ICCJ. Decizia nr. 3142/2014. Civil. Pretenţii. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3142/2014
Dosar nr. 7701/1285/2010
Şedinţa publică din 21 octombrie 2014
Asupra recursurilor constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 7701/1285/2010 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la data de 13 decembrie 2011, reclamantele SC E.C. SRL şi SC E.C.A. SRL le-au chemat în judecată pe pârâtele SC K.B.A. şi SC K.B.A. sucursala Cluj-Napoca, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtelor la plata sumei de 1.421.074,23 lei reprezentând contravaloarea facturilor neachitate, la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 623.489,47 lei, iar în subsidiar la plata dobânzii legale în cuantum de 131.209,12 lei, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1461 din 20 martie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 7701/1285/2010 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantei SC E.C.A. SRL pentru plata creanţei, a penalităţilor de întârziere şi a dobânzilor rezultând din facturile fiscale din 5 septembrie 2009, din 23 septembrie 2009, din 29 septembrie 2009, din 16 octombrie 2009 şi din 2 noiembrie 2009.
S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC E.C. SRL şi SC E.C.A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele SC K.B.A. şi SC K.B.A. - sucursala Cluj-Napoca, având ca obiect plata creanţei, a penalităţilor de întârziere şi a dobânzilor rezultând din facturile fiscale din 5 septembrie 2009, din 23 septembrie 2009, din 29 septembrie 2009, din 16 octombrie 2009 şi din 2 noiembrie 2009 în favoarea reclamantei SC E.C. SRL şi plata creanţei, a penalităţilor de întârziere şi a dobânzilor rezultând din factura fiscală din 2 noiembrie 2009 în favoarea reclamantei SC E.C.A. SRL.
Au fost obligate reclamantele să plătească în solidar pârâtelor suma de 55.9090,98 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În considerente, tribunalul a reţinut că solidaritatea activă presupune, după cum rezultă din dispoziţiile art. 1034 C. civ. în vigoare la momentul naşterii raporturilor juridice, existenţa în cadrul unui raport juridic a mai multor creditori, fiecare dintre aceştia fiind îndreptăţit să ceară debitorului comun plata întregii creanţe, cu efect eliberator pentru debitorul care face plata unuia dintre creditorii solidari. Solidaritatea activă trebuie să îşi aibă izvorul în convenţia părţilor, în cauză o astfel de convenţie nefiind probată. Reclamantele au susţinut că dreptul de creanţă pretins îşi are izvorul în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC E.C. SRL şi SC K.B.A. şi în contractul de cesiune de creanţă încheiat între reclamantele SC E.C. SRL şi SC E.C.A. SRL, însă din nici unul din aceste acte juridice nu rezultă că reclamantele ar fi creditori comuni ai debitoarei. în aceste condiţii reclamantele nu justifică o solidaritate activă, motiv pentru care raporturile juridice dintre acestea şi pârâte vor fi analizate în mod separat, prin raportare la raporturile juridice distincte invocate şi dovedite în cauză.
Verificând calitatea procesuală a reclamantelor prin prisma celor reţinute anterior, tribunalul a reţinut că fiecare dintre acestea nu justifică legitimare procesuală pentru a pretinde o parte din creanţa pretinsă. Calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care aste titular al dreptului dedus judecăţii.
Reclamanta SC E.C. SRL nu are calitate procesuală pentru dreptul de creanţă pretins asupra sumei de 1.100,75 lei aferentă facturii fiscale din 2 noiembrie 2009, precum şi pentru penalităţile de întârziere şi dobânzile aferente deoarece această factură a fost emisă de reclamanta SC E.C.A. SRL şi nu a făcut obiectul cesiunii. Astfel, reclamanta nu este titulara dreptului de creanţă pretins asupra acestei sume, motiv pentru care se va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pentru SC E.C. 2 SRL.
