ICCJ. Decizia nr. 2951/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2951/2014
Dosar nr. 1525/46/2013
Şedinţa publică din 30 octombrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, ca urmare a strămutării judecăţii procesului de la Curtea de Apel Piteşti, revizuenta SC S. SA, a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 97 din 10 februarie 2005 a Curţii de Apel Piteşti.
Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ.
În motivarea cererii de revizuire se arată că prin decizia civilă nr. 97/2005 a fost admis apelul contestatoarei F.M. şi a fost schimbată sentinţa civilă nr. 396/2004 a Tribunalului Vâlcea, în sensul obligării revizuentei din cererea pendinte la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 75,36 m.p.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că terenul în litigiu ar face parte din suprafaţa de 409 m.p., înscrisă în procesul-verbal de inventariere a averii imobiliare a autorului H.M. din data de 30 noiembrie 1944.
În ce priveşte probatoriul administrat, instanţa de apel şi-a fundamentat întreaga soluţie pe două probe care au fost considerate esenţiale în dezlegarea cauzei, respectiv declaraţia martorului T.I. şi raportul de expertiză în construcţii întocmit de expert D.M.F.
Instanţa a reţinut că s-a făcut dovada că pe terenul în suprafaţă de 55,74 m.p. nu s-au edificat construcţii ulterioare anului 1990 şi pentru care intimata nu a făcut dovada existenţei autorizaţiei de construcţie.
De asemenea, instanţa a mai reţinut că suprafaţa de 75,36 m.p. s-a constatat a fi ocupată de construcţii care au fost edificate după anul 1998, aşa cum rezultă din depoziţia martorului T.I.
Prin expertiza tehnică întocmită la prima instanţă de către expert H.D., s-a determinat data edificării construcţiei bloc. J, ca fiind anterioară anului 1983 şi nu a construcţiilor edificate ulterior, cu caracter de extindere a construcţiei iniţiale, ce au fost ridicate aşa cum a arătat martorul, în urmă cu 7-8 ani, prin ridicarea uni zid şi a unui acoperiş, a unor toalete ale restaurantului.
Având în vedere reţinerile instanţei fundamentate pe declaraţiile martorului şi pe expertiză, revizuenta a formulat plângere penală împotriva celor doi participanţi la proces, pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.
Prin sentinţa penală nr. 222/2010, pronunţată de Judecătoria Horezu, în Dosarul nr. 543/241/2010, au fost admise ambele plângeri, a fost desfiinţată ordonanţa din 6 martie 2009 şi a fost trimisă cauza la Parchetul Horezu, în vederea redeschiderii urmăririi penale faţă de T.I. şi D.M., pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Împotriva acestei soluţii a fost declarat recurs de către revizuenta de astăzi, dar şi de învinuiţi.
Prin decizia penală nr. 20/R din 17 ianuarie 2011 Tribunalul Vâlcea, a admis recursul societăţii, a casat sentinţa, a admis plângerea penală şi a desfiinţat ordonanţa din 6 martie 2009, fiind pusă în mişcare acţiunea penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 260 C. pen., faţă de D.M. şi T.I. şi a trimis cauza la Judecătoria Horezu spre competentă soluţionare.
De asemenea, a respins recursurile declarate de învinuiţi.
În cazul expertului, fapta prezintă unele particularităţi specifice, fiind vorba de o acţiune prin care efectuează o expertiză mincinoasă care nu este în concordanţă cu situaţia reală.
Tribunalul a reţinut în mod expres că mărturia lui T.I. şi adăugirile la raportul de expertiză făcute de către expertă, au constituit împrejurări esenţiale ce au fost avute în vedere de instanţa civilă în pronunţarea soluţiei.
Deşi în cuprinsul deciziei civile pronunţată de Curtea de Apel Piteşti se reţine că expertiza tehnică întocmită de expert H.D. a stabilit că numai data edificării blocului J este anterioară anului 1983, nu şi cea a construcţiilor edificate ulterior, cu caracter de extindere a construcţiei iniţiale, în realitate, atunci când susţine că blocul J a fost edificat anterior anului 1983, expertul se referă la spaţiile comerciale aflate la parter, printre care se află şi restaurantul.
La dosarul cauzei sunt probe din care rezultă că cei doi învinuiţi recurenţi au săvârşit faptele pentru care au fost cercetaţi, însă atât soluţia dată de procuror, cât şi cea pronunţată de prima instanţă nu se întemeiază pe aceste probe.
