ICCJ. Decizia nr. 2956/2014. Civil. Contestaţie decizie de concediere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2956/2014
Dosar nr. 5373/118/2012
Şedinţa publică din 30 octombrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 5373/118 din 08 mai 2012 la Tribunalul Constanţa, precizată la termenul din 10 octombrie 2012, reclamantul P.L. a chemat în judecată pe pârâţii Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare - Filiala Constanţa şi A.V. şi a solicitat obligarea primei pârâte la plata contravalorii indemnizaţiei de concediu de odihna şi a orelor suplimentare pe ultimii 3 ani, precum şi a contravalorii a 7 salarii compensatorii, iar a pârâtului persoană fizică - la plata de daune în valoare de 10.000 RON.
În motivare s-a arătat, în esenţă, că pârâta persoană juridică, în calitate de angajator, i-a încălcat reclamantului mai multe drepturi, iar pârâtul A.V. nu i-a acordat concediu de odihnă.
La termenul din 10 octombrie 2012, instanţa de fond a disjuns cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul A.V.
Prin sentinţa civilă nr. 3764 din 04 noiembrie 2013 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta sa plătească reclamantului suma de 864 RON reprezentând contravaloarea orelor suplimentare şi suma de 318 RON cu titlu de indemnizaţie de concediu pentru anul 2012 şi a respins cererea referitoare la salariile compensatorii.
A luat act că reclamantul nu solicită cheltuieli de judecată, iar în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 a obligat pârâta să plătească statului suma de 400 RON, reprezentând onorariu expert.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul P.L. şi pârâta Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare Bucureşti prin A.N.I.F. - Filiala de Îmbunătăţiri Funciare Constanţa.
Prin decizia nr. 49CM din 5 februarie 2014 Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant, a admis recursul pârâtei, a modificat în parte sentinţa în sensul că a respins ca rămasă fără obiect cererea de acordare a indemnizaţiei de concediu aferentă anului 2012 şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut cu privire la recursul reclamantului că înscrisurile depuse de pârâtă fac dovada plăţii indemnizaţiei de concediu aferentă anilor reclamaţi în acţiune în condiţiile art. 168 alin. (1) C. muncii şi demonstrează durata timpului de lucru şi a celui de odihnă al reclamantului, astfel cum s-a constatat şi prin expertiza contabilă efectuată în cauză. De aceea, în mod corect a apreciat instanţa de fond că nu este întemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata altor sume cu titlu de indemnizaţie de concediu pe perioada 2009-2011.
Faţă de precizarea din recurs, potrivit căreia acţiunea a vizat neefectuarea concediului, iar nu plata indemnizaţiei aferentă acestuia, Curtea a constatat că, în condiţiile în care raporturile de muncă stabilite de părţi au încetat ca urmare a concedierii disciplinare a reclamantului, iar această măsură nu a fost contestată şi anulată de instanţa de judecată, obligarea pârâtei la acordarea de timp liber cu acest titlu nu mai este posibilă, reclamantul fiind îndreptăţit, în măsura probării pretenţiilor sale, doar la compensarea în bani a dreptului. De asemenea, în mod corect a apreciat tribunalul şi asupra numărului orelor suplimentare prestate de reclamant în perioada supusă controlului judiciar şi, pe cale de consecinţă, şi asupra cuantumului sumei datorată de pârâtă cu acest titlu. Corect a fost respinsă de tribunal şi pretenţia de acordare a plăţilor compensatorii, pentru că beneficiul acestor compensaţii băneşti poate fi recunoscut doar în cazul salariaţilor disponibilizaţi prin concedieri colective, ori încetarea raporturilor de muncă dintre părţi a fost consecinţa sancţionării disciplinare a recurentului reclamant prin dispoziţia din 20 aprilie 2012; o astfel de disponibilizare nu poate fi reţinută în cauză nici prin raportare la reorganizarea Administraţiei Naţionale de Îmbunătăţiri Funciare R.A., al cărei salariat a fost reclamantul anterior încheierii contractului de muncă din 29 decembrie 2011, pentru că încetarea raporturilor de muncă stabilite cu această regie a fost urmată, a doua zi, de stabilirea unor astfel de raporturi cu succesoarea angajatorului iniţial, care a preluat parte din personalul unităţii supusă reorganizării.
Cu privire la recursul pârâtei, instanţa a reţinut că pretenţia de stabilire a duratei timpului de lucru conform programului determinat prin contractul individual de muncă intervenit între părţi nu este fondată, având în vedere că prestarea de către reclamant a unui număr de 176 ore suplimentare în intervalul 01 ianuarie - 31 martie 2012 a fost justificată de expertul contabil pe menţiunile făcute sub acest aspect în evidenţele recurentei pârâte, care nu a contestat aceste aprecieri, că n elegalitatea hotărârii de fond nu poate fi întemeiată nici pe greşita aplicare a dispoziţiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 pentru că, în condiţiile în care reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii de plata onorariului pentru expertiza contabilă, în cuantum de 400 RON, iar drepturile băneşti al căror cuantum a fost determinat prin administrarea acestei probe i-au fost recunoscute, obligaţia de plată a onorariului de expert a fost în mod corect stabilită de tribunal în sarcina recurentei pârâte, care a pierdut procesul referitor la aceste solicitări.
Contrar constatărilor instanţei de fond, probatoriile administrate în recurs demonstrează că obligaţia de plată a indemnizaţiei de concediu a fost îndeplinită de recurenta pârâtă şi pentru suma datorată cu acest titlu în anul 2012, care a fost calculată de unitate într-un cuantum superior celui stabilit prin expertiza contabilă din primul ciclu procesual şi a fost expediată reclamantului anterior soluţionării cauzei de către tribunal, respectiv la 02 octombrie 2013, după cum rezultă din confirmarea de primire din dosarul de recurs, astfel că cererea având ca obiect plata acestei indemnizaţii este lipsită de obiect.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea în tot a acţiunii introductive. În motivarea recursului a reiterat starea de fapt, precum şi etapele procesuale parcurse şi demersurile efectuate în realizarea dreptului său.
Analizând recursul declarat de reclamantul P.L. sub aspectul admisibilităţii acestuia, în raport cu dispoziţiile art. 299 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor invocate, sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
Decizia atacată cu recurs a fost pronunţată în condiţiile art. 208 şi 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011 cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la competenţa materială şi la căile de atac în materia litigiilor de muncă, fiind o decizie irevocabilă, potrivit dispoziţiilor art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Or, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României, neobservarea acestora fiind sancţionată cu nulitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea lor
Pentru aceste considerente recursul urmează a fi respins ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul P.L. împotriva deciziei civile nr. 49/CM din 05 februarie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2955/2014. Civil. Asigurări sociale. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2957/2014. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