Ca urmare a cesiunii de creanţă încheiată între reclamante, creanţa în cuantum total de 1.419.973,48 lei, aferentă facturilor fiscale din 5 septembrie 2009, din 23 septembrie 2009, din 29 septembrie 2009, din 16 octombrie 2009 şi din 2 noiembrie 2009 s-a transferat către reclamanta cesionară SC E.C. SRL care a devenit titulara dreptului de creanţă izvorât din aceste facturi. Reclamanta SC E.C.A. SRL nu mai este titulara dreptului de creanţă, acest drept ieşind din patrimoniul său prin efectul cesiunii de creanţă, astfel încât se va admite excepţia lipsei calităţii procesuale active a acesteia pentru dreptul de creanţă şi accesoriile aferente izvorâte din facturile fiscale menţionate.
Tribunalul a reţinut că, în conformitate cu clauzele contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanta SC E.C. SRL, aceasta nu avea dreptul de cesiona drepturile ori de a delega executarea obligaţiilor rezultat din contract, fără acordul prealabil, expres şi scris din partea cumpărătorului SC K.B.A. în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui astfel de acord care să fi permis ca livrarea cantităţilor de balast să se realizeze de către o altă societate decât cea care a încheiat contractul cu pârâta H.
Din ansamblul probelor administrate în cauză (raportul de expertiză contabilă, declaraţii de martori, răspunsul la interogatoriu administrat reprezentantului legal al reclamantei SC E.C. SRL, precum şi reprezentantului legal al reclamantei SC E.C.A. SRL), tribunalul a reţinut că între reclamanta SC E.C.A. SRL şi pârâte nu s-a născut un raport juridic contractual în formă simplificată. Este adevărat că facturile fiscale emise de această reclamantă au fost semnate de reprezentanţii pârâtelor şi au fost înregistrate în contabilitatea acestora, însă facturile acceptate nu reprezintă probe absolute în materie comercială, acestea putând fi combătute de alte probe. De altfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 46 C. com., raporturile comerciale pot fi dovedite prin orice mijloace de probă prevăzute de lege.
Pârâtele au dovedit faptul că nu a existat nici o înţelegere între acestea şi reclamanta SC E.C.A. SRL şi că nu li s-a adus la cunoştinţă faptul că vânzarea şi livrarea balastului se va face de către o altă societate decât cea cu care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare. Faptul că pârâtele nu au sesizat că, începând cu anul 2009, balastul a fost livrat de o altă societate este perfect justificat de împrejurările în care au avut loc aceste livrări, respectiv autoutilitarele au fost aceleaşi ca şi cele folosite de reclamanta SC E.C. SRL, iar diferenţa dintre denumirea celor două societăţi era greu de perceput, o singură cifră făcând diferenţa dintre cele denumiri. Mai mult, cele două reclamante au acelaşi sediu, au aceeaşi asociaţi, şi după cum au arătat reprezentanţii legali ai acestora, făceau parte din acelaşi grup de firme.
Deşi, între reclamante a existat o înţelegere cu privire la societatea care va livra marfa, această înţelegere nu a fost adusă la cunoştinţa pârâtelor, nici în mod expres, conform clauzelor contractuale şi nu a rezultat nici în mod implicit din modul în care au fost derulate activităţile deoarece maşinile folosite pentru transport erau aceleaşi, iar persoana de contact desemnată iniţial nu a fost schimbată.
Plăţile pe care pârâtele le-au efectuat pentru balast vândut de reclamanta SC E.C.A. SRL au fost făcute pentru o datorie care nu avea la bază un raport juridic obligaţional, plăţile fiind făcute din eroare şi cu credinţa că se stinge obligaţia de plată asumată faţă de reclamanta SC E.C. SRL. De altfel, pârâtele au şi iniţiat un demers judiciar în vederea recuperării plăţilor făcute către SC E.C.A. SRL.