Aşadar, tribunalul a statuat că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Piteşti nu este conformă cu realitatea, câtă vreme se bazează pe mărturia denaturată a martorului şi raportului mincinos al expertului.
Dacă faptele săvârşite de cei doi învinuiţi nu au produs consecinţe pe tărâmul dreptului penal, ele au produs consecinţe pe câmpul de aplicare al răspunderii civile, prin prezentarea falsă a realităţii şi inducerea în eroare a organului judiciar care a pronunţat soluţia supusă revizuirii.
În domeniul dreptului procesual civil, dubiul profită pârâtului, iar câtă vreme nu se poate reţine cu certitudine că extinderea a fost edificată după anul 1990, se impune respingerea acţiunii reclamantei F.M., însă această soluţie nu poate fi dată decât în calea de atac a revizuirii, bazată pe faptul că probele pe baza cărora s-a pronunţat soluţia au fost apreciate ca fiind o falsă reprezentare a realităţii.
Intimata F.M. a formulat în cauză întâmpinare solicitând respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.
Prin decizia civilă nr. 44/R din 22 ianuarie 2014 Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins cererea de revizuire.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că efectuându-se cercetări în ceea ce priveşte infracţiunea de mărturie mincinoasă a martorului şi a expertului în Dosarul nr. 543/241/2010, instanţa de fond a dispus achitarea, atât a martorului cât şi a expertului. Nu este posibil să fie invocate în cererea de revizuire probe administrate de instanţa penală, scoase din contextul tuturor probelor administrate la dosar.
Motivele invocate în cererea de revizuire se întemeiază pe opinia separată a unui judecător din completul de judecată, fiind scoase din contextul probatoriului administrat în cauză.
Din ansamblul materialului probator administrat în cauză, inclusiv expertiza topografică, a rezultat existenţa unui dubiu cu privire la data certă a construirii anexei în dispută, fapt ce exonerează de răspundere penală pe ambii inculpaţi. Referirea instanţei civile în decizia pronunţată în Dosarul nr. 1282/2004, la constatarea făcută de expertă - în afara obiectului probat - în sensul existenţei unei extinderi ulterioare a blocului J, reprezintă o interpretare a judecătorului în legătură cu vechimea construcţiei, ce nu poate fi imputată expertei.
De altfel, Curtea a reţinut faptul că inculpata - expertă în cauza civilă, nu a fost întrebată de instanţa de apel cu privire la momentul edificării anexei blocului J, astfel încât afirmaţia ce îi este imputată nu are un caracter mincinos şi nu a condus la adoptarea soluţiei în acel dosar, aceasta fiind doar rezultatul aprecierii judecătorului, prin coroborarea întregului ansamblu probator. În opinia Curţii, nu putea fi privită ca o probă, din care să rezulte o dată concretă a edificării imobilului, cu atât mai mult cu cât specializarea expertei era aceea de topograf, iar lucrarea de specialitate nu impunea să se răspundă la acest obiectiv.
Interpretarea probei, constând în expertiza tehnică, prin coroborare cu declaraţia martorului T.I. în legătură cu aplicabilitatea unor dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, constituie atributul exclusiv al instanţei, ce nu poate conduce la reţinerea infracţiunii de mărturie mincinoasă.
Nefiind dovedit sub aspect subiectiv însuşi elementul intenţional, care este esenţial pentru atragerea răspunderii penale, nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, fapta expertei şi a martorului neproducând nici o consecinţă pe tărâmul dreptului penal.
Pentru aceste considerente, constatând inexistenţa infracţiunii invocate, Curtea a decis că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., motiv pentru care a respins ca nefondată cererea de revizuire.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs revizuenta, solicitând modificarea deciziei atacate, admiterea cererii de revizuire şi rejudecarea cauzei în care s-a pronunţat decizia nr. 97 din 10 februarie 2005 a Curţii de Apel Piteşti.
În dezvoltarea recursului a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul că prin dispozitiv instanţa a decis asupra cererii de revizuire pe fondul cauzei, iar considerentele sumare ale deciziei recurate, au vizat inadmisibilitatea cererii. Având în vedere contradicţia dintre motivare şi dispozitiv, precum şi neanalizarea corectă a dispoziţiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ., apreciază că nu se poate realiza controlul judiciar şi se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
De asemenea, a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc civ. Arată că motivarea se întinde pe exact trei rânduri, în ultimul aliniat al deciziei recurate, că aliniatele anterioare nu sunt altceva decât preluări din soluţia dată în procesul penal, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.
