cu un raport juridic de drept material în care părţile litigiului au calitatea de titular al dreptului şi, în mod corespunzător, al obligaţiei corelative.
La rândul ei, instanţa are obligaţia verificării din oficiu a cadrului procesual subiectiv determinat de prezenţa părţilor în proces.
Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între cel împotriva căruia este îndreptată cererea de chemare în judecată şi cel obligat în acelaşi raport juridic dedus judecăţii.
În fapt, în cauza dedusă judecăţii, reclamanta pretinde că SC A.C. SRL, a cărei unic asociat a fost şi care nu are calitatea de parte în proces, a fost obligată să-şi întrerupă activitatea ca urmare a contractării unui credit de la o bancă, al cărei reprezentant i-a ascuns cu viclenie informaţii despre activul pe care i-a propus să-l cumpere.
Prin cererea introductivă reclamanta, după ce expune starea de fapt, face consideraţii extinse cu privire la norma de drept aplicabilă, prevalându-se atât de dispoziţii din dreptul intern (art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 11, 20, 21, 44 şi 52 din Constituţie), cât şi din dreptul comunitar (art. 6 parag. 1, art. 8 şi 13 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie), susţinând că Statul Român este responsabil de nerecuperarea prejudiciului în cuantum de 1.000.000 RON produs de B.I.R. Sucursala Slobozia şi Sucursala Constanţa, de SC O. SA Mangalia şi alţii. Reclamanta precizează că faptele infracţionale ale reprezentanţilor persoanelor juridice menţionate au constat în inducerea sa în eroare asupra activităţii SC O. SA, care avea spre vânzare un complex de morărit, dar care nu putea fi vândut fără acordul judecătorului sindic de la Tribunalul Constanţa, ca urmare a faptului că SC O. SA era în procedură de reorganizare.
Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, act normativ în vigoare la data introducerii acţiunii, statul este persoană juridică în raporturile la care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, în afara cazurilor în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
Or, în raport cu pretenţiile formulate şi cu fundamentul afirmat al acestora, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu se poate identifica cu persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii.
Aceasta deoarece Statul Român nu poate răspunde pentru prejudiciul produs de o persoană juridică de drept privat, aşa cum a susţinut reclamanta, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit existenţa unui raport de prepuşenie.
În speţă, calitatea procesuală pasivă se determină prin raportare la obiectul dedus judecăţii, aşadar în funcţie de pretenţiile părţii reclamante, iar nu condiţionat de simpla verificare a condiţiilor de exercitare a acţiunii civile, cum se reţine de instanţa de apel.
Potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ., reclamantul trebuie să indice obiectul cererii (ceea ce pretinde), iar pct. 4 al aceluiaşi text cere arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea. Numai prin aceste elemente reclamantul justifică îndreptăţirea sa de a introduce cererea împotriva pârâtului, iar în cauza de faţă o astfel de justificare nu este probată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât şi va modifica decizia atacată, în sensul că va respinge apelul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 325/A din 10 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia atacată în sensul că respinge apelul reclamantei ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2953/2014. Civil. Acţiune în revendicare.... | ICCJ. Decizia nr. 2955/2014. Civil. Asigurări sociale. Recurs → |
|---|