Pretenţiile formulate de reclamante se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală a pârâtelor, însă facturile fiscale a căror contravaloare se solicită au fost emise de reclamanta SC E.C.A. SRL în lipsa unui raport contractual. De altfel, pârâtele nu au contestat faptul că au primit cantitatea de balast necesară efectuării lucrărilor de construcţie ale centurii oraşului Zalău, însă au contestat în mod temeinic existenţa unui contract încheiat între acestea şi reclamanta care a efectuat livrările. În condiţiile în care părţile nu au stabilit nicio clauză referitoare la preţul produselor livrate de SC E.C.A. SRL, în mod nejustificat îşi întemeiază reclamantele prezenta cerere pe clauzele inserate în contractul încheiat cu SC E.C. SRL şi care stabilesc preţul pentru mc de balast, condiţiile de plată şi clauzele penale care intervin în cazul nerespectării obligaţiei de plată a preţului la scadenţă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel S.C. E.C. S.R.L. şi SC E.C.A. SRL solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea evocării fondului.
Prin Decizia civilă nr. 169/2012 din 27 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis apelul declarat de SC E.C. SRL şi SC E.C.A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 1461 din 20 martie 2012, care a fost schimbată, în sensul că s-a admis în parte cererea de chemare în judecată introdusă de reclamantele SC E.C. SRL şi SC E.C.A. SRL împotriva pârâţilor SC K.B.A. - sucursala Cluj-Napoca SRL, SC K.B.A. şi au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei SC E.C. 2 SRL suma de 1.419.973,48 lei contravaloare facturi neachitate şi la plata dobânzii legale pentru această sumă de la data scadentă, fiecărei facturi şi până la data introducerii acţiunii, 9 decembrie 2010, precum şi reclamantei SC E.C.A. SRL suma de 1.100,75 lei contravaloare facturi şi la plata dobânzii legale a acestei facturi până la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată.
Au fost obligate pârâtele la plata către apelante SC E.C. SRL a sumei de 42.857,95 lei taxă de timbru şi timbru judiciar şi la plata către apelanta SC E.C.A. SRL a sumei de 153,5 lei taxă de timbru şi timbru judiciar.
În motivare, instanţa de apel a reţinut că E.C. are calitatea de titular al drepturilor de creanţă deduse judecăţii, calitatea de creditor rezultând din calitatea sa de vânzător în contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 2008 la E.C. şi din 28 septembrie 2008 la SC K.B.A. sucursala Cluj-Napoca SRL. În plus, respectiva calitate rezultă şi din cesiunea de creanţă dintre E.C.A. (în calitate de cedent) şi E.C. (în calitate de cesionar), cesiune încheiată cu respectarea condiţiilor impuse de lege, fiind notificat şi debitorul cedat, în conformitate cu dispoziţiile art. 1393 C. civ.
Contrar celor reţinute de tribunal în justificarea admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a E.C., instanţa de apel a apreciat că interzicerea cesionării creanţei ce face obiectul Contractului de vânzare-cumpărare este irelevantă, atâta timp cât în speţă, societatea care a cesionat creanţa nu a fost E.C., ci E.C.A. Astfel, prin contractul de cesiune de creanţă din 18 martie 2010, reclamanta SC E.C.A., în calitate de cedent, a cesionat reclamantei SC E.C. SRL, în calitate de cesionar valoarea creanţei pe care cedenta o are de încasat de la debitorul cedat SC K.B.A. - sucursala Cluj-Napoca în cuantum de 1.419.973,48 lei, cesiunea fiind notificată debitorului cedat.
Referitor la raporturile contractuale dintre pârâte şi E.C.A., acestea au constat în prestarea de către E.C.A. a activităţilor de transport şi livrare de balast, conform facturilor şi avizelor, relaţii desfăşurare în perioada aprilie 2009 - noiembrie 2009.
Instanţa de apel a reţinut că existenţa raporturilor contractuale dintre părţi este dovedită şi de acceptarea la plată a facturilor emise de SC E.C.A. şi plata parţială a acestora, aşa cum a confirmat şi expertiza contabilă.
În ciuda probatoriului administrat în cauză, care indică în mod indubitabil raporturi contractuale între intimatele-pârâte şi E.C.A., instanţa de fond a reţinut inexistenţa acestor raporturi pe motiv că nu există o convenţie între acestea din urmă şi E.C.A.