A arătat că această cerere pleacă de la opinia separată a preşedintelui completului de judecată, opinie pe care o apreciază ca fiind pertinentă şi legală, că deşi faptele nu sunt de natură a atrage răspunderea penală, în materie civilă ele rămân ilicite prin denaturarea adevărului, deci se impune înlăturarea lor. Lipsa intenţiei şi a scopului ilicit urmărit de inculpaţi nu pot justifica menţinerea unei situaţii neconforme cu realitatea, care ar fi de natură să conducă la menţinerea unor prejudicii grave aduse raporturilor juridice civile.
De asemenea, recurenta susţine că nu este absolut necesară existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare a martorului sau expertului, câtă vreme există fapta care a condus la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti eronate.
Intimata F.M. a depus întâmpinare, cu respectarea termenului prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
Prima critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căreia prin considerente s-a analizat admisibilitatea cererii de revizuire, iar prin dispozitiv instanţa s-a pronunţat pe fondul cauzei, ceea ce ar impune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, nu poate fi primită.
Aceasta deoarece revizuenta nu poate justifica un interes procesual în obţinerea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se respingă ca inadmisibilă cererea de revizuire, cu motivarea că nu există o hotărâre de condamnare şi nu ca nefondată, aşa cum s-a decis prin hotărârea atacată.
Orice cerere, inclusiv o cale de atac, poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes, acesta reprezentând o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile. Interesul este folosul practic, imediat, avantajul efectiv pe care îl poate obţine cel care acţionează.
În aceste condiţii, nu s-ar putea spune că recurenta-revizuentă ar avea interes în pronunţarea unei soluţii de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire, iar nu ca nefondată, pentru că şi într-o situaţie şi în alta ar cădea în pretenţii.
Nici critica întemeiată pe dispoziţiile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., referitoare la motivarea sumară a hotărârii atacate, nu poate fi primită.
Prin hotărârea recurată instanţa a analizat motivul de revizuire invocat, în raport cu dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., cu hotărârea pronunţată în materie penală şi cu probele administrate în procesul civil. Împrejurarea că nu a răspuns tuturor argumentelor revizuentei, nu are semnificaţia încălcării cerinţelor de echitate procesuală garantate de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum pretinde recurenta-revizuentă, atâta vreme cât argumentele decisive pentru soluţionarea cauzei şi-au găsit reflectarea în hotărâre.
Critica potrivit căreia dezlegarea dată cererii de revizuire s-a făcut cu încălcarea şi interpretarea greşită a legii nu poate fi analizată, dat fiind faptul că nici în cuprinsul recursului, dar nici în concluziile puse în faţa instanţei de recurs, recurenta-revizuentă nu a putut indica norma de drept încălcată sau greşit aplicată. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. are în vedere, ca regulă, încălcarea legii de drept material. În mod excepţional acest motiv include şi nesocotirea legii de drept procesual, pentru situaţii cum ar fi nerespectarea termenelor prohibitive, neîndeplinirea procedurii prealabile. Or, dispoziţiile legale invocate în concluziile orale de recurentă, respectiv art. 137 şi 261 C. proc. civ. se referă la ordinea cercetării excepţiilor şi la conţinutul hotărârii judecătoreşti, neavând nicio legătură cu argumentele aduse de recurentă în dezvoltarea acestui motiv de recurs.
Recurenta susţine, de asemenea, că din examinarea probatoriului administrat în dosarul penal reiese cu certitudine că declaraţia martorului şi expertiza reprezintă denaturări ale adevărului faptic, care au indus în eroare instanţa de judecată şi care trebuie înlăturate.
Or, în condiţiile abrogării pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. prin art. I pct. 1111 din O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005, examinarea greşelilor de fapt decurgând din aprecierea eronată a probelor administrate nu mai poate face obiectul recursului. În aceste condiţii, Înalta Curte nu poate decât să constate nulitatea motivului de recurs astfel invocat.
Recurenta-revizuentă arată că a formulat cererea de revizuire întemeindu-se pe opinia separată a preşedintelui completului de judecată care a soluţionat recursul penal, opinie pe care o apreciază ca fiind legală.
Or, chiar dacă într-o cauză s-a exprimat o opinie separată a unui membru al completului, soluţia aparţine majorităţii. Dacă s-ar lua în considerare opinia minoritară, indirect s-ar nesocoti autoritatea de lucru judecat a hotărârii date cu majoritate, ceea ce nu este permis.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de revizuenta SC S. SA Drăgăşani împotriva deciziei civile nr. 44/R din 22 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2950/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2952/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