S-a constatat că sentinţa instanţei de fond este criticabilă şi din perspectiva modului în care neagă existenţa acestor relaţii contractuale.
Acceptarea la plată a facturilor şi plata parţială a acestora dovedesc existenţa raportului contractual dintre părţi.
Potrivit art. 46 C. com. obligaţiile comerciale se probează cu: acte autentice, acte sub semnătură privată, facturi acceptate, prin corespondenţă, prin telegrame, cu registrele părţilor, cu martori sau cu orice alte mijloace de probă admise de legea civilă. Prin urmare, facturile acceptate la plată dovedesc existenţa raportului contractual dintre părţi precum şi obligaţia debitorului de a achita sumele cuprinse în aceste facturi. În acest sens, practica judiciară reţine că: "facturile acceptate la plată au semnificaţia angajamentului juridic asumat sub puterea contractului încheiat de părţi". În speţă, facturile care fac obiectul cererii apelantelor au fost acceptate la plată prin semnarea şi ştampilarea lor de către intimatele-pârâte.
În plus, dintr-un număr total de 20 de facturi emise pe parcursul derulării raporturilor, 4 au fost achitate. Acest aspect rezultă din raportul de expertiză contabilă şi din extrasele de cont depuse la dosarul cauzei. Or, plata acestora dovedeşte existenţa raportului contractual dintre părţi precum şi obligaţia debitoarei de a achita sumele cuprinse în aceste facturi. În justificarea lipsei calităţii procesuale active a E.C.A., instanţa a reţinut că livrarea de balast ar fi trebuit să se desfăşoare între E.C. şi pârâta K.B., părţi semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare.
Instanţa de apel a constatat că expertiza contabilă atestă existenţa soldului ce face obiectul prezentei acţiuni. Diferenţa stabilită este nesemnificativă. Astfel, din moment ce expertiza contabilă reţine soldul debitor în contabilitatea K.B.A. - sucursala Cluj, achitarea de către beneficiarul lucrării a sumelor datorate executantului, conformitatea mărfurilor livrate cu termenii contractului de vânzare-cumpărare, din punct de vedere calitativ şi cantitativ, rezultă că proba în discuţie confirmă existenţa debitului datorat apelantelor de către intimatele-pârâte.
Intimatele pârâte nu au contestat livrările de marfă sub aspect cantitativ şi calitativ, anterior demarării litigiului, procesele-verbale de recepţie încheiate între K.B.A. şi SC I.I. SRL. Consultantul beneficiarului final al lucrării atestă recepţia cantitativă şi calitativă a materialului livrat conform obligaţiilor contractuale de către E.C.A.
Instanţa de fond admite existenţa unui acord între părţi doar în cazul în care acest acord îmbracă forma scrisă.
În principal art. 942 din vechea reglementare a Codului civil preluat ca atare şi de art. 1178 din actualul C. civ. defineşte contractul ca fiind "acordul între două sau mai multe persoane pentru a constitui sau a stinge între dânşii raporturi juridice", nestipulându-se condiţia existenţei unui act scris.
În speţă, curtea de apel a arătat că, chiar dacă nu a existat un act scris între E.C.A. şi K.B.A. - ca instrumentum, raporturile juridice au îmbrăcat forma de negotium, de fiecare dată când K.B., prin reprezentanţii săi a adresat comenzi verbale, iar marfa a fost livrată conform acestor comenzi şi parţial achitată de către intimate. Dovezile privind comenzi verbale adresate societăţii E.C.A. rezultă din probele administrate în cauză.
S-a mai reţinut şi faptul că ar fi absurd să se considere că obligaţia de livrare a mărfurilor efectuată de o altă societate decât cea care s-a obligat în scris, ar exonera beneficiarul mărfii de la plata facturilor, mai ales în condiţiile în care marfa a fost acceptată, în condiţiile cantitative şi calitative agreate, neexistând nici o obiecţie în acest sens.
Astfel au fost neachitate următoarele facturi:
- din 05 septembrie 2009 în valoare de 262.283,14;
- din 23 septembrie 2009 în valoare de 850.843,75;
- din 29 septembrie 2009 în valoare de 215.784,12;
- din 16 octombrie 2009 în valoare de 77.594,05;
- din 02 noiembrie 2009 în valoare de 13.468,42;
- din 02 noiembrie 2009 în valoare de 1.100,75.
În total 1.421.074.23 RON din care reclamantei SC E. SRL s-a statuat că îi va fi achitată suma de 1.419.973,48 lei, iar pentru SC E.C.A. SRL suma de 1.100,75 lei.
Pentru acoperirea prejudiciului integral suferit de reclamante pentru neplata la termen a facturilor, pârâtele au fost obligate şi la plata dobânzii legale calculate de la data scadenţei sumei şi până la data introducerii acţiunii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC E.C.A. SRL prin administrator judiciar R.P. SPRL, cât şi pârâtele SC K.B.A. - sucursala Cluj-Napoca şi SC K.B.A.
Prin recursul declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta SC E.C.A. SRL prin administrator judiciar R.P. SPRL a solicitat admiterea acestuia, în principal modificarea în parte a deciziei recurate în sensul obligării intimatelor-pârâte la achitarea şi către această reclamantă a sumei de 1.419.973,48 lei iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recurenta-reclamantă susţine că E.C.A. a efectuat activităţi de transport şi livrare de balast, conform facturilor şi avizelor, activităţi desfăşurate în perioada aprilie 2009 - noiembrie 2009.
Existenţa raportului contractual dintre părţi este dovedită de acceptarea la plată a facturilor emise de E.C.A., de plata facturilor pe perioada aprilie 2009 - august 2009, comenzile verbale ale reprezentanţilor intimatelor adresate E.C.A. şi livrarea mărfurilor de către E.C.A. potrivit acestor comenzi.
Recurenta-reclamantă mai susţine şi faptul că procesele-verbale de recepţie încheiate între K.B.A. şi SC I.I. SRL, consultantul beneficiarului final al lucrării atestă recepţia cantitativă şi calitativă a materialului livrat, conform obligaţiilor contractuale, de către E., aşa cum a reţinut şi expertiza contabilă efectuată în cauză.
Prin urmare, recurenta-reclamantă consideră că, în speţă, chiar dacă nu a existat un act scris între E.C.A. şi K.B.A. - ca instrumentum, raporturile juridice pot fi calificate ca negotium, de fiecare dată când K.B.A., prin reprezentanţii săi a adresat comenzi verbale, iar marfa a fost livrată conform acestor comenzi şi parţial achitată de către intimatele-pârâte. Dovezile privind comenzi verbale adresate societăţii E.C.A. rezultă din probele administrate în cauză.
Recursul declarat de pârâtele SC K.B.A. - sucursala Cluj-Napoca şi SC K.B.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., prin care se solicită admiterea acestuia, în principal modificarea deciziei recurate în sensul respingerii ca nefondat a apelului formulat de reclamante şi menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de tribunal, iar în subsidiar, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, cuprinde următoarele critici de nelegalitate:
Referitor la pct. 7 ar art. 304 C. proc. civ., recurentele-pârâte consideră că decizia recurată nu răspunde exigenţelor legale, motivarea este ambiguă, nu este în concordanţă cu probele administrate în cauză şi nu răspunde la toate pretenţiile formulate de părţi.
Chiar dacă există o motivare, aceasta este superficială, nu analizează apărările formulate de pârâte, curtea de apel achiesând criticilor formulate de reclamante, pe care le copiază ca atare, fără să aducă o motivare proprie soluţiei pronunţate.
Recurentele-pârâte susţin că instanţa de apel motivează sumar admiterea cererii de plată a dobânzii legale şi nu se referă deloc la penalităţile de întârziere solicitate în principal; motivarea soluţiei de acordare a dobânzii legale este cuprinsă într-o frază la pagina nr. 8 din decizia recurată. Totodată arată că deşi nu acordă penalităţi, deci nu consideră aplicabil Contractul nr. 1752, instanţa totuşi acordă preţul din facturile emise de E.C.A. (acelaşi cu preţul din Contractul nr. 1752 care nu era aplicabil), iar sub acest aspect, motivarea curţii este şi contradictorie.
Se arată de către recurentele-pârâte şi faptul că motivarea deciziei recurate este contradictorie, contradicţia putând fi constatată prin analiza considerentelor în raport cu dispozitivul în ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor. Astfel, instanţa de apel argumentează calitatea procesuală activă a reclamantei E.C. şi a reclamantei E.C.A., însă nu a obligat pârâtele la plata în solidar a întregii sume solicitate către cele două reclamante, ceea ce înseamnă că a înlăturat solidaritatea activă pretinsă de reclamante.
De asemenea, contradicţia poate fi constatată în motivarea instanţei de apel în analiza clauzei de la art. I din Contractul nr. 1752. Sub acest aspect, apărările pârâtelor au fost denaturate şi s-a apreciat ca fiind irelevantă clauza de la clauza de la art. I din Contractul nr. 1752, care are un conţinut neechivoc, instanţa de apel apreciind că este irelevantă această prevedere în condiţiile în care "societatea care a cesionat creanţa nu a fost E.C., ci E.C.A.", interpretare care nu este proprie curţii, ci a fost preluată tale quale din apelul declarat de reclamante.
Cu privire la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurentele-pârâte susţin că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a art. 969 şi art. 942 C. civ. şi a art. 46 C. com.
Se arată că prevederile art. 942 C. civ. nu stabilesc condiţia existenţei unui înscris, aşa cum reţine şi instanţa de apel, aspect necontestat, însă chestiunea care trebuia clarificată era aceea dacă avizele de însoţire a mărfurilor şi facturile fiscale emise în baza avizelor probează, în condiţiile art. 46 C. com., un contract în formă simplificată între pârâte şi E.C.A.
Greşit reţine instanţa de apel că tribunalul ar fi considerat că numai un înscris poate proba existenţa contractului dintre pârâte şi E.C.A. Dimpotrivă, prima instanţa a făcut analiza stării de fapt probate şi a dat eficienţă apărărilor pârâtelor care, în esenţă, vizau ineficacitatea avizelor şi facturilor întrucât au fost emise în condiţii frauduloase.
Recurentele-pârâte susţin că nu au transmis comenzi către E.C.A., ci către E.C.: bazându-se pe existenta Contractului 1752, iar primirea facturii nu avea semnificaţia acceptării/confirmării unei relaţii contractuale distincte.
Statuarea instanţei de apel se întemeiază pe art. 46 C. com. în sensul că existenţa contractului în formă simplificată rezultă din acceptarea facturilor şi plăţile parţiale efectuate de pârâte, însă recurentele susţin că nu au fost efectuate plăţi parţiale, ci plăţi anterioare în considerarea Contractului nr. 1752 încheiat cu E.C. Apoi, facturile nu au fost semnate şi ştampilate de acceptare, ci de recepţie în considerarea eronată a aplicării Contractului nr. 1752, care reglementa în mod strict recepţia şi plata mărfurilor livrate după confirmarea de către consultantul independent al beneficiarului lucrării.
Se arată că semnificaţia art. 46 C. com., pe care instanţa de apel îşi întemeiază statuarea, nu este aceea de a da valoare certă creanţei rezultate din factura acceptată prin aplicarea semnăturii de recepţie şi prin aplicarea ştampilei societăţii. Art. 46 reglementează asupra valorii probatorii a facturii acceptate în raportul obligaţional născut între părţi. Or, în speţă nu se formase în mod valabil un raport obligaţional între pârâte şi E.C.A.
De aceea, recurentele-pârâte susţin că din aceste argumente rezultă că între acestea şi E.C.A. nu s-a format în mod valabil un contract, prin urmare nu există nici creanţa pe care E.C.A. pretinde că a cesionat-o către E.C.
Cu privire la încălcarea art. 969 C. civ., recurentele-pârâte consideră că dezlegarea dată de instanţa de apel este rezultatul aplicării greşite a Contractului nr. 1752 încheiat de pârâte cu E.C.
Se susţine că instanţa de apel ignoră Contractul nr. 1752, ignoră şi că E.C. îşi invocă practic propria culpă atunci când pretinde plata unei creanţe dobândite prin cesiune de la E.C.A., societate care a intervenit în executarea contractului şi a efectuat livrările care trebuiau efectuate de E.C.
În acest sens, prezintă relevanţă modalitatea în care E.C. şi-a substituit un terţ în executarea Contractului nr. 1752 deşi toate comenzile pârâtelor au fost adresate în scris către E.C., precum şi încercarea E.C. de a eluda prevederile Contractului nr. 1752 sub aspectul cantităţilor admise la plată, al preţului şi al termenului de plată.
Astfel, se arată că deşi nu avea dreptul de a-şi cesiona executarea obligaţiilor asumate prin contract în lipsa unui acord scris din partea pârâtelor, E.C. a transmis comenzile primite de la pârâte către E.C.A., terţ faţă de Contractul nr. 1752. Surprinzător însă, instanţa de apel a apreciat că, calitatea de creditor a E.C. rezultă din calitatea sa de vânzător în Contractul nr. 1752, însă nu au fost deduse judecăţii pretenţii ale E.C. decurgând din acest contract, ci pretinse creanţe dobândite prin cesiune.
Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care succed:
Cu privire la recursul declarat de reclamanta SC E.C.A. SRL prin administrator judiciar R.P. SPRL, Înalta Curte constată următoarele:
În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă s-a raportat la încălcarea de către instanţa de apel a art. 969 C. civ. şi art. 46 C. com.
Într-adevăr, potrivit art. 46 C. com., obligaţiile comerciale se probează cu facturi acceptate, iar existenţa raporturilor contractuale dintre pârâte şi recurenta-reclamantă a fost dovedită de acceptarea la plată a facturilor emise de SC E.C.A. SRL şi de plata parţială a acestora.
Însă, în speţă, prin contractul de cesiune de creanţă din 18 martie 2010, reclamanta SC E.C.A. SRL, în calitate de cedent, a cesionat reclamantei SC E.C. SRL, în calitate de cesionar valoarea integrală a creanţei pe care cedenta o avea de încasat de la debitorul cedat SC K.B.A. - sucursala Cluj-Napoca în cuantum de 1.419.973,48 lei, compusă din contravaloarea a 5 facturi ne achitate din cele 6, cesiunea fiind notificată debitorului cedat.
Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, conform contractului de cesiune de creanţă, SC E.C.A. SRL nu mai este creditoare faţă de SC K.B.A. pentru suma care a făcut obiectul cesiunii.
Totodată, prin contractul de cesiune s-a prevăzut că SC E.C. SRL (cesionar), în cazul în care va încasa creanţa de la debitorul cedat, îi datorează un procent de 20% din suma încasată cedentei SC E.C.A. SRL, însă aceasta este o relaţie contractuală distinctă.
Aşa fiind, se constată că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 969 C. civ., sub aspectul interpretării raportului juridic obligaţional dintre SC E.C.A. SRL şi SC K.B.A., apreciind cu justeţe că reclamanta SC E.C.A. SRL este îndreptăţită numai la plata unei singure facturi în valoare de 1.100,75 lei, cu dobânda legală, până la data introducerii acţiunii.
Referitor la recursul declarat de pârâtele SC K.B.A. - sucursala Cluj-Napoca şi SC K.B.A., Înalta Curte reţine următoarele:
O primă critică priveşte motivarea insuficientă a deciziei recurate, în sensul că instanţa de apel nu a analizat apărările pârâtelor, motivând sumar, preluând din concluziile scrise ale reclamantei şi fără a face vreo referire la penalităţi.
Nu se poate reţine că decizia atacată nu este motivată cu respectarea exigenţelor impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Nu este necesar ca, în cadrul hotărârii, instanţa să se refere la fiecare aspect de fapt şi la fiecare mijloc de probă, nu trebuie să analizeze fiecare argument invocat de parte, fiind suficient să răspundă printr-un considerent comun criticilor care constituie motive de apel, cu condiţia ca, din hotărâre, să rezulte în mod clar şi elocvent convingerea instanţei care a determinat pronunţarea unei anumite soluţii.
În speţă, instanţa nu a reţinut naşterea obligaţiei reclamantei faţă de SC E.C.A. SRL în temeiul contractului, ci în temeiul art. 46 C. com.
Este adevărat că în decizia recurată nu există referiri la penalităţi, ci se acordă dobânzi, dar neacordarea penalităţilor profită pârâtelor. Oricum, în lipsa unui contract scris, nu se pot aplica dispoziţiile art. 1066 - 1067 C. civ.
Astfel, este corect ca, şi într-o formă sintetică, instanţa să-şi expună raţionamentul în baza căruia a pronunţat hotărârea şi care implică prezentarea situaţiei de fapt raportat la probele administrate în cauză şi indicarea textelor de lege incidente, sens în care curtea de apel a procedat, nefiind îndeplinite cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Nefondată este şi critica vizând motivarea contradictorie a deciziei recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel în mod greşit a argumentat soluţia pe excepţii în sensul respingerii, dar în dispozitiv rezultă contrariul.
Contrar susţinerilor recurentelor-pârâte, instanţa de apel a dispus obligarea SC K.B.A. la plata către SC E.C. SRL a obligaţiei născute faţă de SC E.C.A. SRL în temeiul contractului de cesiune din 18 martie 2010. Astfel, SC E.C. SRL a dobândit un drept de creanţă faţă de SC K.B., pe care l-a cesionat ulterior către SC E.C. SRL, în condiţiile în care interdicţia de cesiune din contract obliga doar pe SC E.C. SRL.
De vreme ce numai reclamantei SC E.C. SRL i s-a recunoscut un drept la plată, soluţia pronunţată de instanţa de apel este consecventă considerentelor. Oricum, problema calităţii procesuale active nu a fost o excepţie proprie apelului, ci a fost analizată ca motiv de apel, astfel că era firesc ca instanţa să nu le dea o soluţie distinctă în dispozitiv.
Este nefondat şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care este susţinut de recurentele-pârâte prin invocarea mai multor argumente.
Nu se poate vorbi de o încălcare a dispoziţiilor art. 942 C. civ., întrucât proba raportului juridic obligaţional dintre pârâte şi SC E.C.A. SRL s-a făcut, aşa cum s-a arătat, în condiţiile art. 46 C. com.
De asemenea, instanţa de apel a aplicat judicios dispoziţiile art. 969 C. civ., interpretând în mod corect clauza de la art. I din Contractul nr. 1117 care arăta că nu pot fi cesionate de SC E.C. SRL drepturi decurgând din contractul de vânzare-cumpărare.
În speţă, se pune problema executării unui contract ulterior, de transport, care nu are formă scrisă şi prin urmare nu există dovada unei asemenea clauze.
Oricum, aşa cum în mod corect a arătat şi instanţa de apel, cedentul era o altă persoană juridică şi anume SC E.C.A. SRL.
Reclamanta SC E.C. SRL nu solicită plata creanţei în temeiul Contractului nr. 1117 încheiat cu SC K.B.A., ci în temeiul contractului de cesiune din 18 martie 2010 încheiat cu SC E.C.A. SRL.
Faţă de considerentele prezentate neputându-se reţine incidenţa în cauză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC E.C.A. SRL prin administrator judiciar R.P. SPRL şi de pârâtele SC K.B.A. - sucursala Cluj-Napoca şi SC K.B.A. împotriva Deciziei civile nr. 169/2012 din 27 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 3138/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3285/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
